Troiene imense ce ar putea veni avalanșă când tu te rătăcești prin depărtări. Decât busola hazardului, potrivește-o pe cea a instinctului sau a pe cea a inimii. Și mergi încet, fără ranchiună, fără resentiment, căci tot ce s-a spus vreodată, din întâmplare sau nu, a avut folosul ei.

Nu te feri de vorbe! Împarte-le cu oricine vrei și nu te gândi la repetiții posibile. Totul e posibil. Singurul lucru pe care l-aș face oricând e să vreau sa fiu fericită, iar daca ceva îmi dă dureri de stomac, acela e disconfort și stare de care nu vreau a ști.

 

Și cum fac asta? Văzându-mi de toate lucrurile frumoase din jur, unde, uneori, măsura e necesară. Măsura. Aici am descoperit eu fisura care mă caracterizează, apropo și de deciziile de care tare ați râs voi în ultima vreme, vizavi de dieta mea. Orice minus sau plus dezechilibrează.

 

Nu m-am gândit niciodată că niște decizii simple mă fac să fiu exuberantă, dar îmi trăiesc întâmplările socotind că uneori gloanțele sunt cu recul. Nimic din tot ce am făcut eu bine sau rău, nu au rămas suspendate pe coarda timpului. Toate au lovit, pe rând, pe neașteptate în carapacea vieții mele. Dar am știut că le merit. Și da, merităm să rămânem senini, cu inimile strânse aproape doar unde simțim, cât simțim. Nu e nimic rău în asta, e prevenție. Sunt atâtea lucruri de experimentat încat, înca o data spun „fii special prin diferențe, nu asemănări”, viața ta va avea lumină aparte. 

Am să-mi repet asta, ca o parolă de resetare când ajung la plafonare. Să  continue cine vrea;  eu îmi aduc alte începuturi, și altele, mereu și mereu fie că e aici, în scris, fie că e în viața care nu are mereu reperul dorit.

 Prefer una de aramă, caldă și moale care să-mi strângă în suflet povești cu cafea la nisip, din ibricele de cupru ale  vieții. Croșetez cuvinte și noi începuturi. Cine mai vrea, cine mai poftește? Voi o puteți face fără măsură, eu…habar n-am să împletesc în  lână, bumbac și fire de mătase, dar mă risc cu cele de  litere.

Iubesc multe lucruri, dar le iubesc mai puțin când nu le mai simt aparte. Și atunci, mă întorc la simplitate. Aceea unde ne vom întâlni mulți dintre noi, la o masă mare, cu pâine pe masă și dulceață de gutui, cu gogoși și lapte cald, cu struguri și prune cărnoase, împărțind bogății ce ne sunt dăruite tuturor. Gazdă fiind, vă scriu fiecăruia un poem, pe o frunză sau o foaie îngălbenită de vreme, una reciclata de prin viețile mele cele fără de rost, amintindu-i rostul într-o zi  obișnuită cu iz special, sau speciala ca azi dar cu aer obișnuit. Și orice fisură voi avea în suflet, va dispărea, căci mă vindec cu litera și mă revigorez cu silaba și cu zâmbet de om potrivit.

Măsura vremurilor nu o am, dar o am pe cea a sufletului. Acolo nu mai încap din cele care îmi dau brumă și fior de neplăcere, ci doar bucuria că ne putem fi sănătoși. Restul e ….Dumnezeu. El ne adună alaturi, o vreme, si iar o vreme; pe mine, pe tine, pe alții, ca într-o matematică dumnezeiască din care cu rest nu dă nimic, decât gândul rău. 

Azi  e tare frig; de o săptămână centrala își face de treabă, cateii dorm, iar eu bat câmpii pe aici, de fericire…, împletind măsuri de recunoștință, în miezul nopții, așteptând dimineți…fără măsură...

 

 

********

dimineața:

Deja mi se spune că nu se ține pasul cu scrierile mele. Am mai spus, eu când sunt preocupată sau cu multe pe cap, nu mai vorbesc de tristeți, care, slavă Domnului m-au ocolit de o vreme, nu pot scrie nimic. Apoi, am ciorne si idei începute și mi-am zis, de ce sa aștepte un rând? Rândul cui? Rând de socializare pe blog? Să îmi setez emoțiile pentru o zi de miercuri doar pentru că nu se face să public cinci texte într-o zi? Mâine e posibil să amuțesc, dar azi îmi vorbește inima și nu  mai vreau decât să-mi amintesc că, într-o toamnă de 2017…..viața mi-a arătat că are și alt plan cu mine. Unul pe care nu-l observam, și ca ce e bun pentru unul, nu va fi și pentru altul, iar ceea ce va alege fiecare e cel mai bine. A fost o vreme când căutam oameni care să nu-mi fie prea diferiți, să nu ajung în lupte de idei. Acum, îmi dau seama că nu trebuie să caut nimic, ci să mă bucur de cât pot merge la pas cu omul acela. Măsura sufletului poate părea restrictivă, dar nu e așa; e doar forma de a proteja comori de zile, fără încruntări de sprâncene.

Am dăruit și primit mult, uneori mai mult decat as fi avut nevoie, iar eu am dat mai mult decat as fi fost în stare să dau, dacă nu mă simțeam, cumva, datoare. Multe lucruri vin dezamăgitor. Oferi exact ceea ce nu dorea să primească acel om, chiar și în concept, nu doar faptic. În definitiv, suntem, cat suntem și atat. Fiti fericiti cu ce aveti și bucurati-vă de cei dragi. Pe ei să-i tineti mereu la masa voastra. Chiar dacă pleacă, puneti o farfurie în plus la masă. Se vor bucura să știe că astfel nu au rătăcit niciodată. Si nu le reproșati că nu au fost cu voi mereu. Știți în câte locuri nu mai merg din cauza reproșurilor sarcastice pe care le primesc la întâmpinare? Aia nu e dovadă de bucurie, ci de cu totul altceva. Dă-i omului un pahar cu apă, o bucată de pâine, întreabă-l de îi e bine și încearcă să nu-l mai faci să plece. Dacă tot pleacă, nu-l vei tine cu forța, nici măcar cu zâmbetul tău amar de dezamăgire. E în legea firii!