Ghinda farului

Dimineața îl găsi înghețat, învelit cu perdeaua de la ușa bucătăriei de vară, unde dormea de obicei și unde s-ar fi aflat și acum dacă aceasta nu s-ar fi blocat. Coșul gol de nuiele îi ținuse loc de pernă, iar motanul Grigore l-a mirosit și miorlăit toată noaptea. A sperat degeaba că poate zgomotele tigratului îl vor trezi pe Boss. Dar Boss avusese seară de pocher cu băieții iar la câte sticle goale zăceau lângă tomberonul prea mic pentru astfel de obiceiuri nu avea nicio șansă să-l audă până spre prânz. Se trezi anchilozat si privi în zare, poate, poate, va vedea țipenie de om. Nimic. O liniște nesfârșită și un țipăt de pescăruș rătăcit. Atât.
Scutură încă o dată ușa dar, ca prin farmec, se deschise și din ea iesi o fată cât o ghindă mai mare, cu o privire alungită de veveriță și cu o aluniță pe sprânceana stângă, podoabă de preț. Avea să observe toate astea, așa deodată, fără să realizeze că, de fapt, ieșea din camera lui. Ghinda nu vorbea, nu zâmbea, nu dădea vreun semn de stânjeneală, ci trecu ca o nălucă, trimițându-și pașii înainte și păstrându-se înapoia soarelui care se instala încetul cu încetul. Deschise larg mâinile ca o îmbrățișare sublimă, iar el abia atunci observă mersul șerpuitor și cămașa de in, prea transparentă și prea puțină chiar și pentru o ghindă. O sorbi vinovat, strecurând un oftat prelung.
Fata strălucea în razele cuminți ale dimineții, iar pe nisip urmele sale deveneau peceți tulburătoare. Îl strigă pe Grigore să vadă dacă nu cumva vreo vrajă de noapte îl transformase în pisica asta de fată, dar Grigore torcea în coșul de răchită pe care-l răsturnase din greșeală, cu piciorul, azi noapte. Boss nu se trezea, iar el era prea înghețat să mai continue urmărirea cu privirea. Intră în odaia sa de om trecut prin multe, dar mai ales prin farmece de femeie, încât acum tremura doar inhalând mirosul „ghindei”. Făcu iute o cafea și puse apa si pentru ceai dorind să omoare, astfel, orice aromă de tinerețe și neprevăzut, nebănuind că nu-l despărțea de fata-nălucă decât vreo zece ani. Ghinda apăru în prag cu mâinile pline de scoici și cu nisip ud curgându-i printre degete.
Nu o întrebă nimic; doar din privire o îndemnă la ceai sau cafea. Surprinzător, alesese cafeaua, dar nu-l lăsă să i-o toarne în ceașca aia gălbuie cu smalțul sărit care vorbea despre rom și seri bărbătești petrecute aici în pustie. Scotoci și găsi o ceșcuță albastră precum marea și își turnă, singură, din cafeaua turcească în care Mateo pusese puțin cardamon.
Și, cimitirul maritim? Unde e cimitirul, aici?, se auzi glasul ghindei și fiecare sunet îi lăsa în inimă ecouri prelungi. Pentru asta am venit; iartă-mă că ți-am ocupat camera, dar tata era, azi noapte, prea beat ca să mă recunoască! Știam că seara duci peștele rămas la cherhana; în definitiv, nu s-a schimbat nimic esențial pe aici, deși…….!” , și nu știu cum pauzele astea îl seduceau mai tare decât cuvintele, căci lăsau loc gesturilor ușor teatrale, de femeie tânără care se știa privită și adulmecată.
M-am gândit că te-ai fi putut întoarce la cherhana, așa că m-am strecurat, rapid, în lipsa ta!, continuă „ghinda” ca într-un monolog uzat, în timp ce trupul i se încordă puțin gândindu-se la mirosul de tabac și pelin sălbatic din așternuturile bărbatului.
Te-a chinuit Grigore aseară, iar eu pe tine! Îmi pare rău! Se doarme bine în patul tău…., puse cu bună știință cuvintele în toată fâstâceala dimineții
El nu răspunse căci se părea ca fata cunoștea locul, de parcă avea desenat în minte fiecare amănunt, iar prin conversația aceea nu-și urmărea decât să-și confirme că e ea, copila aceea de 10 ani, cu aceiași ochi mirați în care încă se mai zărea întrebarea obsesivă, din toți acești ani – ”de ce a trebuit să plece de acolo pentru a trăi la București?”
Nu se mai intorsese niciodată, cum nici în Dobrogea nu mai călcase de când….
Ar fi intrebat-o în ce mod a călătorit, cine a adus-o în orașul uitat de lume, dar nu și de Dumnezeu, unde doar o șalupă te-ar fi cules din disperarea care ți-o dădea orarul vaporetelor. Dar nu mai conta. O vedea, în carne și oase, când, de fapt, doar auzise despre ea, de parcă făcea parte din legendele greu de crezut din juru-i. O zărise o singură dată, demult tare, amănunt aproape disipat în memoria sa de om trecut prin prea multe. Nu-i dădeai mai mult de 18 ani, când ea avea aproape 30, iar remarca asta îl tulbură, din nou, de parcă nu-i era permis un astfel de gând.
Mateo avea origini genoveze și tare se mândrea cu asta, deși sărăcia lui era atât de mare încât renunțase ușor la titulatura de Don Mateo, așa cum renunțase și la cea de pescar, pentru a fi om bun la toate pentru Boss.
Boss avea o căsuță din lemn, renovată cochet, modestă, doar cu cele trebuincioase, dar perfectă pentru câțiva oaspeți. Pe ei îi plimba la Letea, la Cardon, înspre tărâmul cailor sălbatici, printre nuferi protejați de lege, pe canale ascunse ale Deltei, singurul loc unde cresc liane viguroase și încolăcite puternic, formând hățiș de netrecut. Erau preluați, cu un jeep sau o mașină rusească de teren și plimbati prin pădure, în siguranță, printre dune cu cel mai fin și schimbător nisip, printre copaci exotici până la stejarul despre care se spune ca are câteva sute de ani. Unii vedeau frumusețea și ineditul, alții doar pufneau din nas a prea mare deranj pentru o natură care își cam făcea singură de cap.
Cu ei străbătea brațul Sulina până la vărsare în mare, mergea la pescuit cu lotcă cu motor, îi trimitea singuri la cimitirul cu pietre roase de timp, sătul să povesteasca și să re-povestească legende cu pirați, prințese, îndrăgostiți sau surori care plecaseră în neființă îmbrățișate sau la Farul muzeu de care nu era atras câtuși de puțin. Nici de stereotipul cu cele două mașini de politie si ambulanță care s-ar fi ciocnit in singura intersectie a orasului, și nici măcar de ciudațenia cu numerotatul străzilor, fără de imaginație, precum strada I,II, III, IV, etc. nu mai voia a vorbi:
Cu o căutare pe google-ul ăsta al vostru rezolvați problema poveștilor, repede!, le spunea plictisit de insistența lor.
Cu greu făcuse rost de locul ăsta ascuns, atât de aproape de plajă, dar destul de ferit de ochii curioșilor care l-ar fi inoportunat cu cerințe de turist obișnuit cu luxul de acasă. Nu era deloc genul de om căruia nu-i plăceau poveștile. Ba îi plăceau cele cu mare, naufragii, lupi de mare, valuri și furtuni mâncătoare de inimi tulburate de marinari; îi placeau poveștile vechi de când iedera si sulfina mai creșteau pe zidurile clădirilor cochete; povestea cu drag despre cât de important fusese portul Sulina cândva, când hamalii câștigau peste tot o liră iar aici primeau patru. Povestea despre fluviu și tributul lui, despre cum se pierdea în mare si cum se pierdea și el în priveliștea aia in care apele se linisteau în intinderi grandioase precum amănuntele lumii în neant plutitor. Nu se sătura niciodată de asta și excursia lui favorită era la Farul cel Nou, unde putea să admire nesfârșitul.
Culmea, deși ar fi putut renunța la asta, el o făcuse prioritate, de parcă încă ar mai fi căutat ceva pierdut, cândva.

 

far8

adevărul.ro

Nu vorbea, în schimb, niciodată de Ghinda și de mama acesteia. Niciodată. Și Mateo se temea de asta, azi.
În tot timpul acesta – cât își plimbă el gândurile printre frânturi de amintiri – Ghinda plecase să-și caute poveștile din cimitir, iar genovezul nostru știa că va cauta si locul de îngropăciune al mamei sale. Era acolo, pitit printre cele ortodoxe, având o cruce din piatră albă la căpătâi și un far în miniatură așezat, ca din intamplare. Lângă, era mormântul cu veșnicie de piatră gen frunze de stejar, despre care nu cunoștea mai nimic, dar de aici îi rămăsese gândul cu „ghinda”. Ce ciudat!

taifas

adevărul.ro

ghi
Devenise una dintre legende, pe când Boss trăise intens una dintre aventuri, când era doar un simplu îndrăgostit de oraș, fără gânduri de stabilire. Birul l-a plătit chiar el fluviului, neașteptat. Nu se știe exact ce s-a întâmplat, dar un drum la Farul vechi s-a transformat într-o căutare de zile si nopți. Elvira nu fusese de găsit, iar ceața care persistase peste ape a facut să se audă urlete de durere și chinuri de om nebun care nu înțelegea cum fusese posibil ca ea să dispară, subit, de lângă el. Legende cu duhuri rele, vină chinuită pentru că nu ascultase că era nepotrivit plecării de pe mal, îl măcinau si acum, la 20 de ani după.
De câte ori se lăsa ceața aia deasă, mai ales primăvara și toamna, Boss aprindea un felinar mare pe terasă, fuma pipă, bea ceai de Volbură de nisip, specie protejată, care ajuta la insomniile sale și din care păstra cu sfințenie pentru astfel de ocazii și asculta vuietul apelor. Uneori își cufunda mințile în băutură și pocher, ca aseară, nebănuind că până și Ghindelor li se vor face dor și își vor căuta stejarii.
Va avea o surpriza, Boss!, gândi Mateo cu glas tare;
Se anunță ceață, de mâine!, își continuă el ideea.
Ghinda va afla, în sfârșit, povestea completă a unui Far în ceață, poveste cu tribut și iubiri pierdute. Dar poate, în sfarșit, va arăta ca povestea e vie și trăiește prin ea într-un loc în care miracolele încă există și legendele se mai scriu și acum prin vieți de oameni care trăiesc magic într-un loc în care Dumnezeu și-a lăsat daruri fermecate.

 

far

 

adevărul.ro

Descifrarea lor ar putea fi…încă…taină!, își strecură Mateo îndoiala în timp ce mâinile lui își arătau îndemânarea de bucătar.
Ceaunul sfârâia pe pirostrii, în spatele căsuței. Boss nu se trezise, Ghinda parcă fusese vis, iar coșul cu pește zici că nu ar fi fost dus, aseară, la cherhana. Era plin din nou, semn că fratele lui, Giani, tot îi purta de grijă și adusese aici din prada lui de dimineață. Turiști nu știa să aibă, dar un borș de pește ar fi fost cerut de oricine. Se apucă să curețe șalăul și nu i se părea deloc o blasfemie să facă ciorba din așa pește curat și bun. Noi știm ca făcea asta pentru Ghinda, dar n-o să-i spunem și lui, lăsându-l să curețe și să grijască tot ce era necesar.
Lemnele erau mărunțite din vreme, grădina din spatele căsuței avea strat frumos de leuștean și ierburi aromate, deci lăsăm omul să-și vânture trăirile prin zeama ce avea să devină vedeta zilei. Nu m-ar fi mirat să înceapă toți să suspine după ce vor gusta mâncarea făcută de Mateo, ca în filmul acela unde lumea mânca și plângea sau râdea și mânca, în functie de toanele bucătarului. Bucătarul nostru avea oftaturi lungi în privire și gânduri-ghinde. Deh, poate vor trece, poate nu.
Boss părea încă tânăr, chiar dacă avea o așa Ghindă mare și arătoasă. Făcuse box în tinerețe și ceva sporturi de apă, de care se lăsase când a pierdut-o pe mama Ghindei, în fluviu. Lumea spunea că, mult timp, a căutat-o prin deltă, și că se vedea, mai mereu, un vârf de lotcă, printre hățișuri, bântuind chiar și noaptea, iar strigătul lui părea de lup ce nu-și concepea viața fără lupoaica sa. Se căsătoriseră de mici și se aventuraseră prin aceste canale ale Dunării, ea fiind bibliotecară iar el ghid turistic, puțin inginer – când își amintea de profesia lui – și profesor de sport pentru cei mici, o vreme, la nevoie. Bucureșteni, amândoi au lăsat ușor zgomotul mahalalelor și periferiei Giuleștene și se înstrăinaseră cumva de lume.
Ciudat, nu i-a purtat pică Dunării și nici ura nu și-a distribuit-o egal spre cea care i-a furat iubirea. S-a înstrăinat de sine, în schimb, și asta lumii îi păru mai grav decat rămânerea într-o osândă a Deltei. Nicio femeie nu i-a mai cucerit inima. Poate doar patul, dar și acolo tot povești clandestine și ușurele circulau. Faptul că pe Ghinda a trimis-o la București nu e, așadar, o surpriză prea mare. Era singurul lucru pe care-l putea face pentru o fată ce trebuia să intre, atunci, în clasa întâi. A crescut-o Florina, soră-sa, și a făcut-o chiar bine, deși faptul că nu mai trecuse prin Sulina nu era chiar o normalitate. Dar a fost alegerea Ghindei.
Florina scrisese o cărticică mică despre Elvira și Anton, Boss adică. Era mai mult un tribut adus vieții, căci mereu îi fusese recunoscătoare lui Dumnezeu că a putut-o îngriji pe Ghinda, dar nu voia ca ea să nu-și cunoască vreodată poveștile de sânge. Carte e mult spus; era, mai degrabă, un jurnal pe care fata îl citi asumat și din dorință proprie, nu pe furiș sau pe furate ca într-un clișeu de film. După ce o citi, își făcu bagajul și plecă la taică-său. Pe Mateo îl știa de la București, când venise cu Boss să o vadă, în puținele lor momente, dar nu și-l amintea atât de…bărbat. Îl știa un flăcăiandru subțire și cu ochi ca marea când plânge, verzui mai mult. Dacă genovezul nostru sărise peste amintirea asta, fiindu-i superficial rămasă în inimă, nu la fel i se întâmplase și ei.
Ghinda studiase artele și cânta la chitară dumnezeiește, deși cu glasul mai niciodată. Se folosea de cuvinte puține pentru a socializa, dar de foarte multe gesturi largi, în schimb, de parcă toată viața ei se transformase într-o scenă de teatru în care avea de dat o reprezentație, mai mereu. Era neobosită.
La cimitir nu zăbovi prea mult. Își promisese să revină să picteze toate acele povești de piatră ce încă dăinuiau peste timp, dar acum știa că avea altceva de făcut, iar în gândul ei nu încăpea nici măcar tulburarea pe care o simțise dimineață când își atinse mâinile de ale lui Mateo, pe ceșcuța albastră. Voia la far, voia să meargă cu EL și să-i spună, în față, varianta adevărată și mai voia să-i poată spune măcar o dată ..TATA.
Dar nu știa dacă și va reuși.
Boss se trezi, într-un târziu. Nu privea în jur; salută în barbă, oarecum, deloc somnoros sau morocănos, dar cumva evitând contactul cu ochii lui Mateo care iar l-ar fi dojenit. N-o văzu pe Ghinda și nici aceasta nu își semnală prezența, aparent. Luă două guri de cafea și mirosi borșul ăla ce era aproape gata:
Să pui masa că plecăm!, spuse el ferm și nimeni nu știa dacă își ignora fata sau chiar nu o remarcase;
Doi ciudați!, gândi Mateo. La așa tată, așa fiică!
Aseză, totuși, borșul în trei farfurii, aduse pâine și ardei și niste icre de prin figider, rămase de aseară. Mirosea a leuștean și rădăcinoase, de parcă se mutase gradina în farfuriile lor.
Mâncară pe muțește și nu se priviră deloc în ochi, asta cu excepția lui Mateo care, parcă, era un girofar și un măsurător de frecvențe tată-fiică. Nimic. Nicio tresărire la niciunul.
Se ridicară toți trei și se îndreptară spre barcă. Ghinda ezită, dar Boss o întrebă scurt:
Nu de asta ai venit? Hai..
Drumul spre farul vechi era scurt, vreo doi kilometri de țărm, dar Boss nu îl făcu pe acela turistic. O plimbă ca pe oaspeții lui, simțindu-i freamătul din nări și nerăbdarea. O subjugă, totuși, definitiv, într-un ritual știut care nu ar fi dat greș deloc cu fiecare frumusețe întâlnită, cu fiecare salcie și fiecare tăiere de apă prin brațele Dunării. Zăbovi la vărsarea în mare spre a-și desăvârși acțiunea, deși, dacă l-ai fi cunoscut mai bine, ai fi văzut că sub ochelarii ăia, gen aviator, se ascundea o privire îngrijorată. Un tic subtil îi apăru în comportament, lăsându-și ochii ca o trecere în dinapoia umerilor, parcă să se asigure că nu o va pierde și pe ea. Era Mateo acolo, dar nu părea suficient. Mateo avea apăsările lui clandestine, tulburat tot, mai ales când „stejarul” cel mic îl tot atingea, ca din greșeală, pe mâna-i aspră și fierbinte de bărbat muncit. Se legănau în povestea apei de parcă valsau în cuvinte nerostite, adormindu-și fiecare dorurile.
Farul cel vechi nu mai părea atât de impresionant cum și-l amintea ea.
Lăsaseră barca în siguranță și se sprijiniră toți trei de el parcă într-un oftat comun, dar cu esențe diferite.
Aici a pierit mama?
Aici!
Si a fost așa cum s-a spus, că ceața a furat-o și s-a depărtat de tine, că a căzut în Dunăre?
Nu, nu a fost așa! Am căutat-o toți multă vreme, dar nicăieri nu-i ieșea trupul la suprafață. Parcă intrase în pământ sau se deschiseseră fundurile fluviului, dar ea era de negăsit. Am urlat, am plâns, am jelit-o, mi-am închipuit tot felul de legende, că prinseseră viață și mi-o transformaseră în lebădă sau nufăr, dar adevărul a ieșit la suprafață mult mai dureros și nefiresc. Absurd, absurd. Un accident stupid și nebănuit. A fost găsită chiar lângă far, într-o porțiune care părea consolidată, dar care, în noaptea aia, de dinaintea vizitei noastre, cedase. Acolo a alunecat mama ta și s-a agățat în niște fiare. A avut un sfârșit ciudat, așa între pământ și ape, exact cum trăisem. Eu eram în far, făceam poze pentru o revistă și pentru un reportaj la care țineam mult. Nu am auzit-o. O fi strigat, n-o fi strigat, Dumnezeu știe? Dar ăsta e adevărul! Nimic senzational, ci chiar abrupt de stupid. A găsit-o nea Costică, zidarul. Nu mai trăiește nici el, Dumnezeu să-l odihnească! Vrei să vezi locul?
Nu, TATA, – răspunse Ghinda –, hai să mergem, avem multe de recuperat, iar povestea e completă! Acum sunt aici, dacă vrei să o vezi pe mama, priveste-mă pe mine. Sună fals, desuet, aiurea..asta e, altă realitate n-avem! E musai să ne mulțumim cu ea și să ne vedem de viață. Ar fi momentul! Dacă vrei…
Priviră toti spre far ca pentru a-și lua, în sfarsit, la revedere, în ecoul cuvintelor cu speranță ale fetei. Apa vâjâia puternic ca și când îi zorea să plece și să înfăptuiască imposibilul. Ghinda rosti o rugăciune, „un iartă-mă, mamă”, își șterse o lacrimă și zâmbi amar, dar împăcată, catre cei doi bărbați. Farul părea străin și lipsit de magie, ca un bătrân care știa că interesul pentru el, în acea zi, se sfârșea sub ochii celor trei oameni.
În spatele bărcii, spuma valurilor părea ca un voal de mireasă, ca o trenă de fată tânără, ca o poveste cu a fost odată dar care continuă și azi, ca un veștmânt de femeie tânără și pierdută prin ape. În spatele bărcii legenda nelegendă își scria sfârșitul, iar în fața lor se deschideau începuturile. Tot albe, tot vii, mai vii și mai albe decat ar fi crezut ei. Se sprijini voit de Mateo, parcă a-i confirma ceea ce bănuiau amândoi de dimineață, că și ghindele au nevoie de iubiri mature, că le plac genovezii și că nicăieri nu s-ar fi simțit mai în siguranță.
De o vreme, căsuța lui Boss are mușcate și obloane colorate, are un șevalet pe terasă, iar seara se aude cântec de chitară clasică. De o vreme, Boss privește marea când e în ceață, tot cu felinarul aprins, cu o cană de ceai alături și cu pipa în gură, dar nu o mai privește singur ci cu „ghinde” nevorbitoare, dar cântătoare, cu „ghinde” iubitoare care știu să ierte și să aline. De o vreme, terasa lui se numește „Don Mateo”.
Legenda spune că, uneori, ghindele pot subjuga stejarii mari, dar pot să subjuge și marea, iar asta chiar pare de necrezut…
Eu aș crede, însă. Cunosc o astfel de Ghindă.
V-am lăsat azi o taină, o poveste, cu ghinde și stejari, cu faruri și ceață, cu pescăruși și nisip de aur, cu volbură și cimitir cu legende, cu o Sulină pe care nu am văzut-o de 30 de ani dar pe care încă mă plimb pe faleza-i, până la vechea Fabrică de conserve, unde am mâncat pește cald, caci ea era în plină funcțiune; fac drumul acela de 2 km până la plajă, dărâm cu ochii gardul peticit spre cimitirul piraților, prind nuferi galbeni în pupilele mele mărite de mirare, beau apă sălcie de Dunăre, mor de cald în excursii toropitoare doar pentru a vedea pelicani și faruri lăsate în istorie. Dar cel mai puternic sentiment a rămas, adânc în mine, când am ajuns la momentul eliberării, când fluviul și-a trimis apele, cu vestigii de lumi diferite, într-o matcă de nesfârșit. Soarele apunea iar mie azi..mi-a trimis semn de scris, frumosul trăit. Precum Ghinda m-am intors într-un loc de poveste, tot pe la 10 ani sau mai bine, în unul din locurile unde am lăsat puțin tribut al devenirii mele. Sunt Stejar acum. Mulțumesc, Doamne!

 

You may also like

5 comentarii

  1. Iti aduci aminte ca iti spuneam acum ceva timp, ca datorita tie am redescoperit placerea de a reciti povesti, nuvele ? Aici, in casuta aceasta cu cuvinte acoperite de praf, cum zici tu, nu eu , aici ziceam ,regasesc magia ce o ascunde fiecare cuvant dintr-o scriere reusita.
    Ghinda m-a luat cu ea de la primele fraze. M-a purtat prin toate starile ei si ale lu Boss. Si ca de obicei, citeam vizionind cu ochii mintii totul. O scriere puternica, cu metafore , trairi si asocieri intre imagini si lumea interioara. Si intuiam o continuare. Pe care ne-ai si dat-o.
    Ghinda a devenit stejar refacind punti crezute a fi distruse prin distante fizice. Dar sufletele au alte unitati de masura. Si ajunge un gest, o privire, o calatorie ,ca ceea ce la un moment da parea a fi disparut sa reapara. Si trecutul sa fie trecut. Un trecut ce nu va fi uitat, dar nu va guverna prezentul. O idee ce imi va ramane in minte. … Facind pace cu trecutul ne permitem sa privim in viitor si sa ne traim prezentul cu plusurile si minusurile lui.
    Gata, ma opresc aici. Felicitari,margarit.

    1. Eu cred in inspiratie si asocieri minunate. Cu astfel de comentarii, ca o analiza pe text, pot fi sigura ca vorbele mele chiar au purtat călătorii prin fiecare ungher al omului de dincolo de ecran. In ultima zi din an trecutul mi-a vorbit iar, și nu e o figura de stil, dar am reușit sa-l alung. Si stii ce am realizat, asa ca o revelatie simplă? Ca unii oameni nu-mi plac, oricat s-ar stradui și oricat de buni ar fi in alte conjuncturi decat in cele cu mine. Asa ca voi merge mai departe multumindu-i a nu stiu cata oară lui Dumnezeu pentru ceea ce am, dar și pentru ceea ce nu mi-a permis sa am, alegand pentru mine drum bun pe care nu l-as fi bănuit niciodata. Din nou te felicit pentru profunzime si eleganta cu care ai scris aici!

      1. Felul in care asterni tu cuvintele nu au cum sa nu ajunga la cei care citesc. Cat despre revelatie Dumnezeu,ne scoate in cale situatii si oamenii care sa ne modeleze si sa ne scoata la iveala o alta parte a planului Sau pentru noi.Ti-aduci aminte ca ziceam intr-o perioada,ca fiecare zi poarta in ea o lectie? Inca mai cred asta. Trebuie doar sa avem puterea sa o intelegem.Si daca nu o intelegem atunci,tot o vom face la un moment dat.

  2. Așteptam povestea completă ca să o pot printa. Așa că Moș Nicolae are ce-mi pune în ghete…un mărgăritar din magnificul tău colier.

Lasă un răspuns