Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Și stelele pier

Pe strada cu doi arini locuia el. Înalt, falnic, cu o frunte lată, cu părul dat pe spate într-o freză studiată, aparent neglijent, mustăcios, ochios din cale afară, cu ochelarii gen aviator veșnic așezati pe nas, puțin mai jos decât era firesc, cu mersul  apăsat și gesturi largi, ample, elegante, cu cămășile lui albe, impecabile, cu guler tare, înalt, cu butoni, mereu cu butoni, deși rar purta sacou, geaca de piele fiindu-i mult mai potrivită, nu știu dacă avea habar că era o legendă vie a cartierului.
Stația de autobuz era la vreo sută de metri de casa lui, iar noi, așezate strategic, pândeam momentul când va ieși pe poartă. Îi cunoșteam deja programul și, la ora 17 fix, il vedeai închizând poarta cu un calm desăvârșit, își lua repede o alură de pisoi zgribulit și neglijat, iși umezea buzele și pornea în josul străzii, cu mâinile în buzunare, cu umerii ridicați și cu o privire care parcă anula tot ce era în jur. Brusc,  decorul, pentru el, devenea invizibil. Ne-a luat mult timp să ne dăm seama de asta, dar altfel nu ne explicam cum nu putea vedea „coincidența” aceea stranie ca de fiecare dată să ne aflăm, fix, în momentul când el pleca de acasă.
Nu avea mașină, dar vremurile acelea nu se măsurau în averi și proprietăți, iar diferențele le făceam greu. El oricum era actorul perfect care juca in teatrul nostru de după amiază. Avea cu aproximatie vreo treizeci de ani, poate mai puțin, dar obrazul neras și  o oboseală pe care o ghiceai ușor ca fiind instalata de mult prea multă vreme il maturizau puțin cam tare. Ne urcam în troleibus. Noi in față, el în spate, sprijinindu-se de ultima bară, afișându-și ostentativ aerul ușor preocupat ca de reporter de provincie. Habar nu aveam cu ce se ocupă, dar ne făcusem tot felul de scenarii și adăugam, zilnic, pe fișele noastre câte o idee prinsă din zbor. Mai mereu făceam același drum. Urcam împreună, coboram împreună. Noi mergeam împleticindu-ne, printre pavajul cubic, scoțându-ne pe rând tocurile de prin crăpături, ca un cârd de gâsculițe gălăgioase și amețite de povești adolescentine. Râsetele noastre sunau ca o furtună, dar erau mai degrabă într-un pahar, căci el nu părea să ne audă. Eram mici. Multe și mici.
Ajunși în centru, ne chinuiam sufletele văzând că era așteptat mai mereu de o fată. Ca un făcut, rar se întâmpla să fie aceeași, dar mai mereu ziceai că sunt balerinele din barul de noapte de la Aro Palace, locul de lux viciat al orașului. Poate că și erau, nu aveam de unde ști la vremea aceea. Uneori ne țineam după ei, dar ne întorceam pașii spre alte preocupări, sătule de stereotipia întâmplărilor. Alteori, cunoșteam locul unde avea să meargă și ne așezam, ca din întâmplare, în apropierea lui. Vocea lui nu suna deloc cum ne-o inchipuisem. Ni-l imaginasem cu un ton răgușit, și un timbru studiat; când colo suna banal și obișnuit, cu un mic defect chiar, o șâșâială dizgrațioasă care ne strica muzica. Niciuna, însă, nu vorbeam despre asta, parcă să nu-i știrbim din farmec și glorie. Mirosea, în schimb, divin, a merișor și mosc, a chihlimbar și a toamnă caldă.
Discuțiile lui erau searbede și cu aceleasi cuvinte de flirt anost, pus  pe cuceriri  cât să ajungă zilelor din calendar, iar din balconul uneia dintre noi vedeam asta cum nu se poate mai explicit. Încet, încet, vraja lui se destrăma, deși el tot așa ieșea pe poartă cu aerul lui de actor timid, in cămășile lui albe cu butoni și ochelarii lui clasici.
Au trecut anii, vreo 10. Ne-am mutat pe rând, dar într-o zi am revenit pe strada cu cei doi arini. Mă uit la ceas și vad ca e aproape de ora 17. Ma fac ca întârzii voit, deși mașina cea roșie pe care o conduceam, la vremea aceea, mă aștepta tăcută pe partea cealaltă a drumului.  Ca un făcut, poarta se deschide, bărbatul cu obrazul neras apare. Nu mai poartă mustață, are aceeasi privire absentă, părul e destul de bogat, incă, cearcănele vorbesc, in schimb, limbi știute de noi toti. Are aceiasi ochelari tip aviator, cămașă albă și butoni. E vară și pare că zâmbește lumii. Ceva nou!, îmi zic. El urcă in troleibus, eu pe usa din față. Uit de mașina mea. Cobor unde coboara el, merg cu un aer invalid, de femeie obosita, studiindu-i, insa, fiecare pas.
Ajung in centru, el se intalneste cu o fata ce pare fiica lui. Sunt stânjeniți amândoi. Se sărută la fel de stângaci, el vorbește, ea nu ascultă; el trece la artileria de bărbat seducător, ea parcă nu vede. Ea se ridica, spune ceva, el rămâne. Cu un aer resemnat comandă:
100 de vodcă, te rog!
-Ce-i, bre, nea Vali, nu-ți mai ies combinațiile?
Bărbatul zâmbește amar, eu îmi beau cafeaua, mă ridic și plec. În ziua aceea, le-am trimis fetelor și ultima filă din jurnalul nostru de adolescente îndrăgostite de o himeră de bărbat: ”Și stelele pier, dragile mele! Chiar și cele de pe strada cu doi arini. Deși trăiesc, au pierit în imaginațiile noastre bântuite de cămașa albă cu butoni!”

merisor

O provocare de luni și o duzină de cuvinte din cadrul clubului celor 12 cuvinte, cu ediția 69, m-au făcut să scot de la naftalină o poveste cu vechime. Câte conexiuni poate face, uneori, un singur cuvânt. N-am să vă spun care a fost cel cu factor declanșator, dar tare mă bucur de amintirea mea. În tabelul lui Eddie veți găsi și alte scrieri. Vă invit.

17 gânduri despre „Și stelele pier

    1. Imi pare rău, Em! Mi-ar fi plăcut să fi avut alt sfârșit, dar de un lucru te asigur, e varianta cea mai frumoasa pe care am găsit-o in cuvinte, realitatea e mult mai …amară, la alti 10 ani, după ultima intamplare..

      1. ..categoric, ai perfectă dreptate. Uneori, mi-am fost propriul greiere, dar, intr-un final, am inteles ca a fost doar o faza. Asta asa ca ..bonus, dincolo de povestea noastra..

  1. Viața își are „potecile” ei, previzibile uneori. Așa cum, previzibil era să-mi placă povestirea ta. Farmecul „de demult” pe care-l aduci, mi-a amintit de farmecul orașului în vremuri trecute, când în ochii mei era mai frumos și „mai aparte” chiar și decât anumite zone ale Bucureștiului, care astăzi poartă numele de „Centrul Vechi”. Erau parcă parfumuri deosebite, cu o liniște în spatele căreia se ascundea tumultul unui oraș turistic.
    Și stelele pier, cum bine spui. Azi parcă s-a diminuat farmecul orașului, au mai apus unele stele, parcă nici luna nu mai este la fel de strălucitoare. Au invadat oțelul și sticla, într-o neconcordanță crasă cu armonia, „naturală”, parcă de odinioară. Dar poate că este doar impresia mea, de călător ocazional.

    1. Ai văzut exact ce-mi doream să vezi. Evit să pun multe descrieri, oricât de metaforic le-as introduce. Tin pulsul cititorilor mei, care imi spun că preferă texte care se citesc ușor, dar care îi determină inca să deschida un link. Cu toate acestea, imi asez ambientul in senzatii și cuvinte simple pe care sper ca oamenii sa le descopere dincolo de actiune. Si uite cum mesajul tau imi da confirmarea aceea pe care doar o speram. Am multe astfel de povesti, dar, recunosc, aveam, și inca am plăcerea de a țese în jurul necunoscuților povești, plecând de la înfățișări, gesturi, frânturi de discuții sau companioni. Mă feresc să le apar oamenilor nostalgică, dar știu, însă, că am adunat multe trăiri, așa cum am adunat bucurii ale unor străzi și lumi pierdute. Nici piatra cubica nu mai e, cred ca eram singura care o iubeam. Era un granit desăvârșit. De exemplu, casa mea, singurul lucru modern sunt geamurile largi, dar in rest am lemn și piatra, cald și rece intro armonie, zic eu, perfecta. Zi faina sa ai, mă bucur ca ti-a plăcut scrierea mea.

  2. Nu finalul e trist( era previzibil), e trist că nu mai avem cum să trăim asemenea stări, nu mai putem să țesem scenarii…viața ne-a îmbogățit cu experiențe dar ne-a furat din imaginație, norocul nostru că ne-a lăsat amintirile.

    1. Un singur om, pe fb, a fost dezamăgit că am tăiat scurt finalul, deși garantez că cel adevărat nu satisface decat curiozitati obișnuite: un om aflat acum, aproape de 60 de ani, care inca se tine de șprițuri și femei, continuînd să țeasă himere și să-și distrugă fizicul acela de Adonis. Păcat. Încă vreau să-mi păstrez imaginația și să croșetez povești în jurul tăcerii oamenilor. Dar da, ne ia valul și ne lovim de amănunte evidente care scurteaza actiunea..

  3. Povestea ta cu aer adolescentin aduce amintiri placute. Tineretea e frumoasa, visurile ei nevinovate la fel, regretand cu totii schimbarile pe care le-au adus anii peste noi, peste locurile in care am copilarit, chiar si peste fiintele dragi. Si uite asa, multumita darului tau de a scutura praful asternut in timp peste povestiri, am o dimineata frumoasa cu parfum de vara tarzie. 🙂

    1. Știi, strada cu arini exista, casa e acolo, la fel, neschimbata, și asta ar fi putut fi de bine, dacă nu ar interveni degradarea. Privesc uneori la poarta aceea zâmbindu-mi mie, cea de atunci, dar fără curiozități spre omul care ne incita la joaca adolescentină. Mi-a fost suficient să-l mai vad ..asa ca din intamplare și prefer povestea de demult. Am sarit fara sa vreau peste temă și duzină, iar un cuvant mi-a declansat aceasta amintire. Zi faina sa ai!

      1. Ai sărit peste duzină, dar ai recuperat rapid. E greu să revedem chipuri sau locuri dragi peste care timpul nu a trecut tocmai frumos și să nu ne întrebăm dacă a avut același efect și asupra noastră. Povestea e frumoasă și aduce în amintiri anii aceia lipsiți de griji, de care ne e tuturor atât de dor, uneori. 🙂

    1. Știi, cred ca are doar un iz, că bine zici. Cunoscându-mi personajul, vreau să cred că alegerea lui a fost asumată. Omul acela parcă-și făcuse niște ochelari speciali de vedea doar ce voia în jurul lui. Si, ca intr-un scenariu de film, măcar că am transpus povestea într-un timp când grijile noastre era sa fim și atat, sa plutim și sa ne bucuram de tinerețe. Doar ca timpul trece. Apropo, și eu iubesc sticlele și schimbarile pe care le fac oamenii cu mânuțele lor. Mulțumesc de vizita. Mult de tot!

  4. Cand scriam cate-o poveste cu tristeti si/sau finaluri ca-n viata, mereu se gaseau cititori care sa-mi reproseze si sa ma certe ca nu scriu despre lucruri vesele. De parca viata ar fi vreo petrecere continua. Presupun ca personajul povestirii tale cam asa o vedea, o vede…
    Mi-a placut mult frumoasa si melancolica ta scriere. Viata. 🙂

    1. Ei, tu stii ca noi avem viziuni aseănătoare. Eu, de exemplu, rad mult in viata asta dar numai de breo 11 ani incoace, dar de zambit nu zambesc des. Am un senin pe fata care poate fi confundat cu zambetul. Pe asta il prefer in poze. Dar daca pun pe fb o astfel de poza, pac…vine aia cu de ce nu zambesti, estri trist, etc. Cred, insa, ca noi nu suntem doar veseli, nu avem nici povesti doar cu happy end. CINEVA MI-A ZIS CA AM CASAPIT POVESTEA DANDU-I FINAL SEC. Nu i l-am dat eu, acolo s-a rupt filmul meu, din acel moment omul a devenit subiect banal, amintirea unei cămăși albe cu butoni..și atat. Te imbratisez cu mare drag!

Lasă un răspuns