Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Strigăt în amurg

Să vă povestesc ceva. Nimic nou, nimic vechi. De când cu fb-ul și blogurile am proasta senzație sau poate o fi una bună, nu știu, că dacă ți-ai scoate statusul în față, brusc, ca la psiholog, se vor rezolva lucruri. Citesc pe aici multe. Îmi plac oamenii care știu să-și susțină subiectele până la capăt, neinfluențați de alții, ci doar de propriile crezuri. Până la un punct, totuși, la unii. Nu ader, tac, îmi văd de drum. Respect ce spun, ce cred, ce au acumulat prin experiență. Nu-mi plac cei care dacă nu ești ca ei, sigur ești împotrivă.Nu-mi plac nici cei care stau la pândă și îți vânează fiecare greșeală sau cei care nu știu să se bucure de succesele altora. Nu-mi place cum ne urmărim, cum ne iau mințile lucruri imprevizibile, cum ne amenințăm, ne privim urât. Nu cer nimănui să-mi fie pe plac, dar nici nu mă vreau agresat cu insistență.

Nu putem fi prieteni cu toți, ne avem în jur din diferite empatii. Am încetat demult să-mi golesc lista de fb, de exemplu. O las așa, până în ziua când se subțiază din partea cealaltă. De ce ai vrea să fii în apropierea mea dacă nu mă placi suficient? Sau poate gândești ca mine, că nu poți interacționa cu toata lumea. Atunci, ignoră-mă! Asta face viața de când suntem pe pământ, ne apropie, ne depărtează, ne suntem, apoi devenim străini, ne amintim vorbe, răni, ți-aduci aminte de lucruri pe care le-ai făcut, pe care încă le faci, pe care ți le fac alții. Treci mai departe. Te uiți cu ochi străini la un om căruia  îi știi o parte din suflet. Cealaltă ori ți-a devenit străină, ori legăturile dintre voi nu mai sunt. Poate nici n-au fost. Ei te privesc și mai rău, ca un tăiș. Poate ai fost tăiș. Acum ești tocit, uzat, plâns, durut, înțelept, resemnat, scăzut în intensitatea durerilor. Sau poate nu, încă faci asta dar cu alți oameni.

Ce dacă n-am fost om mereu sau nu semăn cu altul? Vreau să fiu mai bună, e dreptul meu.  Mă scutur de vrăjile nepotrivirilor deși am obsesia cercului, mă învârt fără să finalizez lucruri. Cineva îmi spunea să nu mai folosesc cuvântul„încerc„. Asta am vrut să scriu în loc de „vreau„. M-am corectat în gând, doar pentru că în-cerc, spunea, te învârți fără finalitate. Dacă ar ști ea că așa îmi sunt unele gânduri și fapte? Prinse într-un cerc din care nu le pot scoate sau le-am dăruit altora deja și mie îmi sunt umbre. Ce să fac cu umbrele? Umbrele nu vorbesc. Te urmăresc doar. E ca și când te bucuri de ceva, dar nu poți spune nimănui nimic. Un secret care nu te apasă, ci te construiește pe interior. Devii puternic sau…te reconstruiești.

Aceste cuvinte nu conțin un mesaj anume, ci o stare a mea. Nu contează dacă rămâne goală, ea, postarea, fără ecou, simt doar nevoia să mă exprim. De când fac asta public știu că voi găsi și feedbackuri deloc pe placul meu. Nu-i nimic, fac față, dar cu siguranță mai trag o linie în dreptul aceluia care îmi va deveni din ce în ce mai străin.

Citesc multe, dar evit să citesc despre lucruri super metaforice care nu-mi spun nimic. Citesc și genul ăsta care mă lasă cu gura căscată și reacționez de fericire. Evit să citesc și articole extrem de frumoase, dar agresive. Evit mult, evit anumiți oameni și sper ca în curând să nu îmi evit chiar eu cuvintele. Nu-i admir pe toți, unii îmi plac nespus, alții mă fac să trec ușor peste text, fără regrete. Deunăzi, am citit un articol publicitar și nu-mi amintesc la ce se făcea referire, eu rămăsesem cu o singură imagine în minte, superbă, sfîșietoare, dar care nu era produsul vândut. Nu dau amănunte căci nu asta e important.

Așadar scriu și eu baliverne diafane, dar văd că pe pagina mea nu prind. Oamenii vor să-și aducă aminte de întâmplări care-i leagă de ceva, de o amintire, de o senzație, de o bucată de loc prin care au trecut sau vor trece cândva, de un miros cunoscut, de o bucată de mămăligă mâncată în bătătura copilăriei. Sau să râdă, să se bucure, să li se pară nu doar frumos lucrul acela, ci o sclipire gen…„pe asta aș fi vrut să o scriu eu” sau ”cat m-a binedispus”. Citesc texte din care uit jumătate. Raman cu o idee pregnantă. Citesc idei și rămân cu povestea, citesc trei cuvinte si am poezie. Nimic nu e bătut în cuie, nimic nu e permanent.  Totul se bazeaza pe senzație, intuiție, plăcere și uneori cunoaștere de sine.

Mă gândesc la tinerii din ziua de azi. Imi par mai siguri pe ei, mai convinși că dețin adevăruri. Eu atât am bâjbâit în nesiguranțe până am rămas așa. Ascultam aseară, apropo de poemul meu „mincinos” cu planetele, că anul 2016 e an de soartă. Și nu de destin. Că în destin putem influența, în soartă accepta. Am ajuns până la patruzeci și treaba mea de ani să pricep și eu ce-i cu soarta și destinul. Am zis pricep? Uitați cuvântul, mă fac că pricep. Așadar ce ai făcut în ultimii 9 ani se plătește la anul. Bum! Amenințător precum cutremurul. Acum poate vă intrebați ce e cu amestecul ăsta de vorbe. Ce au comun între ele? Au. Căci mă gândeam că marele meu defect e inconstanța, pendularea între stari, între a place sau nu, bine si rau, evident, cunoaștere și necunoatere, adevăr sau provocare. Noroc că nu aleg ori una, ori alta, le întrepătrund. Dar prea des.

Îmi plac oamenii care iau lucrurile mai ușor, cum vin, fără frământări interioare multiple, cu seninătate și acceptare. Sigur au credință mai multă. Au ceva deosebit în ei. Soțul meu e un exemplu pentru mine, dar doar teoretic și la nivel de recunoastere caci eu tot frământată de îndoieli sunt. Am o prietenă care, oricât de grav mi-aș începe conversația cu ea, sfârșim râzând în hohote. Reușește să mă facă să nu mă mai iau atât de tare în serios. Să fac mișto de mine și să nu  mai cred că fără mine nu s-ar învârti lumea. S-ar învârti și încă bine. O fac cei care au fost prin viața mea și acum suntem bine merci fiecare la locul potrivit.

De când am căței m-am educat puțin. Ei m-au educat. Mă feresc să spun pe care-l îndrăgesc mai tare, deși zilnic mă impresionează câte ceva la fiecare. Am o maidaneză care s-a schimbat enorm de când i-am adus companioni. O numesc câine-om. Ea are reacții conform stării mele și sesizez imediat asta la ea și îmi revin din agitație. Probabil așa e si cu copiii dar cum nu am, doar bănuiesc asta. Toată viața mea mi-am dorit să scap de reproșuri, ale altora, ale mele, ale mele pentru cineva. De exemplu, mi-am făcut cont de fb și apoi blog gândindu-mă la un nou mod de relaxare, de a exersa tastaura cuvintelor tăcute, mute. Cu fiecare zi..mai mult mă întristez decât mă bucur. Eu spun că nu reușesc prea mult asta și pentru că nu sunt nepăsătoare, pentru că am conștiință, că nu trăiesc ușor după vreun lucru pe care nu l-am gestionat prea bine. Deja am vechime considerabilă pentru acest gând perpetuu.

Consider că nu știu să fiu generoasă total. Sper să mai am timp sau sa mă educ, încă. Am sclipiri ingenioase uneori. Alteori mă bagă tot ele în bucluc. Când am scris textul ”Uneori„, citisem ceva de-a lui Cioran care spunea ceva gen ”că atunci când începi să cunoști mai bine un om reușești de fapt să fugi cât mai departe de el„. Nu suna chiar asa, dar în fine. Eu am rămas pe gânduri, dar soțul meu mi-a spus că e irelevant și că el ar adăuga cuvântul uneori, frazei. Mi-a exemplificat spunându-mi că, în cele mai multe din cazuri, cu cât cunoști mai mult un om, cu atat te atașezi mai tare:

”-Uite asa ca noi!”, și-a terminat el prelegerea. Cu cât te cunosc mai bine, cu atât te iubesc mai tare, indiferent de stările interioare care te deranjeaza și sunt conflictuale. Până la urmă din ele tot se nasc lucruri bune. Uite acum ai scris un text cursiv prin ele. Si e un plus. Iar cei care găsesc că nu ar trebui să faci asta, pentru că ai lacune sau nu ești suficient de credibilă, ar trebui să se orienteze spre ceva ce le face plăcere. Căci despre asta înțeleg eu că tinzi. Spre lucruri care-ți plac și care te bucură. Tu poți fi ca un strigăt în amurg, unii îl aud, alții sunt prin dimineți și clipe diferite. Ascultă altceva. Poate mai potrivit. Pentru ei. Iar dacă te aud și nu-și doresc strigăte, pot asculta muzica proprie. Sigur îi vor direcționa mai bine. Asta e esența, să te potrivești unde se dorește asta. E loc sub soare pentru toți. Și uneori locurile rămân goale prea repede prin abandon. Nu abandona! Strigă! Și amintește-ți: curând.”

V-am lăsat niste gânduri, nu săriți pe ele! Sunt desființabile cuvânt cu cuvânt, dar sunt vii și ard încă. Proaspete și nou nouțe! În plus am recapitulat puțin ceea ce am scris în ultima vreme, ca un strigăt, dar nu în amurg. Un strigăt de cuvinte!

PS. La vremea când scrisesem aceste rânduri, tragedia din  Colectiv, nu avusese loc. Multe s-au adăugat stării mele de joi seara, de când e textul, dar mai ales neputință și neînțelegere. Se vorbește mult, acum, cu verbele „a face„, „a înfăptui„, „a schimba”. Acum mi-aș contrazice o parte din ce am scris mai sus, spunând că lumea nu mai are nevoie de cuvinte, ci de lucruri concrete. Poate vom reuși asta. În 89 am fost pe strada, m-am târât, am văzut morți, camion cu arme, am auzit împușcături care îmi sună și acum în minte. Nu le-am uitat o clipă. Nu se vor uita nici astea. Scriam pe fb următorul text. Îl pun aici, să nu uit vreodată zilele acestea, când voi avea impresia că trăiesc  ceva greu. Cu siguranță mă vor trezi amintirile astea:

 De când s-a întâmplat nenorocirea, citesc rânduri, păreri, vorbe. Nu le mai vreau. Suntem diferiți, dar sunt convinsă că toți știm cât de nedreaptă a fost noaptea de vineri. De azi, nu vreau să știu despre rockeri, biserici, satanism, Dumnezeu, teoria conspirației, credință falsă, pumn în gură la cei ce au trăit și văzut, pedeapsă, scoateri din context, ură, scenarii, dezbateri, inutilități, convingeri așezate cu forța. Suntem diferiți, dar toți simțim la fel. Nu vă mai mințiți că nu e așa! E revoltă și durere! Toți simțim la fel. Milă nesfârșită, compasiune, teamă, neputință, miracol, speranță, griji de parcă sunt copiii tăi, respect pentru doctori, dispreț față de guvernanți, întrebarea obsesivă „cum a fost posibil?”, „cum vom trăi cu asta?„ și, sincer, eu nu m-am vindecat nici acum din ce am trăit în 89 când alții priveau doar la tv totul. Nici asta nu se va vindeca ușor. Sper să ne vindece pe noi de idei preconcepute sau măcar să avem grijă când ne arătăm cu degetul unii pe alții, să ne învrăjbim din nou, să ne așeze iar în tabere diferite, când, de fapt, suntem în tabăra românilor și a oamenilor. Nu-mi spuneți că unii nu sunt, v-am explicat mereu că nici eu n-am fost. Să facem noi să fie sau dacă nici asta nu putem, să nu mai scoatem veninul la suprafață sau convingerile de la care nu ne abatem în general, să particularizăm măcar puțin cu o fărâmă de suflet durut. Indiferent de ceea ce credem noi că simțim nu mai are acum importanță. Dacă vor plăti sau nu rămâne să vedem, dar să sperăm cu totii în vindecare, aș vrea să fie certitudine. Mi-aș dori să nu dezbatem ceea ce am scris, am vrut să îmi așez gândurile într-o formă, pentru că, parcă, trăiesc un vis urât și aș vrea să mă trezesc. Nu sunt mamă, dar dacă aș fi fost …nu vreau să vă spun aici ce aș fi făcut într-o astfel de situație.

Tot ce am scris, până la ultimul paragraf adăugat, este o urmare a temei fixe de săptămâna asta „strigăt în amurg, din clubul celor 12 cuvinte. Sigur la Eddie,în tabel, veți găsi mai multe.  Și strângeți-vă în brațe, amurgul nu e mereu frumos, indiferent de cât de poetic sună.

16 gânduri despre „Strigăt în amurg

  1. Amurgul e mereu frumos, doar ca starea nostra de spirit nu ne permite, uneori, sa ii mai vedem si admiram frumusetea (exclud amurgurile iernii, cand amurgul trece nevazut). 🙂 N-o vedem azi frumusetea, dar o vedem maine – poate nu o recunoastem, dar frumusetea amurgului exista. Ce banalitate adaug gandurilor tale! Vezi? Acesta este unul dintre motivele pentru care nu prea las un semn al trecerii mele pe aici. 🙂

    Gandurile lasate de tine aici nu sunt deloc desfiintabile, pentru ca sunt gandurile de azi, care pot fi altele maine si care, poate, au fost altele ieri si de fiecare data sunt la fel de adevarate si de sincere. Avem dreptul sa ne razgandim, avem dreptul sa… ne schimbam. 🙂 Am avea o viata… liniara daca nu s-ar intampla sa avem parte de conflicte interioare din cand in cand si daca nu ne-am razgandi din cand in cand. 🙂
    Zile fericite iti doresc!

    1. De când am citit mesajul tău m-a cuprins o bucurie și o liniște grozavă. De multe ori încerc să transmit că nu am fost mereu cea care sunt acum, că mi-e frică și nu în sensul rău, ci în sensul unei sesizări de instabilitate, de cea care voi fi. Cu o singură frază ai reușit să mă poți împăca, să zic așa. Familia mea îi spune expresiei „m-am sucit”, tu îmi zici frumos ”ai dreptul să te răzgândești”. Când ai îndrăzneala să lași public cuvinte zălog, cam greu cu răzgânditul, dar eu mă bucur că poate fi așa. Am avut în ultima vreme stări conflictuale, nebazate pe drame ci doar neînțelegerea deplină a lucrurilor. Când a venit drama eu eram cumva ….pregătită, deși s-a dovedit că pentru așa ceva nu vom fi niciodată pregătiți. Apoi cuvintele scrise joi au prins altă conotație și încă le simt vii zburând prin mine.

      Cât despre amurguri, cele de pe cer vor fi minunate, caci exact cum a spus Radu, avem parte de ele zilnic. Cele poetice…nu totdeauna. Mulțumesc, Diana. Pentru tot.

  2. Toți suntem un amalgam de stări și simțiri. Toți strigăm în amurg, dar fiecre strigă în felul său, cu vorbele sale. Strigătul meu nu este aidoma strigătului tău, dar ele se pot așeza alături, ca strigăte pereche.
    Are dreptate Mihai, cu cât ne cunoaștem mai bine, cu atât ne îndrăgim mai tare. Asta pentru că ne dăm mai bine seama de împerecherea strigătelor noastre.
    Are dreptate Diana. Gândurile tale nu sunt desființabile, căci sunt gândurile tale dintr-un anumit moment, gânduri sincere, care te caracterizează. Fiecare dintre noi are astfel de gânduri-strigăt. Și eu le am pe ale mele.

    Mi-a plăcut strigătul tău de pe FB, cel atașat acestui articol. Mă faci să mă adaog listei tale de acolo, deși aș prefera să găsesc pe blog toate aceste cuvinte.
    Mă opresc aici, desi ar fi încă multe de spus. Doar atât mai spun: Strigă cât mai des și cât mai puternic. Strigătele tale nu vor rămâne în van!

    1. În urma acestor cuvinte m-am hotărât să mut o grămadă din frământările mele aici. Ideea e ca acolo am interactiune cu mai multe persoane, iar ideile vin de-a valma, în funcție de zicerile fiecăruia. Acolo ești mai liber, mai neconstrâns de formă și conținut. Aici e ca la operă, vin doar cei cu adevărat prinși în cuvinte, care ne inspirăm între noi și datorită cărora a doua zi ne pot veni idei geniale. Am pus și pe fb, cu copy paste și ghilimele unele dintre „duelurile„ noastre versificate. Nu le puteam lăsa neatinse de mai multe priviri. Îmi păreau castelane, ele cuvintele. La fel știam că nu am ceea ce obțin cu tine, cu voi, dincolo și uite asa, vin aici în cutia mea de adapostit texte, dar mă risipesc prea mult, dependent chiar sub privirile unor jucători. Mai am strigăte. Pe unul il voi asterne in noapte, mai nou perioada mea de creatie si tihnă. Oricum, mulțumesc, știi tu de ce.

      1. Nu știu pentru ce-mi mulțumești, dar…
        Am să vorbesc și eu. Aici lucrurile sunt așezate pe făgașul lor cel adevărat, într-o ordine firească, zic eu. Stiu că mă pot înșela, dar dincolo am impresia că este mai multă zarvă, mai amalgamat totul. Aici se formează cercuri, cu oameni care au ceva afinități. Dincolo se realizează tot felul de intersecții de cercuri, care mai de care mai ciudate și mai… nefirești uneori. Dar iar vin și spun, este doar părerea mea și pot greși.
        Aș mai spune, dar mai bine mă opresc aici.

        Aș spune că-mi plac strigătele. Ale mele dar și ale altora, așa că abia aștept strigătul tău din noapte. Cumva și pentru mine noaptea este aparte, căci pot beneficia de liniștea ei, de frumusețea ei, de… inspirația ei. Parcă ar fi o muză bună, dintre cele care nu te părăsesc șa te lase cu… cuvintele nescrise. 😀

        Noapte spornică!

    2. Știi ce cred eu, în schimb? Că aici ne menajăm, vorbim unii cu alții plăcut, civilizat, asumat, atent și deseori cenzurat in reactii. Nu că n-am fi sinceri. Suntem, dar până la un punct. La un moment dat, îmbrăcăm frumos un răspuns și restul ni-l închipuim cum vrem. Dincolo, după multe zile de relaționare e imposibil să nu vezi și nepotrivirea. Să vezi cum e de fapt omul acela pe care-l credeai aproape de felul tau de a fi. Mie imi place mult mai mult ideea ca scriu pentru oamenii de pe fb, pentru că ei imi vad și zbaterile mele pasagere, pe care le las in doua randuri scrise, intr-o poza, intr-un poem, intr-o piesa. Dar nu aș putea înclina spre una mai mult, desi se cam vede unde stau printr-o dependență pe care nu mi-o explic ușor.

      Totuși caut strigăte, caut zambete de la voi cei care sunteti nealterați de o lume pestriță și mereu in schimbare. Sunt curioasa, după o vreme, cum mă vei percepe, adăugand ideilor formate deja, altele noi. Te las, sunt in tandem cu muza și i-am promis cuvinte. Pe curand!

      1. Cenzurarea, dacă este să apară, o vei găsi peste tot. Aici cred doar că folosim mai frecvent formele poetice de exprimare (nu mă refer neapărat la versificare, ci la formele frumoase de expunere a ideilor), pe când dincolo se utilizează mai des limbajul obișnuit, curent. Ar mai fi o diferență: acolo se comentează scurt, telegrafic, pe când aici se expun idei complexe în comentariu, uneori.
        Dacă pui însă problema messengerului, aceasta este o facilitate adusă de platforma FB pentru comunicare foarte rapidă și directă, cu avantajul discuțiilor „în conferință”, cu mai mulți parteneri, etc. Aici, pe WP, nu ai acest avantaj, iar discuțiile sunt cumva fragmentate, secvențiale, cu posibilitatea restrânsă de a discuta cu mai mulți parteneri în simultan. În privința asta, FB este în avantaj.

        Și aici, pe WP, se pot transmite stările punctual, cu o frază, cu o melodie, dar nimeni nu stă conectat permanent la platformă, nimeni nu stă cu telefonul cuplat la notificările platformei, de aceea pare mai greoaie comunicarea. Aici se expun mai degrabă idei cu mai mare complexitate, de mai mare anvergură.

        Cred că cel mai important este ce dorești tu de la sistemul de comunicare. Ai spus-o chiar tu, o lume pestriță, în continuă schimbare, îți aduce tumult și zarvă. Cred că te voi aștepta în continuare aici, ca și până acum.

      2. Evident. Ai punctat perfect, lucruri despre care știam și pe care le indrăgesc dar nu suficient cât să rămân prea mult pe aici, decât în măsura în care am fost și până acum. Eu am bucuria cuvintelor frumoase și de aceea mi-am făcut blog și caut oameni care sa aibă aceste preocupări. Am invatat și invat tare multe de la voi. Tot de aici imi asez cuvintele mai frumos, mai elegant, cu grija firească către gramatică, exprimare și construcție. Dincolo mă simt liberă dar și des întristată de manipulările colective. Oricum ar fi, mă bucur ca exista amandouă. Datorita fb ului sotul meu face lucruri minunate, iși poate intregi sufletul in actiuni comune cu alți oameni care au aceleasi crezuri, datorită fb ului am in plan un proiect minunat, personal, la care nu m-as fi gândit niciodata și tot acolo am cunoscut oameni …care au coborat din virtual in real. Da, lumea e activă și intortocheata, alambicată și periculoasa uneori, dar de cate ori am stat câte un timp indelungat departe de fb, m-am intors mai dornică. Dependență asumată.

    1. ..eu când rătăcesc drumul caut Poteci, Mereu revin cu bucurie și mă orientez după cuvinte calde și repere. Mi se pare momentul potrivit să îți mulțumesc. Iar când cânt în casă „„Ileană, Ileană”, te port în melodie, amintindu-mi de un dialog dragut dintre noi.

      Apoi caut Muguri, Fărîme de suflet, Copaci cu vise, Curcubee, fete Hapi, zeamă de cuvinte, Doruri de doi, pisici,mămică cu chip de Vavaly, almanahe și genunchi de lume. O parte de lume pe care o port în suflet. Și încă mai încap destui.

  3. Mai dureros este atunci când strigătul interior se transformă în țipăt infernal. Nu poți conta pe oameni, cu greu îi poți găsi pe acei câțiva care să raționeze și cu inima, nu doar cu mintea. Mai trist este când, pe zi ce trece, se îngroașă linia trasată în dreptul aceluia ce îți devine străin. Ne zbatem în frământările proprii, ne luptăm cu noi înșiși, ne războim cu morile de vânt dar nu abdicăm în fața nimănui, nici măcar a destinului. Ne târâm, dăm din coate, înotăm împotriva curentului și răzbim ,cu siguranță, mereu singuri. Găsim răspunsuri și rezolvări, ridicăm capul deasupra tuturor, și deși epuizați, strigăm cu entuziasm: „a fost greu, a durut, dar nu m-am lăsat doborât”. Nu contează că de cealaltă parte nu va fi nimeni care să se bucure de succesul tău. Vei fi singur dar împăcat cu tine însuți.

    1. ..eu iubesc singuratatea. Nu mă deprimă și nici nu o asociez cu neimplinirea. Am fost singura mereu, chiar daca de 10 ani am uitat asta. Oamenii? Scriu de ceva vreme că ne dezamăgim continuu. Eu mă dezamăgesc pe mine însămi. Descopăr în mine reacții pe care nu le pot controla sau pot dar le raportez la evenimente și nu mi-e comod. Trebuie sa invat sa-mi tin gura și bătaia tastelor mai usoara. Altfel voi departa totul din jur. Nu poti gestiona sentimentele, reactiile, emoțiile ca un robot. S-ar sfarsi prost, asa cum stiu eu vreo două intamplari personale care au inceput cu entuziasm și s-au terminat dezamăgitor. Dar viața îți da sanse zilnic, doar ridicand ochii spre cer. Unii nu mai pot face asta, și aici e definitivul scris cu durere. Restul…trece.

Lasă un răspuns