O zi la stână

O zi la stână:
Tanti Ioană! Tanti Ioană! Deschide, bre, poarta, că-s io, Floricel! Nu mă ştii!? Hai, bre, că mă prinde cânele ăsta de pantaloni şi alţii n-am, că-s năcăjit!
Mă ascunsesem după tufa de liliac de la poartă şi priveam chiorâş la jumătatea aia de om, ca un boţ de ied speriat. Avea un ilic verde, croşetat după portul locului, iar pe cap o miţoasă de căciulă. Era îmbrăcat cam gros, iar afară era destul de călduţ, încât mie mi se părea nepotrivită cuşma aia, mai ales că tataia luase demult pălăria verde din cui. Când oamenii din sat schimbau căciulile pe pălării, puteai fi sigur că frigul nu va mai îndrăzni să apară:
-Ce-i mă copile, ce strigi aşa, că ai lăsat câinele ăsta fără grai de cât te-a lătrat?!, zise mamaia mea, ce căuta de zor să vadă dacă are prin şorţ vreun bănuţ, văzându-l pe năcăjit…
-Apăi, eu am venit să o anunţ pe tanti Tinca că i-o venit rândul la brânză, la ciobani şi că vineri să ajungă negreşit la stână cu demâncare. Văd că nu-i acasă, aşa că-i spui matale, că am trecut şi am lăsat vorbă, da?
Din liliac, am ţâşnit  „de vale”, unde soră mea se noroia toată încercând să aducă gâştele acasă: „Mergem la stână, mergem la stână!” Pentru noi, cele două orăşence ce stăteau câteva luni pe an în arşiţa aia de Bărăgan pustiit, mersul cu mătuşa noastră spre a-şi lua rândul de caş şi urdă era una din distracţiile noastre preferate. În plus, devenea şi partea pe care o povesteam totdeauna, cu lux de amănunte, atunci când ajungeam la şcoală şi când distracţiile altora, gen tabere, mare, munte şi Sovata…cu părinţii, păleau pe lângă aventura noastră cu aer tradiţional şi sătesc.
Cu o zi înainte de escapada noastră, ne punea mamaia să dormim bine, ne aducea haine de tot felul şi pentru răcoarea serii, dar şi pentru arşiţa de peste zi, ne făceam rugăciunea şi adormeam îmbrățișate și emoţionate la gândul plimbării noastre până la locul unde tanti Tinca îşi lăsa, peste an, oile în grija unor ciobani. Era împământenit ca, la o anumită perioadă, stăpânii animalelor să vină şi să îşi ia bucatele, după un tipar bine stabilit şi pe care îl respectau orbeşte. Cu oalele pline de varză călită cu costiţă afumată, cu chifteluţe şi ciorbă de pui, plus ceva vin şi ţuică pentru oieri, urcam în căruţa destul de primitivă şi deloc confortabilă.
Sora mea stătea totdeauna lângă mătuşa, pe scândura ce ţinea loc de capră sau cum s-o mai fi numind şi de multe ori era cea care ţinea hăţurile, într-o frenezie şi o stare de surescitare ce  o puteau face să simtă, diferit de mine, lungimea drumului. Eu mă bălăngăneam cumva pe un macat adus din şură de tanti, iar la sfârşitul aventurii nu era loc pe trupul meu să nu pară că am primit o corecţie soră cu moartea. Semn că oasele mele şi scândura tare a căruţei nu prea făceau casă bună.
Plecam dis de dimineaţă, când încă nu cântau cocoşii, treceam prin câteva sate şi câmpuri largi până la locul cu pricina. Pe la jumătatea drumului, îmi primeneam gândurile şi mă trezeam regretând că nu am rămas acasă, dar tanti Tinca părea a mă  ghici şi numai ce o vedeam scoţând din sân ceva bun şi dulce, parcă să te facă să uiţi de peisajul ăla arid, ca de stepă rusească,  ce părea  un deşert nesfârşit.
Într-un final, ajungeam la stână. Impropriu spus. Era ca un saivan, cu o colibă din nuiele şi paie şi un ţarc mare plin cu oi şi mieluşei plăpânzi. Un oier slinos cu un brâu negru şi lat, cu o ceafă groasă şi cu obrazul proaspăt ras, ce îmi ameţea puţin percepţiile, ne întâmpina amuzat de musafirii lui din acea zi: „Ce faci, Tincă? Ai adus Braşovul în vizită?  Vezi să nu le mănânce oile mele când le-o vedea pe florile astea ale tale! Hai cu nenicu’ la muls, fetiţele lu’ tata!„, şi ne sălta pe amândouă din căruţă, pupându-ne zgomotos pe frunte.
Două uşiţe mici se deschideau sub picioarele celor doi ciobani, ce se aşezaseră deja pe scăunele mititele, ca în povestea aia cu piticii. Un băieţandru, ce se sui repede pe gardul ţarcului, mă privi curios şi  roşi tot, până în vârful urechilor, când întâlni privirea celor doi oieri: „Ce-i, Vasilică? Ţi s-o făcut de văzut Braşovul? Mai bine dă drumul oilor, încet, la uşiţe că ne-apucă noaptea!” Noi priveam fascinate cum oile îşi băgau capul în uşă, erau proptite bine acolo, mulse şi apoi trimise în cel de-al doilea ţarc. Părea mult de muncă, dar dexteritatea lor şi organizarea făcea ca totul să meargă uns. În timpul ăsta tanti Tinca făcea mămăliga, într-un ceaun mare, pe pirostrii, cu un simţ perfect al cunoaşterii locului, deşi mie totul îmi părea străin şi sălbatic.
Măi, Vasilică, măi…adu-o, măi, şi pe senila aia ciungă şi hai să facem caşul, că nu mai pupi tu mâncare bună de la coana Tinca!” striga iar nenea ăla cu ceafa groasă, cu ton hâtru, uşor neînţeles de mine.
E  foarte greu de spus cum s-a derulat totul în ziua aceea la stână, cum ritualul caşului a fost de neuitat, cum am privit roţile alea mari de piatră ce făceau ca zerul să se scurgă din bucata aia imensă ce devenea brânză; cum au făcut urda şi cum am mâncat noi jintiţă caldă (urdă nestrecurată ce rămânea în zerul călâi după ce adunau grosul) ca pe cea mai bună mâncare posibilă. Cum cântau ciobanii din fluier, semn că nu eşti cioban de nu ştii colo două, trei triluri şi vreo baladă; cum se agitau câinii într-un cadru organizat, de făceau ca toate oile să rămână într-un loc sau cum le musteau feţele de dragul costiţei din varza mătuşii sau poate de dragul vinului, că nu mi-aş aminti, bag seamă!
Eu priveam toropită cu faţa în pumni, parcă încercând să înmagazinez fiecare gest şi reacţie, neştiind că, după vreo treizeci de ani sau poate mai mult, voi avea nevoie de ele, într-o seară, să descriu minunile simple ale acestui pământ românesc, în care totul se derula ca într-un firesc de poveste şi în care doar exuberanţa soră-mii spărgea tiparul acela molcom de derulare a unor întâmplări obişnuite şi ancestrale.
Mi-e dor de tot ce m-a definit pe mine ca persoană, deşi eram tare mititică,  de căruţa mânată de o femeie şi un copil, de mirosul tare din locul oilor, de jintiţă caldă şi umor fin de oier  ce nu văzuse niciodată Braşovul. Na, că eu vedeam stepa lui. Şi aveam să nu mai uit niciodată asta.
1 februarie 2014
Noi la bâlci, la stână, la țara cu mamaie și tataie
Noi la bâlci, la stână, la țara cu mamaie și tataie