Îmi plac zilele de vară când soarele nu străluceşte atât de tare şi-ţi simţi vântul prin păr ca într-o reclamă pusă în cadru doar pentru tine. Cu Toto în lesă şi gândul departe străbat pavajul ciobit de urmele fierbinţi ale trecătorilor grăbiţi. Ce minunată pare vacanţa dintr-o zi de marţi. Doar tu, cu tine, singură într-o uniune perfectă cu oraşul şi cu glasul dres  de o dojană blândă adresată  căţelului curios. Oamenii par figuri cu măşti trase pe faţă de atâta încrâncenare. Nimic nu-i relaxant. Copiii aleargă spre apa fântânii şi se iau la întrecere printre porumbei, semn că sunt singurii ce rămân neafectaţi de fluctuaţiile vieţii. Toto crede că e de joacă şi încearcă şi el figura. Nu-i ţine. Drumul făcut deja îl toropeşte şi se trage singurel sub un scaun. Ne aşezăm amândoi la o terasă plină ochi, cu un capucino, o revistă şi o sticlă de apă rece. Ochii îmi joacă în cap şi ţes în minte poveşti despre fiecare persoană din jur. E jocul meu, imaginar, atunci când îmi petrec amiezele cu mine însumi.

În dreapta mea trei fete tinere se zbenguiesc într-un dans al mâinilor. N-am mai văzut aşa ceva. E ca un sincron în care doar ele, degetele, spun o poveste. Una are mănuşi roşii şi pare pionul principal al jocului. Îmi retrag privirea ameţită de exuberanţa lor. Toto-tomberonezul a adormit. Mai ridică uneori câte-o pleoapă a verificare, dar se simte în siguranţă şi nu-şi părăseşte locul de la umbra scaunului. În stânga un cuplu ciudat împarte un bol imens de salată. Mănâncă încet cu înghiţituri mici, nevorbindu-şi şi privind fiecare în gol. E ziua sincronului gândesc, uimită de asemănarea gesturilor. Îmi închipui că sunt soţ şi soţie prinşi în menghina obişnuitului din viaţa lor, încât îşi cunosc fiecare tăcere. Par trecuţi de 45 de ani. Sunt eleganţi, simpli şi emană un parfum curat şi misterios. O doamnă mică de statură de lângă masa lor sparge liniştea,  cu o voce stridentă dar nesupărătoare. Îşi cheamă nepotul prins în goana după porumbei.

La o altă masă trei italieni par a se acomoda cu oraşul ce începe să fiarbă încet, încet. Nu vorbesc tare dar fiecare sunet scos răzbate printre noi ca orice sunet străin detectat de radarele limbii române. Chiar şi fetele cu sincronul tresar. Insesizabil pentru că nu se opresc o clipă din dansul degetelor nebune. Tocmai ce treceam pe o limonadă, când auzim un pocnet la o masă rămasă neocupată. Un caiet trântit cu un aer teatral studiat ne semnalează o nouă apariţie. Nu îi e suficient. Împinge cu picioarele interminabile un scaun ce îi deranja poziţia de divă. Priveşte în jur, cu o curiozitate ascunsă sub masca apatiei. Peste mine trece repede datorită căţelului. Parcă ar fi surâs?! Sau mi se pare? O enervează joaca fetelor, se strâmbă la vederea doamnei cu nepotul guraliv, sare peste cuplul tăcut şi chiar şi peste cei trei italieni.

Mă surprinde. Are ţinuta unei dive în toată regula. Nimic vulgar, totul atent pus pe ea, potrivire totală între timp, loc, vârstă şi frumuseţea naturală. Doar atitudinea o dă de gol. Porneşte o discuţie telefonică ce ne agresează timpanele şi ne umple de mirare. Nu ţine cont de nimic. Îi sar cuvintele din gură într-o horă ameţitoare şi în curând pare o discuţie colorată, ce seamăna cu o combinaţie de tip telefon erotic, taraf tv şi ceva pirande prinse asupra faptului. Târâie scaunul încontinuu ca o nevoie acută de recuzită pentru spectacolul ce tocmai îl oferă. Privirea mi-e pironită pe ea spre ciuda mea interioară. Nu reuşesc să-mi desprind gândurile. S-au lipit toate ca într-un conglomerat din momentul apariţiei divei cu picioare lungi. Primii care cedează sunt cei doi ce tocmai îşi terminaseră salata. Pleacă cu paşi nesiguri, distanţi fără să-mi fi lăsat posibilitatea să le ghicesc povestea. Italienii îşi întorc scaunele în direcţia opusă, de parcă, astfel, ar fi auzit mai puţin din conversaţia care, spre norocul lor, era de netradus.

Răsfoiesc Good-food-ul al cărui fan declarat sunt, şi care tronează acasă  în chip de colecţie. Nu am ratat decât trei ediţii, dintre care una o voi recupera acum, în august. Cumva nu o mai aud, dar nici nu mai pot să mă relaxez aşa cum visasem la început. Chelnerul se împiedică sub privirile mustrătoare ale celor din jur, semn că ar trebui sa intervină la poluarea asta fonică.  Îl scap din priviri pe Toto care, în buimăceala lui, se ridică cu tot cu scaun. Scaunul se răstoarnă, cade spre divă, chelnerul se sperie, lumea se amuză zgomotos,  Toto se ridică în două lăbuţe agăţându-se speriat de mine, eu mă înroşesc de neplăcere, încerc să mă ridic dar lesa era încolăcită pe picior, scaun, masă şi căţel. Când credeam că nimic nu se mai poate întâmpla o auzim pe Prinţesa Picioarelor  lungi spunând: „Hai, dragă că vin şi eu spre voi! Sunt aici nişte mitocani care răstoarnă mese şi scaune. E o gălăgie, nici să vorbeşti nu poţi!”

 Pleacă. În urma ei lumea aplaudă iar Toto devine venerat de fetele cu degeţele. Oraşul pare viu şi vesel. Ne privim  toţi cu drag. Ne vedem. Ne observăm chipurile şi zâmbim a frumos. Frumosul trecător şi aparent plecase iar toată negura apatiei se ridicase ca într-o vrajă nespusă. Ne lăsase pe toţi mai recunoscători. Chelnerul era fericit, italienii fumau şi vorbeau arătând spre căţel. Toto era vedeta zilei. O vedetă ce acum zace pe fotoliu. E super-obosit! Oftează în somn! Oare după degeţelele nebunatice? Ştrengarul….

13 gânduri despre “Toto şi Prinţesa picioarelor lungi

  1. ştii că scrii cinematografic? posibil că da, posibil că ai scris intuitiv, aşa cum o facem de altfel cu toţii, însă îmi place că priveşti viaţa cu ochii larg deschişi. şiiii… vreau musai să-l cunosc pe toto, am ziiis! şi pe pisici, desigur, dar toto, ce cavaler ai tu! cum te-a salvat dintr-o situaţi e pătată nefiresc…

  2. Psi, lumea cuvintelor mi-a fost străină până acum 4 luni. Pe facebook relatam astfel de păţanii, când m-a remarcat Vienela şi m-a încurajat să scriu. În rest nu am scris niciodată, şi sunt sărită de 40 de ani! Habar nu am ce fac. Nu am educaţie în acest sens, nici ştiinţă multă şi nici nu cred că aş putea recupera ceva din toţi anii ăştia petrecuţi în real şi pragmatic. DAR….am o dorinţă nebună de a încerca să transpun ce simt. De asta am început cu poveşti reale, pentru că erau mai uşor de redat, de trimis într-o formă, de a le da chiar un stil…cumva. Eu recunosc oamenii generoşi, oamenii care creează punţi şi plase de susţinere, şi crede-mă că uneori nu ştiu cum să reacţionez. Asta şi să fiu în concordanţă cu psicafeaua ta de azi. Se zice că cea mai completă rugăciune e: mulţumesc. Poate de asta şi o folosesc atât de des. Încă mă rog. Şi da, pentru noi două menajeria mea e uşor de vizionat. Ar fi şi culmea!

  3. sărită sunt şi eu… de pe fix. 😀 glumesc, dar vreau să îţi spun ceva cu toată sinceritatea: mi-s dragi oamenii care ştiu să scrie. pentru că în scris 5% este inspiraţie şi restul transpiraţie. adevărata şcoală a scrisului ţi-o dau cărţile citite (şi sunt sigură că ai pasiunea lecturii) şi scrisul efectiv, acela ca un reflex condiţionat, ca o sete.
    nu renunţa la a desena în cuvânt ceea ce vezi…
    va trebui să-i mulţumesc vienelei.

  4. Sunt aici, cu ochii pe discutiile voastre si nu astept multumiri. 🙂 Imi multumesc eu, in gand, in fiecare zi, ca am avut curajul de a o aborda pe Adriana. 🙂
    Tu spui de mine, Adi, cred ca nici nu iti dai seama ca reusesti sa fotografiezi totul foarte clar si expui fotografiile intr-un mod atat de placut, de atragator, incat nu ma pot satura. Descrierile, gandurile care iti trec prin cap, frumosul Toto, intreaga atmosfera, toate sunt minunat redate. Aproape ca am aplaudat si eu plecarea divei… :))))
    Ce rasa este Toto? Ai vreun articol pe aici cu poze ale tuturor animalutelor voastre? Pe Toto trebuie sa vin personal sa il salut si sa il ciufulesc putin.

  5. Nu le astepti, Vienela, multumirile, dar le vei primi, pentru ca dama de caro scrie bine de tot si ma bucur ca avem ocazia de a o citi.
    psi, sarite putin suntem toate, fiecare in felul ei, ca altfel nu am fi aici, ne-am vedea de pisici si ganduri prin offline, nu de intalniri virtuale 🙂
    Fetelor, eu va multumesc tutror pentru compania placuta pe care mi-o oferiti de fiecare data!

  6. Vienela, exact cum spune Camelia scriu intuitiv. Asta am stabilit deja. Cât despre faptul că-ţi mulţumesc, într-o zi poate nu voi mai folosi cuvântul atât de des, dar amintirea din sufletul meu rămâne. Mie nu îmi trebuia curaj. Aveam blogul, aproape gol, fără semnificaţie( chiar am făcut o notificare asupra celor care erau depozitate aici)dar îmi lipsea determinarea. Habar nu aveam ce pot, dacă pot şi cum voi lua avânt. Nu uita că priveam deja în ograda ta, ca fetiţa cu chibriturile, de bine ce am vrut sa fac un blog cu numele asta,şi tot nu eram convinsa. Vraja a venit impreună cu primul articol de la tine. De asta vei ramane nasa şi mentorul meu, idolul şi simbolul generozităţii pentru mine. E mult de vorbit. Tu mi-ai scris mie un articol, Apoi am citit-o pe Alina cu cel al Danei, fiecare dintre noi admirăm, iubim, ne desăvârşim prin frumos. Eu aproape că nu mă pot abţine Vienela să nu-ţi amintesc numele, şi aş face-o într-o mie de cuvinte, dar ceva mă opreşte. Tot mai des văd pe aici comentarii în care se penalizează exuberanţa, perierea oamenilor fără rost. Rostul meu există de la inceput. Şi poate nu s-ar mai vedea la fiecare comentariu asta, dacă eu nu m-aş bucura încă. Dar eu mă bucur. Mă bucur, indiferent de cum scriu, ce scriu, şi cât scriu. Am deschis un drum de la care nu aştept mai nimic: decât ce vine. Nu înţeleg multe: ce înseamnă traficul, de ce să vrei cu orice preţ să fii citit, îmi scapă multe. Eu ŞTIU, particularizând, că mie mi-ai oferit, Vienela, posibilitatea unei preocupări. Ca un hobby. Şi de aici satisfacţiile. Tot ce vine în calea mea e la pachet deja şi devine bucurie. Sunt atâtea bloguri, încât capricoarna din mine ştie că nu are nevoie de mai mult decât are. Şi mi-e bine aşa. Cât despre Toto, am pus link-uri în articol cu cele cu poze şi apariţia lui în viaţa noastră. Uitasem ieri. În grabă, să nu-mi fugă întâmplarea. Dar nuţi de rasă. Sau o fi şi nu ştim noi. Face anul …la noi..imediat. Într-o zi….dar nu mai spun, să vină ziua aia…

  7. Dana, pe tine şi pe pisica supremă, cum o numesc eu, vă apropie ceva: experienţa. Nu neapărat în ale blogului, ci in scris, in desăvârşire, in educaţie. E rezultatul unei preocupari permanente, nu sporadice ca a mea, în care dacă mă mai uit mult in jur mă retrag din bun simt. Asta am spus şi ieri, eu nu ştiu cât de citită sunt, plăcerea lecturii mi-a fost luată demult de implementarea adâncă a pragmaticului din viaţa mea, dar la voi o găseşti în fiecare rand, fara să vă lăudaţi cu asta. Exista. Aici e diferenta. Dacă ţin pasul printre voi, nu langa voi, e un lucru bun….pentru mine, dacă vă mai am şi musafiri …devine drog. Vă asigur că astfel de comentarii vor inceta.Dar nu pot să vă las să mă incurajaţi fără să punctez aceste idei. Plasa de sustinere o am de la inceput. Dacă aş cădea nu mi-aş rupe nimic. Doar entuziasmul. Restul sunt tot eu, co căţei, pisici şi aventuri urbane. Dar e bine aşa

  8. Fetelor, ma simt de parca as fi capatat o noua familie, o familie mare, frumoasa, aleasa de mine si de voi, nu de soarta. Sunt mandra si fericita ca va cunosc!

Lasă un răspuns