Album de vorbe

Când mi-am făcut blog nu am luat în calcul și faptul că pentru socializare îmi era suficient fb-ul, nu m-am gandit ca va veni o vreme când cutia mea de adapostit povești se va prăfui de netrecere. La inceput, am scris cu inima, zilnic, orice prostioară și gând trecător l-am urcat la rang de întâmplare povestibilă, fără să mă gândesc că poate mulți dintre cei ce citesc, sau mă urmăresc trecător, zâmbesc cu îngăduință la inepțiile mele. Ei bine, treaba lor. N-am înțeles încă unde mi-a dispărut entuziasmul, dar am înțeles că sunt perfect normale aceste schimbări de ritm și priorități și că viața e făcută și din alte lucruri decât cele scrise, că acest răgaz, ce mi l-am acordat pentru realul meu cel de toate zilele, e binevenit.

Multe s-au întâmplat anul acesta și eu nu am consemnat nimic pe blog. Mă uit cu tristețe și văd scrieri vechi aduse în față din acele vremuri în care mă citeau vreo câțiva și puțini lăsau un semn. Acum primesc semne, dar eu mă comport ca o infractoare: vin, reașez articolul și fug. N-am răspuns comentariilor voastre și asta mă intristează puțin, pentru că nu uit cât de tare îmi doream să îmi spună și mie lumea vreo două vorbe. Bine, dacă ar fi asta singura problemă, dar nu prea e. Stiu ca n-am intrat pe blogurile voastre de cam multișor. Mi se mai intampla sa intru pe cate unul, cum am făcut acum ceva timp cu cel al Adelinei, de l-am citit de prin primăvară până în ziua cu pricina, pe repede .. înainte. Acum am restanțe din nou, semn că nu am învățat nimic. Și ar tot fi. Și totuși, fix ca într-un album cu poze,- unul din acela de spun eu că viața este fix cea care nu se vede în fotografii, căci prea stăm zâmbitori în ele consemnând bucuriile vieții, pentru că rar omul și-ar imortaliza tristețea, doar ar fi ultimul lucru pe care ar vrea sa si-l aducă aminte, nu?-așa mi-am regăsit și eu unele postări, răsfoind ca într-un catastif uitat de vreme și vremuri.

Poate nu am scris eu despre bucuria de a-mi fi apărut și mie trei poezioare amărâte într-o revistă-carte, editată la Iasi, sau despre articolul „UE și viața la țară” în Cuvântul liber, tot în primăvara acestui an; n-am consemnat mai nimic din Acțiunea Doboi, ce s-a întâmplat de Florii și unde mi s-a demonstrat că viața poate fi și altceva decât trecere egoistă și individuală, așa cum am făcut eu uneori, și că oameni, precum soțul meu și camarazii lui, dar și români obișnuiți care simt iubirea de neam și țară altfel și cu nuanțe diferite decat stiam eu ca e permis, pot face lucruri împreună despre care eu nici nu aș cuteza să le rostesc, și în a căror izbândă nu aș fi crezut, dacă nu as fi văzut cu ochii mei. Nu am scris despre întâlnirile memorabile pe care le-am avut din primăvara acestui an și până acum, despre cum am călcat eu în sate de poveste din Harghita și Covasna, lângă soțul meu care își pusese în minte și suflet că ar fi nevoie de semne de solidaritate și recunoștință națională, și cum vorbele par pompoase, el a recurs, cu aceiasi oameni inimoși la alte însemne, palpabile, simple, ce vorbesc singure despre crezul lor. Asa au dus acolo, elevilor premianți, in vreo 10 sate, tricolorul românesc, cartea de poezii a lui Mihai Eminescu și rugăciunea ortodoxa.

Ceea ce am văzut eu acolo, lacrimile din ochii oamenilor, cântecele cu voci puternice de copii ce te infiorau de emoții neștiute în biserici curate, primenite cu flori și steaguri, costume populare purtate cu drag și atingeri intre oameni ce nu-și mai puteau ține bucuria doar pentru sine și se întrebau mirați cum de s-a gandit cineva și la ei, toate imi par de nepovestit. La Mânăstirea Valea Mare, datorită aceleiași actiuni, „ Acțiunea Români pentru Români”, pe catarg flutură un steag nou, dăruit cu iubire și pentru iubire. Am stat în umbra acestor lucruri, am adunat impresii și fericiri de o clipă, am cules stări noi, necunoscute mie, dar am tăcut pentru că nu aș ști sa le dau importanța care merită pe un blog mic, fără valoare, ci doar asa cum spuneam, ca semn de trecere pentru a nu uita.

Si mă intorc la ideea consemnărilor pe blog, asa ca intr-un album de poze, album de vorbe, cum îi spun eu cu drag. Sâmbătă mai mi-a murit un pisic. Am pierdut destui, numărând mâțele din viața mea, dar mă ferise Dumnezeu de participare directa, de contabilizare a minutelor rămase dintr-o viață frumoasă de pisic deosebit. Am trăit-o și pe asta, acesta din urmă nevrând să-și dea suflețelul fără atingerea mea și fără să mă știe alături. Mihai era plecat și am trăit greu momentul, am urlat precum lupii, de neputință, și am reușit să m-adun miraculos. Am intrat, puțin mai târziu pe fb și blog, am privit pozele cu el, cand era falnic și splendid, lipsit de griji, nu ca o umbră, așa cum mi-a fost dat să-l văd în ultimele lui clipe, și am recitit articolele mele stangace, de inceput, unde autistul meu de motan mă ajuta sa mă joc cu cuvintele, sa le torc și sa le strang in povesti care acum incep cu „a fost odată”

Poate și de asta voi gasi o solutie, poate voi scrie pe un blog privat, lucruri ce imi vor aduce aminte de trecerile noastre, de bucurii, tristeti, rătăciri, fără a fi pângărite, uneori, de priviri ostile. Știu asta, caci uneori am aceasta privire cand citesc lucruri, la intamplare, in on line si ma simt depasita de situatii, cand anumite cuvinte nu imi aduc nici bucurie, nici emotie, nici măcar revoltă. Imi aduc doar sentimentul pierderii de timp, iar cu acela ma descurc fantastic de bine, cu pierderea de timp, adicătelea. Asa ca bocceluta mea albă cu mărgăritare, de trubadur și ratacitor prin cuvinte ce se vor spuse …… pare a se desface. Sper să mă și țină.  N-am scris decât o parte din tot ce mi-a dat Dumnezeu in dar anul acesta.

În casa mea aniversările curg, am făcut 10 ani, de cand iubirea mea poartă nume, pe 27 iulie s-au făcut 9 ani de cand ne-am cununat civil, asa intr-o zi de joi, cuminte și fireasca, domoală ca pentru doi oameni maturi ce se pierdusera pe sine, dar se regăsisera miraculos într-un „împreună” covârșitor. Vacanțe nu am, dar mă bucur de sfârșituri de săptămână mai lungi, in care parca adunăm tot ce am face zile în șir. Nu pot sta departe de cățeii mei, prea mult și asta mă sperie puțin. Prea am devenit dependentă. Nu pot sta liniștită dacă Lupu-Băiatu nu își are canapeaua lui, pe care, de două zile, stă trist și gânditor. Avea o obsesie pentru Silver, il păzea non stop și il ținea in priza. A fost primul care a știut ca motănelul satinat nu mai e. Mi-a lins lacrimile și a picat în muțenie. Nu a mâncat, nu s-a plimbat, nu s-a jucat. A jelit in felul lui și asta m-a înduioșat teribil de tare.

Vara nu e anotimpul meu preferat, e drept ca nu mă omor nici după zapezi mari, dar ma impac greu cu oamenii ce sunt în vacanță, cu aer călător și de invidiat, iar eu în continuă activitate, mă impac greu cu amorțeala asta ce o dă căldura insuportabilă și cu aburii fierbinți ce par a ieși din orice, mă împac greu cu miresmele bunătăților de vară ce nu țin cont că aș putea fi la dietă permanentă dacă nu m-ar ispiti atât.

Și totuși, am spart din nou gheața cuvintelor și mă simt ca și când aș putea scrie la nesfârșit despre orice nimic plictisitor. Se și vede, nu? Poate vă povestesc curând cum am refăcut traseul de la 7 Scări, sau cum Șirnea și Șinca veche mi s-a părut a fi în acelasi loc. Confuzie ce a scos o excursie pe cinste.

Și pentru că și din duzina de cuvinte am lipsit prea mult, iar clubul celor 12 cuvinte l-am abandonat pentru o vreme, nu-mi uit primele iubiri și așez acest articol în tabelul găzduit de Eddie, căruia îi cer scuze pentru rătăcire. Cuvintele vedetă sunt următoarele: „umbra, calator, ragaz, intrebau, sperie, urmaresc, alba, fierbinti, satinat, repede, catastif, covarsitor.”

      

Sunt România şi m-am născut odată cu Lumea

Sunt România şi m-am născut odată cu Lumea (poveste simbol)

Clădirea, deja pe jumătate dărăpănată, se mai clătina încă o dată din temelii. Fetiţa cu păr bălai şi cârlionţat se strânse şi mai mult la pieptul mamei: „Spune-mi, te rog, o poveste, să nu mai îmi fie aşa de frică!” Vuietul vremurilor răsuna, parcă, în casă, iar Maria nu putea adormi fără cuvinte, fără liniştea basmelor ei preferate. Nu era timp de poveşti. Sau poate da? Femeia, cu faţa smeadă şi cu ochi îndârjiţi clătina hotărâtă din cap, zicându-i şoptit copilei, fiindu-i ușor teamă să nu o audă avioanele ce aruncau din Iad foc peste Pământ: „Este război, fata mamei, acum nu mai e loc de poveşti; zânele s-au ascuns în Pletele de Ceaţă ale munţilor şi tac. Îţi voi vorbi, în schimb, despre Romania care este ca tine!”

Cutremurată, tresări ca un ghiocel eliberat de zăpadă pe măsură ce asculta Începutul şi Continuarea Cuvântului, vechile poveşti căpătând  Cruce prin rostirea Maicii.  Vorbele păreau puţine, insuficiente; mai avea nevoie de ele şi, rugător, cu ochii înlăcrimaţi, încercă să nu oprească cursivitatea lor. România nu mai era doar un nume, era semnul Învierii făcut de Dumnezeu pe acest Pământ; era Gând şi Faptă, Lumină şi Putere, Curaj şi Demnitate.  Obiectele magice aruncate  de Făt–Frumos în calea Zmeului nu mai erau simple închipuiri, ci purtau nume concrete – Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu, Horea, Eminescu sau Avram Iancu; efigii pe care avea să le întâlnească pe chipurile românilor din jurul ei.

Furată şi vrăjită de noua „poveste”, copilul se sprijini fără voie de „cărămizile fierbinţi’‘ dintr-un perete ce se încăpăţâna să reziste în picioare, dar nu mai clipi a teamă; îl pipăi cu mâna şi simţi  Codrii Cosminului, Rovine, Calugărenii, Alba Iulia, Plevna sau Marea Unire. Învăţa de la Voievozii Maicuţei să nu-i mai fie teamă. Nu a uitat niciodată acel război. Acea victorie a sa, personala, asupra fricii i-a devenit  Icoana. În acea noapte de foc, fetiţa bălaie a adormit, în cele din urmă, liniştită ca în orice noapte de peste ani. A doua zi, în zori, a reclădit tot ce s-a dărâmat; genunchii ei plini de sange înfipţi în pământ fiind rugăciunea de izbăvire în faţa lui Hristos. Multă vreme, după aceea, purtând cu ea Duhul şi Puterea Înaintaşilor săi, dându-şi, în acelaşi timp, seama „cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm.”

Aula Universităţii, imensă şi rece, devenise neîncăpătoare pentru studenţii care se adunaseră acolo pentru festivitatea de absolvire a Facultăţii de Istorie. Maria era un pic neliniştită, neştiind de ce anul acesta duhovnicul ei, preotul micii biserici de lemn dintre căminele studenţeşti, nu mai fusese invitat la festivitate. Acum, mai mult ca niciodată, simţea că are nevoie de el, mai ales că trebuia să le vorbească studenţilor şi profesorilor în calitate de şefă de promoţie. Fusese, în schimb, invitat altcineva, un profesor „nou” care le promitea  tinerilor o altfel de istorie, „revoluţionară” dupa cum spunea el, în consens cu noile realităţi. Glasul spart al acestuia o făcu să tresară instinctiv şi amintirile din vremea războiului o copleşiseră din nou; vorbele omului de la tribună fiind, parcă, o continuare a Focului de atunci. Dacii străbuni deveneau nişte bieţi barbari care au dispărut peste noapte, Eroii Neamului nişte simple ficţiuni, iar Poporul Român era prezentat ca fiind un accident nefericit al istoriei. În mintea Mariei se derulau miile de pagini citite; Nicolae Densuşianu şi  Iorga fiind titanii ei preferaţi. Ei îi spuseseră ca Dacia nu a fost niciodată ocupata de romani, că triburile latine provenite din Arcul Carpato-Dunărean au populat cu mii de ani înainte de Hristos Peninsula Italica şi că soldaţii din  numai zece legiuni,  care nu vorbeau aceeaşi limbă,  fiind proveniţi din diferite regiuni ale Imperiului Roman şi care „ocupaseră” mai puţin de o treime din teritoriul Daciei, nu aveau cum să schimbe un popor şi un grai. Dar şi el, la fel ca şi alţii care s-au pripăşit pe aceste locuri, voia, în schimb, să arate omenirii că a fi român înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul. Faptul că noi, românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nu să dăm apă la moară acelora care ne desconsideră originile.

Sângele vărsat pe câmpurile de luptă  şi în închisorile Necuratului, de-a lungul istoriei, nu putea să se prefacă peste noapte în apă. Acel sânge înmuiase  Pământul pe care a pus capul ca pe o perna ocrotitoare în vreme de cumpănă. Acel sânge nu a fost o minciună,  l-a simţit şiroindu-i pe obraji, strângându-l, mai apoi, cu grijă în pumni şi în inimă pentru a nu se irosi, pentru a reînvia în Sfinte Moaşte.

Vorba făra zidire a personajului, care-şi încheiase apariţia, nu o înspăimânta. Citise nenumărate tratate despre demoralizarea unui popor şi predarea acestuia în faţa inamicului fără a se trage niciun glonţ.  Cuvântul fetei neprihănite răsuna în aulă, ca o pădure tremurată de un vânt vechi:  „EU sunt MARIA şi nu am murit Atunci! EU sunt MARIA şi nu sunt o Poveste, sunt România şi m-am născut odată cu LUMEA!

MAIASTRA începu sa cânte cu lupii,  TROIŢA, sădită de Hristos pe pământul nostru,  lumina răscrucea de drumuri. La poalele ei, Maria se aşeza  în genunchi. Din nou…

****

Acest articol este o îngemănare de gânduri ce aparţin soţului meu, Mihai, în formatul poveştilor  pe care acest blog le găzduieşte şi în care nu spunem altceva decat crezul familiei noastre, care nu se va dezice niciodată de originile sale, de credinţa acestui popor, de frumuseţea şi puterea lui. Dacă sunt mulţi acei care spun „frumoasă ţară, păcat că e locuită” şi vom lăsa ca o mână de oameni   să ne convingă că tot ce vine din afară e minunat şi bun, iar noi nu însemnăm mai nimic, ar trebui să ştim că în acea propoziţie se vorbeşte despre fiecare dintre noi în parte. Mai ţineţi minte căutarea aceea pe google cu ”românii sunt proşti” sau noile idei induse cum că am fi intoleranţi în ceea ce priveşte modernismul vremurilor? Ei bine, sunt sigură că aceste cuvinte nu vor schimba nimic, ci vor rămâne simple vorbe scrise, dar măcar ştiu că nu pot pleca privirea şi capul de câte ori suntem acuzaţi că suntem habotnici, needucaţi şi înapoiaţi. Şi mai ştiu că vremurile acestea le trăiesc, pe alocuri, cu mâhnire în suflet, la fel de greu ca mulţi dintre noi, dar ştiu că am trecut printr-un vârtej de situatii în trecut şi că ne-am adaptat mereu şi mai bine. Pentru mine, istoria recentă, a comunismului, e încă vie. Dacă am putut supravieţui umilinţelor, a lipsei de libertate de orice fel, a crucilor şi rugăciunilor făcute pe ascuns, atunci..tot ce primesc acum pare un balsam vindecător. Faptul că încă se poate alege în cine şi ce să crezi mi se pare cel mai mare drept. Faceţi-o fiecare, după cum vă spune mintea şi sufletul.

 

Am făcut-o şi noi azi…aici şi în inimă. Mulţumim.

2 iunie 2014, reașezată azi, 22 iulie 2015 când istoria pare a se repeta…, și din nou in prag de 1 decembrie 2017

 

Sunt România şi m-am născut odată cu Lumea

…..şase staţii

..șase stații
Aveam  opt ani, atât. Nici prea mulţi, nici prea puţini. Stăteam în centrul Braşovului, într-o casă a cărei poartă mă fascina teribil. Mă fascinează şi acum când trec pe acolo. E neschimbată. Nu aveam spaţiu; locuiam patru persoane într-o cameră pe care ai mei, cu dibăcie, o împărţiseră în două. Atunci am auzit, prima dată, cuvântul „glasvand”,  adică acel perete despărţitor. Nici nu ştiu dacă l-am mai auzit prea des, de atunci. Era frumos pentru mine și nu mi se părea că aveam nevoie de mai mult. Ehehe, frumos gând, dar parcă ireal, azi. Pe tata îl știam tot timpul plecat, iar mama şi sor’-mea erau ca o muzică bună pentru mine. Nu simţeam că suntem în plus sau în minus. Trăiam liniștit printre ambițiile celor mari și preocupări banale.
Sor’-mea a fost cel mai vesel copil. Şi cel mai senin. Era suficient să-i dai o lingură şi o oală drept jucărie şi făcea cele mai năstruşnice jocuri. Dădea de mâncare tuturor din jur, bătea în ea, amesteca în gol, punea oala în loc de pălărie şi lingura drept ţigară şi era cucoană. Ce mai? Şi câte, şi mai câte. Avea cinci ani şi nimic de făcut. Eu, în schimb, cea mare,  aveam o grămadă de îndatoriri. Oi fi avut şi drepturi, dar în lumea mea, de atunci, nici nu se vorbea despre ele, nici nu se ştiau măcar, aşa că şi obligaţiile mele nu-mi prea păreau corvoadă. Trebuiau făcute şi gata!
tata și...șase stații
tata și…șase stații
Tata era zugrav. Mi se părea cea mai grozavă meserie. Toată ziua era pe drumuri. Dacă nu era la serviciu, sigur avea el un ciubuc. Aduna tatăl meu precum furnica. Îi intrase în cap să ne ia casă. Şi ne-a luat de-a lungul vieţii trei case, nu una, dar asta e altă poveste şi se întâmpla în alte timpuri. Pleca tata de acasă ca un clovn –  vopsit tot pe haine, cu o ciupilică ce nu încăpea pe capul lui, cu ditamai părul creţ, de parcă era din clanul Jackson. Cu bidoane,  perii,  roluri,  mistrii şi cine ştie câte alte pensule şi ustensile. Făcea vreo două drumuri până la adresa cu pricina. Taxi nu lua niciodată, ar fi scăzut visteria şi…. „nu era tocmai bine”.
N-aveam telefon. Ba eu, când vedeam unul, stăteam pironită în faţa lui doar, doar, o suna, să ştiu şi eu ce sunet poate să scoată minunea aia de aparat. Aşa că, mesagerul  era nea Vasile, vecinul, zugrav şi el dar cu mai mult noroc, la vremea aceea; deşi avea, săracul, trei fete. Da, dar avea și  spaţiu pe măsură  şi adunase, el știa de ce, mai multă invidie pe tata. Că, deh, prea se descurca! Însă, cel mai tare îmi plăcea la ei că aveau baia în casă, dar n-aveam voie să arat asta prea mult, mai ales că tata ne promisese că, nu peste mult timp, ni se va schimba și nouă norocul. Într-o zi, nea Vasile îi transmite mamei că tata şi-a uitat acasă o plasă foarte importantă şi  neapărat, într-o oră, să facă bine să i-o trimită.
Mama, nici una, nici două, ne îmbrăcă pe amândouă, ne dă plasa în mână, ne urcă în TROLEIBUS, şi ne spune sec:
-Număraţi  șase staţii  şi coborâţi, aţi înţeles? Eu-mută. Nimic nu ziceam, ea continua:
-Pe urmă, coborâţi, traversaţi, nu-i dai drumul soră-tii la mână, mergeţi tot înainte şi daţi de tac’-tu? Clar?
Nu, nu era clar, dar ce conta, mai ales că şi la întoarcere trebuia să numărăm tot șase staţii. Of? Cui să-i spui, cui să te jelui? Tocmai proprii părinţi ne puneau la astfel de încercări. Sor’-mea, deja, se zbenguia pe scaunul pe care abia  ne aşezasem. Eu eram încremenită de spaimă, iar când troleibusul s-a pus în mişcare, m-am pornit, frate, pe plâns, de nu mă putea opri nimeni şi nimic. Dacă uitam câte staţii au trecut, câte vor mai fi; dacă şoferul vede că nu e nimeni în staţie sau nu coboară nici măcar un om şi nu opreşte defel, şi atunci sărim peste vreuna? Dacă n-am înţeles, ne rătăcim şi ne omoară mama? Ce mă fac? Dom’ le, povestea cu drobul de sare era mic copil pe lângă temerile mele. Dacă, dacă, dacă……
Într-un sfârşit, după ce au sărit de vreo două ori vestiţii captatori şi m-am prins că nu e staţie, am traversat cu sor’-mea de mână, care din empatie, încă, îşi continua bâzâitul, i-am predat plasa tatălui nostru, ce ne-a apostrofat, cum îi era vorba: „Pe unde-aţi umblat, tu-vă mama voastră? De când vă aştept!” Ne-a repus în troleibus şi ne-am întors numărând staţii.
De atunci, mă chinuie o întrebare: – de ce ne-a trimis mama pe noi şi nu s-a dus chiar ea? Şi ce curaj să ai să laşi, doi copii, lelea? Dar ce  mă mai mir?Ne urca ea în tren, „ne dădea în grija conductorului”, până în Făurei, unde ne aştepta tataia! Alte vremuri, alte amintiri, alţi oameni! Dar multă vreme, chiar şi acum, când urc într-un autobus, deşi o fac rar,  număr staţiile. Doar că nu mai plâng. Îmi plânge doar sufletul…..după tata şi a mea copilărie când el era tânăr şi frumos!

 

18 03 2013