Mărgăritar publicitar

Noi în anul două mii și…, când nu vom mai fi copii…

Noi în anul 2000 când nu vom mai fi copii! Așa cântam când eram mici și visam că atunci, în viitor, în acei ani două mii, totul va fi condus de roboți, că lumea va fi ca într-un SF veritabil, cu ozn-uri la vedere și teleportări miraculoase dacă se putea dintr-o dimensiune în alta. Ne imaginam case care se rotesc după soare, descoperire a unor lucruri care să pună totul în mișcare și astfel să economisim resursele naturale ale pământului. Visam și ne închipuiam, cum apeși pe niște butoane și alții lucreaza în locul tău. Și aici se împart lucrurile, în unele  toate acestea s-au întâmplat, iar în altele timpul parcă a încremenit. Pe cel încremenit îl port în suflet duios pentru a nu uita ce înseamnă viitorul, de fapt.
Anii două mii au venit și  tot ce se întâmpla prin cercurile cu invenții, ale copiilor, cu roboți și aplicații supradimensionate și senzaționale par acum lucruri demodate. Cu toate acestea tehnologia actuală e fantastică iar în segmentul electrocasnicelor există funcții care să ne facă viața mai simplă și să ne păstrăm astfel sănătatea perfectă și paralele în pungă.
Dar în același timp, nu uit că sunt în 2017. Viitorul. Cel care poate fi apropiat, depărtat sau transformat în ieri cu extremă ușurință. Pentru copilul  care am fost, viitorul în ceea ce privește electrocasnicele a venit, undeva prin 1994, cu primul meu frigider cumpărat. Trăiam o etapă – dragoste si frigidere-, căci un băiat cu ochi albaștri m-a ajutat să-mi duc acasă Framul cel nou, nepotul celor vechi și umflățele, mici și deloc performante pe care le găseai în casele românilor. Era făcut, culmea, tot la Găești – mama frigiderelor- și-mi spunea vânzătorul că nu mai există altul ca el spațios, cu congelator, robust. Eu nu mă gândeam decât că e primul meu frigider si nu mi se va mai strica mâncarea. Restul erau amănunte. E drept că-l vedeam mai frumos decât era de parcă o oglindă se așeza pe ușa lui iar în ea se oglindea ceea ce îmi doream eu a vedea. Nu știam ce vizionară eram, căci uite cum un model din marca Daewoo îmi amintește de visurile mele de odinioara, prin ușa de sticlă  atât de elegantă cu care e prevăzut acest frigider.
Frigider cu o usa Daewoo FN-15A2RNB, clasa energetica A+, 120 l
Acum, când ar trebui să vorbesc de alt viitor, comparativ cu 1993, înainte de a spune ce am descoperit, vă mărturisesc că frigiderul încă funcționează. Sunt 25 de ani, imediat, iar acesta si un televizor Daewoo, cumpărate, din primele mele câștiguri, încă stau în casa noastră pe post de bunici veritabili, încercând să descifrăm tainele longevităților. E drept că, din motive de consum energetic prea mare, i-am cam scos la pensie, dar există și ne fascinează ideea. Dar să nu împletim vechituri în noutățile inimii căci viitorul sună bine și fără zgomot inutil.  Nu ar putea fi altfel. La o documentare atentă pe site-ul Demax am aflat că frigiderele de azi sunt atât de diverse încât eu habar nu aveam că există atâtea.

Și de ce m-am documentat despre prezent dacă eu vreau să vorbesc despre viitorul frigiderelor? Pentru că, în neștiinta mea, s-ar putea să vă fi povestit despre lucruri care existau deja. Pentru că nu, eu n-am să vă spun că frigiderul viitorului va fi ca o nava spațială sau ca un computer perfect prevăzut cu compartimente de depozitare răcite după calcule complicate ce-ți pot ține alimentele proaspete mai mult decât ai tu nevoie. Nici nu vreau să-mi vorbească, anunțându-mă că-s prea grasă și blochează ușa sau prea bolnavă pentru nu știu ce alimente nepotrivite pe care refuză să mi le ofere; nu vreau să-mi calculeze caloriile, nici să-mi sugereze rețete și nu vreau să-mi dea starea vremii. Nu!
Eu vreau să fie frigider. Să-l recunosc în toate modelele ce l-au precedat dar și în cele care vor veni. Să știu că nu am nimerit în altă galaxie căutând pieptul de pui. Vreau să consume atât de puțin încât să-mi păstrez  viitoarea pensie sau câștiguri  în parametri; vreau să fie ușor de manevrat, să aiba protecții antibacteriene și mai performante, să nu lase deloc înmulțirea bacteriilor printre produse, să aiba televizor încorporat dacă cei tineri nu vor gasi altceva de cuviință decât să stea în fața lui și să se minuneze de partea sa cosmetizată.
Asta există și acum, căci sunt extrem de multe frigidere care au încorporate displayuri digitale care te anunță tot felul de lucruri. Pentru mine, e oricum SF să aflu că în viitorul pe care nu-l prevedeam în 1994, există modele gen Side by side, combine frigorifice cu  sau fără congelatoare,  frigidere încorporabile, modele care se armonizeaza perfect si in decorări moderne dar și retro însă la fel de performante. Habar n-aveam că unele au autonomie și de 43 de ore în caz de avaria curentului, asta fiind cea mai mare pe care am găsit-o, dar sunt și de 7, 16, 23 etc și care mă fac să fiu invidioasă – ce bună era o funcție de acest gen pe timpul lui Ceaușescu atunci când limitarea consumului de energie electrică era la ordinea zilei.  Habar n-aveam ca există o clasă climatică – temperat extinsa, temperat, subtropical sau tropical care îți ajută ca frigiderul să dăinuiasca în timp în funcție de temperaturile ambientale sau că sistemele de răcire pot fi Bio Fresh, Bio Fresh Plus, DuoCooling, Super Cool, No frost. Daca vă uitați ce înseamna fiecare vă asigur că stați liniștiți știind că orice vor mai inventa specialiștii viitorului nu pot aduce decât mai binele, peste un bine deja existent.
Da, am vrut să fiu hazlie și să povestesc cum, pe când locuiam la bloc, o vecină a dat-o în judecată pe alta pentru că motorul frigiderului său făcea zgomot prea mare, ca acum sa aflu ca decibelii sunt din ce în ce mai puțini, iar visul meu – ca frigiderele sa fie performante energetic, încăpătoare, silențioase,  să  cuprindă termostate reglabile, display cu sau fara touchscreen cu ajutorul cărora poți vedea mereu care este temperatura interioară, având o evidență asupra stării alimentelor; filtre de împrospătare a aerului, filtre cu carbune activ incluse în ventilatoarele de circulare a aerului, acaparând mirosurile neplăcute, pelicula antibacteriană pe garnitura de etanșare la închiderea ușii, iluminare cu LED, finisaje ce nu permit lăsarea amprentelor, dozator pentru gheață, usa cu alarma, la frigider si congelator, ce te atentioneaza dacă aceasta este deschisă pentru mai mult de 60 de secunde, avertizare sonoră în caz de defecțiuni, posibilitatea de congelare imediata  și mai ales de folosire a mini barurilor instalate exterior –  e deja realitate.
Ei bine, viitorul? Viitorul poate fi cel de mâine si astfel eu știu că mi-au fost asigurate toate conditiile unei achiziții perfecte, între design, performanța energetică la care aș adăuga acelui A+, și mai mulți de s-ar putea+++++++; mi-aș dori să mă mândresc cu un electrocasnic despre care, până acum cinci minute, nu știam că poate fi atât de performant pentru că nu aveam răbdare să aflu.
Cum spuneam, nu vreau nici să-mi cânte, nici să gândeasca în locul meu, nici să mă anunțe expirarea alimentelor. Pentru toate acestea vreau să-mi funcționeze mintea și poftele, plăcerea de a-mi pune mâncarea acolo unde deja sunt locurile lor prevăzute de specialiști.
Dar dacă totuși ar fi cazul să visez, la un viitor îndepărtat al lor, aș prefera să aiba o greutate mică, să-l pot muta singură unde doresc, să aibă o funcție care să facă alimentele să se răcească în funcție de ingredientele care nu  o dată mi-au înghețat beton, pe când altele păreau că ar mai fi avut nevoie. Iar dacă încă vor exista tineri care să cânte ca noi, cândva, „noi în anul două mii și…., când nu vom mai fi copii”,  sperând că, exact ca la smartphonuri, vor fi din ce în ce mai complexe, eu cred ca vor fi oameni care să le proiecteze exact cum și le doresc aceștia, căci da, pentru mine, electrocasnicele viitorului trebuie sa poarte in ele trecutul tuturor performanțelor și sclipirea celor care vor desăvârși proiectele, prin inventii ce nu se vor lasa asteptate.
Eu nu uit o clipă, însă, ca cei de la Daewoo, au facut și o varianta vintage care pare creată fix pentru mine, cea iubitoare a stilului. Daca mai punctez si ca se apropie de marimea  perfecta, dar mai ales de culoarea bucatariei mele care e un  vișiniu – fuchsia sau ce o fi ea că nu mă pricep, nu pot decât să ma bucur că, azi, viitorul sună bine și îngheață timpul în forme perfecte. Ideal pentru mine cea de mâine.

 

Mărgăritar publicitar

Căldura radiantă și căsuța din pădure

Oamenii nu se schimbă, se transformă. Trăiesc zi de zi în goana lucrurilor de lângă ei. Admiră, se informează, aderă sau doar își trăiesc alegerile, deloc simple.  Tumultul vieții pune praf peste decizii. Viteza îl spulberă. Timpul își alege victoriile. Tu prinzi ideea, rapid, și încerci să înmagazinezi cât mai multe lucruri și să le faci cunoscute. Dacă poți.
panou radiant cu imagine traditională
Sunt ca niște panouri radiante cu infraroșu care încălzesc, perfect, orice inimă. Până mai ieri, aș fi folosit cuvântul sobă sau ..calorifer. Azi, nu.
Mă repliez, ușor, realizând că, deși am impresia că le știu pe toate, observ cum multe rămân  la nivel superficial. Când spui sobă, parcă vezi tăciunii aprinși și poveștile cu nuci și gutui.  Simți mirosul și te ia nostalgia. Te culcușești în amintiri. Am avut și eu o sobă. Ocupa și spațiu și nu era nici arătoasă, dar a venit la pachet cu casa. Când ne întorceam de la serviciu, așteptam câte o oră doar să se încălzească ea, apoi încăperea. Nu cred că am mai avut moment romantic dârdâind de frig, iar când mi s-a mai lipit si rochia de ușita de fonta, am jurat ca îi vin de hac. Mama are si acum una, la țară, și doarme iepureste, stiind că nu e nimeni, în afară de ea, să bage pe foc lemne. Așa că „am evoluat”; am căsăpit soba prost făcută și am pus centrală. Ca noi toți. E cald, plăcut, dar m-au îngropat hârtiile, avizele, proiectele, autorizații, verificari, valabilitate, costuri, un hățiș de conducte și țevi, praf, nervi, emoții, probleme când ți-e lumea mai dragă tot privind spre presiunea cea de toate zilele, mastodonți de calorifere care stau în calea fericirii mele.
Chiar ieri îmi povestea o prietenă că se mută lângă Brașov și nu are gaz metan. I-am zis că nu-mi mai pare o problemă câtă vreme sunt soluții de încălzire și sub formă de centrală pe lemne sau panou radiant. Ea mi-a confirmat că a optat pentru a doua variantă, pentru apă având „instant” instalat și la baie și la bucătărie:„M-am mutat la mai bine, nu mai vreau să mă înec în uscăciunea aerului din casă, vreau să beneficiez de o perioadă a vieții în care să-mi asigur sănătatea și confortul. În plus, cu o bormașină și puțină pricepere le așezi unde vrei, nici nu costă atât, sunt garantate 25-30 de ani, adica mai mult decat aș spera, și cum acum exact ca electrocasnicele elaborate sunt reglate sa aiba un consum mic, nu-mi fac griji pentru costuri. Dar tu chiar vrei sa le vorbesti oamenilor despre aceste lucruri? Păi, cu o cautare pe google despre chibzuință și căldură și-au răspuns singuri. Oamenii nu au răbdare, de asta si cauta lucruri noi care sa le simplifice existenta. În plus, doar experimentând se conving, iar până la experimentare se lovesc de idei preconcepute, mereu cu ochii la consumuri, bani și gândul că se pot îmbolnăvi! Eu zic ca am tablouri noi, cineva însa a confundat un panou cu televizorul, că era negru-mat!”
Mereu v-am spus că îmi place casa mea. E sub munte, e luminoasă, veselă și călduroasă. Căldura iubirii, că de restul trebuie să ne ocupăm noi.  Lemn, piatră, sticlă și obiecte care transformă clădirea într-un cămin.   Anul acesta vreau să fac niste modificari. Culmea, totul e perfect. Avem timp, om care să mă ajute să-mi înfăptuiesc visul, dar mă lovesc de ideea frigului și de calorifere, în plus sau în minus. Nu mai vreau să îmi fie frig niciodată. Și de aici, revin la începutul confesiunii. Casa viitorului, casa inteligentă, casa în care preconcepțiile și obstacolele vor dispărea și pentru care voi apela la specialiști care să mă ajute să pun și eu un panou radiant acolo unde e musai să completăm sau chiar sa înlocuim funcția centralei, care oricum asigură apa caldă. Și de n-aveam una, instantele pentru încălzirea apei sunt extrem de la îndemână. Am vrut să-mi fac un culcuș de unde să mă așez să privesc orașul. Nu pot. Tocmai acolo, unul dintre calorifere tronează perfect. Stă în calea visului meu și asta nu-mi place deloc. De asta caut soluții, dar care să nu mă pună ca, mâine, să refac proiectele doar pentru că am cutezat  să vreau un loc intim și plăcut în casă. Totuși, fara acel loc de poveste aș putea trăi, fără încălzire nu.
Eu nu am o locuință nouă, modernă în design, desi multi ne-ar contrazice și, la început, am fost, chiar, puțin reticentă. Aveam în minte tot  ce gândesc toți, – chiar dacă nu recunosc -, la factura de curent, la faptul că nu se așază bine în aerul retro al încăperii și la eventualele radiații.  Toate mi-au  fost spulberate după ce am citit și m-am documentat pe site, realizand că, dacă-mi pun un panou pictat precum cărămida aparentă din casă, voi fi ca tanti aia din reclama care se ascunde pe perete, având o bluză precum tapetul și o pălărie de pai deasupra. Nici nu se va observa. Așa va fi invizibil și panoul meu, dar simțit în fiecare obiect încălzit din jur, care va deveni instantaneu încălzitor de suflete.  Când mi s-a explicat că și zvonul cu consumul mare de electricitate  e ca o legendă fără fond, am înțeles că mă pot apuca oricând de transformat livingul în oază de frumos și spațiu larg în care totul va emana căldură și la propriu, și la figurat. Soarele ne bate în geamuri, dar cum nu-l putem zăvorî în casă, mă gândesc că el e cel care mă convinge că ceea ce am spus până acum are logică, căci știm exact cum încălzesc razele sale fiecare obiect din jur. Doar că, în cazul nostru, putem spune  stop și play, când vrem.
Cu toate acestea, tare aș vrea să vă zic și vouă de ce ar trebui să facem alegeri care sa nu se învechească mâine sub povara celor care vor veni și de ce ne-ar fi panourile radiante motiv de bucurie și alegere bună. Comparând puțin facturile de acum, la gaz și curent, cred ca eu am fost ușor de convins. Voi, rumegați ideile si mai vedem ce concluzii tragem, cu un click pe cele două linkuri.

 

Tot ce-mi doresc e să am aceeași senzatie, că mi-e cald și bine acasă, că nimic nu s-a schimbat, dar că printr-o sursă nouă de căldură, o mențin și pe cea a mulțumirii de sine. Evoluția stă, în primul rând, în comoditatea alegerilor făcute să ne ușureze viața, ajutându-ne să ne păstrăm caracteristicile locului unde trăim, dar și finanțele în parametri. Am senzația ca acest articol vine doar cu un refresh, pentru că observ că oamenii din jur chiar știu ce e mai bine pentru ei și cunosc beneficiile acestui mod de încălzire. Au doar reticențele neinformării vizavi de costuri, de instalare, dar si consum. Eu îmi fac datoria să vă zic unde le găsiți pe cele mai bune sau, măcar, vreau să îndrăznesc a vedea ce părere aveți despre. Poate, ca în telefonul fără fir, dar cu final bun, sper să duceti și voi informatia mai departe, iar daca aveți nevoie de puțină caldură în plus să nu ezitați a o folosi.
Eu merg să arvunesc meșterul în renovare. Vreau să văd Tâmpa direct din pat, să am impresia ca îmi ninge în sufragerie și că obiectele din jur o topesc, asa cum mi se topesc mie acum cuvintele doar gândindu-mă că totul e posibil și simplu. Simplitate complexă. Încercați! Totuși, până vom ajunge sa desavarsim incalzirea spatiului, ne-am luat niste sobite cu suflet. Nici urmă de frig. Parol!

Articol scris pentru Blogal Initiative în  campania „Avantajele panourilor radiante cu infraroșu” .

Mărgăritar publicitar

Pietrele timpului meu…liber

Iubesc pietrele. Le iubesc de când mă știu, de când trăiam lângă un râu măricel, de care mama era tare speriată, căci se-nvolbura des, dar  se și retrăgea în așa fel încât eu pășeam în albia lui și  culegeam zeci de pietricele, mai ales pe cele cu forme ciudate sau șlefuite bine de ape care cine știe ce taine duceau la vale. Le adunam în batista și le strângeam bine, în colțurile sale,  să nu le pierd. Înainte de asta, aruncam câteva, așa cu fentă, cum mă învățase tata, și făceam ochiuri, ochiuri, care se desfăceau în alte cercuri de mă credeam cu puteri de zână bună.
Acasă, mă așezam pe iarbă și-mi admiram averea. Aveam o grămadă. Doar a mea. Zilnic, îmi făceam din ele magazin de visuri; însă cum venea mușteriu la vândut de pietre, îi gaseam cusur, astfel încât să nu cumva sa-mi descompletez colecția ….. pe mofturi fără substanță. Într-o zi, Geoni, vecinul bărbos, nu mi-a cumpărat nimic de acolo ci mi-a adus două pietre – una gri, dură, care-mi dădea senzatia ca a coborât muntele în prăvălia mea și alta cu un luciu și niste irizatii albăstrui, ca mi-a devenit pe loc prietena pe viață. Nu știam cum se numesc, dar Gioni a venit și cu explicatii spunând că marmura și granitul sunt frumuseți care nu pier niciodată și, în ciuda trecerii vremurilor, tot nu se vor demoda. Multe n-am înțeles eu pe moment, dar am pastrat povestea pietrelor până azi și dincolo de clipă….
Sunt fata munților și a pietrelor, trăiesc cu stânca în curte, munte get-beget, și mă uimeste mereu măreția ei.  E puțin calcaroasă, are  legende prinse în ea cu mări din ere pierdute de timp și mă simt extrem de norocoasă. Împodobeste ambientul fără să faci nimic. Natural. De aici am știut că pietrele îmi vor intra si în casă. Lemn, piatră și sticlă. Trei repere dragi mie.
pietre-pictate
pietre pictate, sursa: pinterest

                                                                                                   ***

Ce fac in timpul liber, acasă?, sună o întrebare-provocare primită de la  stona.ro, care și-a lansat recent website-ul și pe care vă invit a-l răsfoi.
Păi simplu, scriu povești cu pietre si nu numai, despre lume,  oameni și viață; adun din mintea mea boemă versuri, mă joc cu câinii în curte, pictez pietre, și descifrez mesaje din lucruri aruncate de alții. Merg prin târguri de vechituri și iau obiecte cu suflet pierdut și le redau suflul. Acasă, șmirgheluiesc, chituiesc, aplic ceruri și vopsele, antichizez și pun din nou poveste in ele. Din juguri de lemn am facut lămpi, din blat de lemn, casuta pisicii, dintr-o masa cu picioare sparte am luat blatul de marmura albastra, l-am asezat pe un bufet rapciugos, pe care l-am infrumusetat cu piatra aplicata pe laterale și l-am transformat in cea mai frumoasa insula de bucatarie, fără să investesc în ea atat de mult. Albul-vintage e dat cu nepricepere dar cu intuiție. Sper să vă placă ce a ieșit.
pisi-blat
chiuveta-marmura, insula recondiționata de mine
Dorința mea mare  este, insa, sa am  ceva sa se potriveasca cu roșul burgund al unei chiuvete tot din acest material prețios, dar cred ca sunt extrem de norocoasa pentru că tocmai ce am descoperit firma Stona.ro, după cum vă spuneam. Așa mi-aș asorta și mai bine bucătăria, iar tejgheaua mea ar căpăta ceva din prețiozitatea celui de mai sus.

stona

Că gătesc, citesc, mă uit la filme, plantez iederă și brăduți în curtea muntelui nici nu mai spun, însă vă mărturisesc că dacă aș avea timp liber aș merge la o conferință ținută de  Lorand Soares Szasz, care este invitat special al  firmei Stona, firmă care ar asigura în data de 13 octombrie transportul pentru cei care locuiesc în Brasov, căci pentru cei care trăiesc in Bucuresti au aceasta oferta în toate cele 3 zile cat tine evenimentul lor  numit Zilele Porților Deschise, despre care și eu am auzit, întâmplător, dar cu bucurie, și la care vă invit cu drag, în numele lor. Poate asa, de la el, as intelege de ce am nevoie pentru a avea succes în lucruri personale sau comune.
Asadar, nu stiu ce faceti voi in timpul liber, mai ales acasă, dar daca sunteti interesati dati o tura pe site  și la eveniment. Ați fi uimiti cate ați afla despre aceasta firma care este divizia de retail a Algabeth Stone Group, o companie ce comercializează piatră naturală, deţinând 6 cariere în întreaga lume şi peste 15 cariere în cooperare exclusivă, cu export în peste 80 de ţări. Cu cel mai mare stoc de piatră naturală disponibil în România, depozitul Stona vine în întâmpinarea cerinţelor pieţei cu 300.000 mp din peste 500 de modele de piatră naturală, cum ar fi: 120 modele marmură, 230 modele granit, 20 modele travertin, 20 modele de calcar și 15 modele de onix.

 

materiale
Stona.ro Materiale – calcarul, piatra apelor marine

 

N-am să merg cu dorințele prea departe, caci locuind la casa, din oferta lor as gasi extrem de multe intrebuintari, de la gard, la placări in curte, de la pardoseală in baie, până la tejghele de bar, asa cum e cel pe care-l am, de granit, gros și care-mi dă inspirație profundă atunci când mă asez la el să adun vorbe pe hârtie. Nu știu ce faceți voi in momentele libere, dar daca aveti ceva timp folositi-l sa intrati…..într-o altă prăvălie cu visuri concrete, dar de data asta unele profesionale, de ajutor. Si nu uitați de cele trei zile speciale: 13, 14, 15 octombrie, adică…acușica.
Acasă e locul meu de poveste și orice fac îmi aduce bucurie și relaxare, însă nu uit nicio clipă că cel mai plăcut lucru e să fii acolo cu cei dragi. Sub privirile și încurajările lor orice picătură de timp liber înseamnă prilej de a împărtăși lucruri. Multumesc, Blogal Initiative și Stona. ro pentru exercitiul meu de azi. Cu bucurie, n-am făcut altceva decat sa vorbesc natural despre natural, de acasă de la mine.

 

 

Mărgăritar publicitar

Ce înseamnă pentru mine?

             Ador să trăiesc simplu. Consider că noi, oamenii, ne complicăm inutil. Însă îmi place că unele lucruri au o simplitate complexă și nu, nu am înnebunit, nici nu exagerez. De ce să fac asta când tot ce îmi vine în minte  pentru „simplitatea complexă” este cuvântul UNT?
Ha, ha, ha..nu vă așteptați la asta, nu?
why
nivelul ridicat de acid linoleic conjugat protejeaza impotriva cancerului -vitamina A si antioxidantii protejeaza inima -sursa de iod usor asimilabila este benefica glandei tiroide
Totuși, vă întreb, există ceva mai  sănătos, savuros, gustos, cremos, hrănitor și delicios decât acest produs?  Există vreun om care să nu-și imagineze un căuș de unt-soare, pe care să-l întinzi, ușor, pe o coajă de pâine proaspătă care să crănțăne între dinți, dându-ne senzația de sănătate și de lucruri perfecte, la doar o mână întinsă? Să știi că tu ești alchimistul propriei vieți, alegând însă savoarea „simplității complexe” a acestui aliment miracol pe care toți îl folosim în combinații care mai de care mai bizare? Dar să o faci gândindu-te că îl poți întinde la 5 minute după ce l-ai scos din frigider? În cazul ăsta, Kerrygold deține  secretul succesului, iar eu vin cu povestea descoperirii sale, și nu numai:

 

 

julia-child
 M-am născut în vremuri când mâncarea era privită cu respect. Se găsea greu și fiecare ingredient venea cu povești, pentru ca noi, copiii, să nu simțim că, stând la cozile acelea interminabile, pierdeam din orele de joacă sau de lectură, sau de stat degeaba în închipuiri. Așa că, am învățat, singuri, să ne întrecem în imaginații și, care mai de care, aduceam plăsmuiri despre ce ar face mamele noastre cu acea bucățică de unt pe care speram s-o cumpărăm. Unii veneau cu povești despre lucruri obișnuite, cu pâine unsă dar și cu ceai, lapte și dulceață, neapărat de vișine, deși mie îmi plăcea cea de fructe de pădure.

 

Din când în când, aurul cremos se servea cu alt aur din miere groasă și dosită pentru zilele când guturaiul își făcea de cap cu noi; însa untul și mierea erau simplitățile acelea pe care vreau să vi le imaginati, ca o banalitate acum, dar ca ceva sacru cu 30 de ani în urmă; ca doi prieteni buni care nu se despart niciodată, și care încă-și mai șoptesc cuvinte la o cană de ceai…. și azi. Alții vorbeau de mămăligă sau de crema vreunui tort aniversar. Se mai coceau, în gând, niște biscuiti fragezi, pe care poposeau câteva stafide de „contrabandă”. Din toate nu lipseau ingredientul minune. Untul scoate la lumină gustul dulceții, al mierii, al oricărui alt aliment  Câțiva își imaginau că aduceau vacile de la păscut, căci altfel povestea nu era completă – parcă anticipând realități viitoare, fie ele și irlandeze – iar eu le adunam pe toate și,  în slaba mea matematică, mă gândeam că sunt o risipitoare  și că  am  noroc că nu ma ceartă mama când îmi prajeam cubulețe de paine în unt și cimbru și puneam puțin din el în supa cremă de legume si în piureul care, oricum, era înnobilat și de un cățel de usturoi. Doar că mama își dorea să mănânc și nu conta petru ea „risipirea”, atâta timp cât o făcea pe „mofturoasă” să descopere plăcerea mâncărurilor simple. Pentru mine, untul era ceva familiar, ceva cu care viata căpăta gust și savoare, ceva despre care știa și cel mic, și cel mare. Când am crescut și am văzut cât se bate dumnealui la putină, când am realizat ca pentru o bucățică de rai trebuia sa renunțăm ori la smântână, ori la brânză, ori la cana de iaurt, căci era nevoie de mult lapte pentru a obține aurul galben, cel cu gust de iarbă, de țară și de viață, am căpătat și mai mult respect pentru ceea ce îmi aducea atâta bucurie cu fiecare îmbucătură.
miereunt-sarat
 
Eu nu am nevoie de amintiri pentru a ști că e alimentul meu preferat și nici nu o spun de dragul vreunei provocari primite, chiar dacă recunosc că e oferită de cei  de la KERRYGOLD. Eu, chiar, asta cred. Pentru că e produsul care reușeste să îmi dea o stare de bine în zilele când sunt răcită și altceva nu intră, de parcă e pașaport pentru sănătate. Pentru că nu-mi lipsește niciodată din casă chiar dacă sunt la dietă, fiind răsfățul suprem și pentru că mereu am căutat să am calitate, așa cum o primeam când ajungeam în satul copilăriei mele, unde văcuțele umblau libere la păscut dar doar vreo 7 luni, în celelalte 5 fiind hrănite cu fân. Mă bucură faptul că pot avea același lucru, dar aici, în magazine, prin untul Kerrygold care este  făcut din lapte provenit de la vaci  care pasc iarbă verde până la 11 luni pe an, de pe pășuni irlandeze, grație ploilor permanente care fac ca solul să fie  irigat mereu și să dea verdelui continuitate.  Sunt fericită că-l pot folosi la gătit, copt, prăjit, în tartine, sosuri, prajituri pentru că are conținut de grăsimi bune, iar  untul cu ierburi și usturoi Kerrygold m-a cucerit definitiv și m-a scutit de mixări inutile de ingrediente, de parcă ar exista cineva care ghicește gândurile oamenilor.

 

julia-child-1
 Nu uit nicio clipa filmul Julie & Julia, în care nu cred ca a fost secventa sau acțiune, retetă sau trecere pasageră să nu aminteasca ca secretul unei reușite culinare stă in pachetul de unt folosit; iar Julia Child nu ar fi fost degeaba atât de îndrăgostită de acest ingredient-miracol. Regizoarea, scenarista şi producătoarea Nora Ephron combină cu iscusinţă două poveşti adevărate în comedia amintită, demonstrând că atunci când foloseşti proporţiile potrivite de pasiune, obsesie şi unt, poţi să-ţi schimbi viaţa şi să-ţi împlineşti visul
Sunt ani de zile de cand imi fac omletele topind o bucățică cremoasa din această minune și nu scap ocazia sa interpretez  vreun lucru care pare sofisticat doar pentru ca suna asa „crepe caramel au beurre sale”. Si pentru că nu e vorba decât despre niste clătite cu caramel și unt sărat, nu pot decat să mă bucur că, in sfarsit, am gasit, pentru toate nevoile mele, unt sărat și nesărat de la Kerrygold.

 

 V-am spus că simplitatea asta e complexă? V-am spus! Altfel nu m-ar fi năpădit informațiile si asocierile mele de imagini, caci uite ca și in tara in care verdele e bun național, un pachet de unt se obține din 20 de litri de lapte de la vacute fericite, răsfățate, crescute cu atenție și  care pasc libere pe pășuni irlandeze, a căror iarbă,  datorită betacarotenului, dau culoarea aceea aurie, amețitoare, mult mai intensă decât știam eu  vreodată că înseamnă untul meu…pal.

sarat-nesarat

   Untul ăsta vede lumea întreagă, se plimbă peste tot și la fel ca el și povestea mea cu o multitudine de nuanțe, prin soldăței de pâine cu unt, pe o farfurie  de lut ars, langa o cană cu lapte și cacao, undeva in vremuri ceaușiste; apoi  strecurandu-se, ușor, printre retete simple, cu unt, care fac cu ochiul unei tinere femei ce aveam să devin și se rătăcește, discret, prin savoarea unor preparate cu nume complicate, desăvârșindu-le cu  unt strasnic, irlandez, matur și echilibrat cam asa cum e si viața mea actuală. Asta e pentru mine untul. Echilibru intre a vrea, a putea, a fi, a obține…. cu gust, cu plăcere, cu încredere și sănătate. Iar acum îl merit pe cel mai bun. Auriu ca starea mea de bine și pufos ca iubirea.

 

Am fost la un pas de a trăi în Irlanda și nu mă mai mir când mă visez pe țărmuri înalte stâncoase, fără nici un om în jur. Mă gândesc că e mai bine că a venit ea spre mine, chiar și printr-un simplu pachet de unt Kerrygold.
irlanda
grassfedAm spus simplu? Ups, știți voi...
vaca
poza: pinterest, „fericire și simplitate”
Vă invit la masă….dar până atunci tastez cuvinte ținând în mână o coajă de pâine unsă cu simplitatea gustoasă care face diferența între foame și plăcere.

 

Mărgăritar publicitar

Umbre, prinți, prințese și …povești noi din nisip

 Umbre, prinți, prințese și …povești noi din nisip

Umbrele de pe peretele alb, ca laptele din hârdăul bunicului meu, tremurau ca într-un teatru cu subînțelesuri domoale. Se ridicau moțuri de frunze și se asezau, într-un dans aparte, pe  liniile firave ale crengilor din corcodușul cu fructe roșii și zemoase, țesând decor pentru cele două abajururi de lampă: Prințul și Prințesa. „Prințesei” îi legasem, într-o dimineață, o eșarfă colorată, de mătase, să aibă voal de codană și să n-o confund cu staticul regal,  astfel încât, diferențiate, cele două „siluete” îmi dădeau repezentații magistrale,  în fiecare seară. Mă așezam pe marginea patului și încercam să descifrez scenariul.

Sora mea adormea, de fiecare dată, cu păpușa Sorin, în brațe, cu degetul mare în gură, cu colțul pernuței brodate, cu monogramă, așezat pe urechiușa ei cu cerceluși bleu, de argint. Eu nu aveam nici păpușă, nici cercei, iar părul îmi era atât de scurt tuns și atât de inestetic încât lumea îmi spunea „căprioara”.

Mie nu-mi păsa de nimic. Aveam umbrele. Erau prietenele mele, poveștile mele de seară. Aveam Prințul și Prințesa, abajururi cu tronuri… de copaci bătrâni. „Azi”, nu-și vorbeau. Prințesa se răsucise toată ziua și stătea cu spatele la Prinț. Părea că se așază în leagăn de crengi și că are cunună de frunze. Dansa visătoare și se tânguia a iertare. Nu m-a răbdat inima să nu o întorc spre Prinț și să-mi imaginez un sărut.

Mama m-a făcut la 16 ani. Era ea un copil cu copil. Îi eram taină și jucărie, îi eram suflet și ghemotoc cu ochi curioși. Prea curioși.. M-a crescut bunica, multă vreme, și, poate,  de asta jucăriile mi-au fost puii și oalele, și căciulile mițoase, și noroiul din șanțuri și lutul care o ajuta pe mamaia mea să ascundă crăpăturile casei. Toate simplitățile pământului.

nisip
]n loc de nisip kinetic aveam jucarii din petrol

Îmi plăceau cuburile și plastelina, dar erau atât de plictisitoare, rigide și repetabile, încât tot lutul mi se părea cel mai ofertant, în joaca mea primitivă. Avusesem și eu jucării. Da! Mi-aminteam, cu drag, de un miel cu bentiță bleu și de o Scufiță Roșie care mirosea a petrol încins. Cum a apărut sora mea, cum fiecare jucărie a ajuns pe un câmp cu fantome care parcă-și strigau originile, dar fără să le recunoască nimeni.

melut

Asa că-mi făceam jucării din umbre, din lut, din gânduri și povești. Pe astea nu mai putea să mi le strice nimeni, iar dacă stau bine și mă gândesc, nu mi le strică nici azi și încă mă mai însoțesc în episoadele mele copilărești.

In 2015, când am fost la orfelinatul  din Odorheiu Secuiesc, am găsit acolo, copii care, parcă, îmi furaseră recuzitele copilăriei și le transformaseră în povești noi și puternice. Acolo, prefăceau lutul în cănuțe, ceșcuțe, oale și tablouri,  se dădeau manifestații de teatru cu umbre și păpuși, acolo pictau lutul ars, dar cel mai plăcut a fost să observ   materiale noi. Plastilina fusese retrogradată și așezată doar in amintirile mele.     Nisipul kinetic  și argila cu polimeri erau luturile prezentului.

 Și uite cum Prințul și Prințesa puteau fi, în același timp, și abajururi de lampă, dar și figurine clare făcute din nisip menit să nu se usuce,  să nu se risipească aiurea,  care nu se lipea de mâini și nu murdarea nimic in jur. Magie. Plastelina mea rigidă era răzbunată.

Timpul  aducea comori de simplitate în ateliere cu mâini harnice. Nu mă credeți? Mergeți în vizită. Și așa ar avea nevoie de noi. Oricând. Cu o găletușă de nisip magic îi adunați în șezătoare. Cu alte daruri i-ați ajuta sa crească.

Mie mi-e dor să le spun o poveste. Simt că vom face schimb, eu le spun una despre umbre, iar ei îmi vor da lecții cu povești vii. Fain troc, nu?