Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · mărgăritare povesti

Silver, pisicul nemuritor

Silver, pisicul!

 

Pe casa vecină se plimbă nestingherită o veveriţă. E aceeaşi cu cea pe care am păzit-o vreo 15 minute, să văd dacă mai iese dintr-un burlan, în care se băgase din joacă. A ieşit, într-un sfârşit. Zici că-i varianta veveriţească la omul păianjen. Ce noroc pe ea!, zic, şi rămân cu privirea pierdută. E închisă la culoare, nu-i roşcovană ca cea din capătul străzii. Şi mititică! Tare mititică! Stă undeva într-un pom, aproape de casa noastră şi mai are doua surate …prietene de joacă. Acum ceva vreme, le vedeam cum intrau pe o gaură din acoperişul uneia dintre case. Acum l-au reparat şi iată-le cum fug….prin lume. Cîteva  veri în urmă, cam multe adunate, mama a scos-o pe una dintre ele din ghearele unui motan negru ce se aciuase pe aici.  Ciudată perioadă! Nu aveam câinii şi toată zona noastră era împânzită cu pisici. Câini avem din 2011. Le lăsam de mâncare pe prag. Veneau, furau, dar habar n-aveau că toată mâncarea aceea era pentru ele. Mihai îi botezase pe fiecare. Unul era Pisicu’ Micu’, altul Pisicu’ Negru, altul Pisicu’. Atât. Apăruse, la un moment dat, şi una de rasă, argintie, perfectă, de o frumuseţe rară.

pisicul
Silver, pisicul
 Când m-am trezit, într-o dimineaţă, m-am speriat. Stăteau aliniate, pe gardul de scândură al vecinului, lat de 4 cm,  5 pisici. Niciuna a noastră –  3 negre, argintia, şi o albă perfectă. Nu aveam cameră de filmat, iar cu telefonul greu să fac o poză prin geam. Voiam să-l strig pe Mihai, dar nu-mi doream să le sperii. Aveam un tremur imens în mine din dorinţa de a nu fi singura care rămâne cu această imagine pe retină. Am reuşit să–l aduc pe soţul meu în timp util.  Dar poză…..tot nu avem. Curios pe cea gri, perlata şi pe albişoara nu le-am mai zărit niciodată de atunci.

Cu cele negre era interesant. Pe doua din ele le deosebeai greu, tot timpul îl auzeam pe Mihai : „Mă, tu eşti tu, sau eşti altul?’’ Amuzant. De multe ori, nu mai plecau; se tolaneau pe băncuțe, pe balansoar, dar nu ramaneau de tot. Mereu le chemau Măria Sa Acoperișul. Daaaa, acolo se adunau ca într-o șezatoare de taina, facând pe țiglele de lut ars cărări potrivite pernuțelor de la lăbuțe. Spectacol era toata vanzoleala aceea, iar cand se aprindea lumina din geamlâcul de lângă streașină, nu cred că nu-ți opreai mintea să nu inventeze o poveste despre Omul și mâțele lui. Doar că Omul nu avea chip…niciodata, doar lumină pe acoperisul pisicilor.

Pe unul micuţ, alb cu negru,  l-a adoptat un vecin din vârful străzii. Cine nu ştie, încă, credeţi-mă pe cuvânt că strada mea are vârf. Da! Şi…. vale. Ba, sunt şi două peşteri …undeva pe dreapta, în pădure. Da, dar alea-s raiul omului pădurii, vecinul care are casă imensitatea naturii, Ioan cel rătăcitor. Pe unul din motanii negri i-am hrănit multă vreme, mai ales  iarna. Zilnic. În restul anului, nu-l vedeam, nu-l simteam. Doar de acolo, de pe streasina lumii, se mai auzeau semne că sunt și vor  fi mereu. Cat vor mai fi, căci casa dispare. Omul-investitor lovește si aici cu proiecte ample, ca deh…e centrul Brasovului!

Din acea parte, cred,  a venit şi unul dintre motanii noştri, Silver. Despre Silver vreau sa va vorbesc asa cum era. Motan ciudat, cu destui anişori în palmares, dar cu multa putere, pe care și-a dozat-o miraculos in toti cei cinci ani petrecuți la noi. Se descurca cel mai bine la capitolul mâncare, de  îi biruia şi pe ăi mai tineri. Multa vreme îi snopea pe cei negruţi, intruşi în curtea noastră. Din mogâldeața aia blândă cu ochi plânși nu știu ce se întâmpla dar ieșea Sfarmă Pisici și cand se infoia o dată zici ca fusese hrănit cu jăratec, ca în povestea căluțului costeliv. Se făceau ghem şi doar mătura era cea care-i despărţea din încăierare. Mă enerva că se auzeau niste strigate de lupta încat era imposibil sa nu angreneze si aristocrații casei de pe atunci, si sa te tii spectacol. In final, se asezau toti pe covor, Silver…mai mereu cautator de mână omenească, iar ceilalti oblojindu-se unul pe celălalt de parcă ei erau cei  „biologici”, iar asta „adoptatul”. Pfui, nu-mi venea a crede ca nu-l acceptau deloc, doar il tolerau. Da, dar cine se aduna in lupte cand nevoia o cerea? Tot ei.

Un an de zile acest pisic nu a ieşit din casă. Deloc. Încă îi era teamă că ne vom descotorosi de el. Ne-a bucurat, însă, fiecare zi, cu tot felul de năzdrăvănii. Îşi căuta tot timpul un loc nemaicirculat de altă mâţă şi câte o perioadă nu-l urneai de acolo. Bibelou, nu altceva! Mi-a scos, el ştie cum, nişte cărţi din bibliotecă şi s-a aşezat în locul lor. Două săptămâni a stat acolo. L-am găsit strecurat în coşuri, pe cufere, dar astea erau de bun simţ. Mai rău cu momentele în care auzeam zdrăngănituri, şi realizam că se va introduce în zestrea mea de la mama, păzită cu sfinţenie de mine atâta vreme, deși prietena mea mereu spune ca cestile acelea sunt cesti spectaculoase pentru zi de zi, ca acestea, zilele adică, sa devina la fel. Mie nu mi-s la îndemână, prefer cănile, oricarui moment unic.

Da, ce ştia el de zestrea mea? Era loc nou? Era. L-am extras de acolo, numai eu ştiu cum, şi a trebuit să fac ceva să nu mai poată avea acces. Nu de altceva, dar era de o încăpăţânare nemaiîntâlnită. Nu se lăsa până nu bifa şi locul ăla. Am scos zestrea şi am umplut-o cu ceva cărţi. A renunţat, într-un sfârşit!

silveras
Silver, pisicul

Au urmat toate bârnele din casă, toate scaunele, fotolii sau locuri pe covor. L-a găsit Mihai într-o seară cocoţat pe un televizor din bucătărie – care, culmea, curenteaza putin, deci nu ne explicam cum a reusit – se aşeza în cutii, care decorative, care uitate, era  un spectacol. Spectacol pe care celelalte doua mâţe ale noastre, nu-l suportau defel. De fapt nu l-au vrut de la început, cum spuneam.

Era încă frig, când a apărut Silver pe lângă casă; chiar zăpadă, deși era primăvară, în martie târziu. L-am văzut prima dată pe frumuşel uitându-se pe geam, cu ochi trişti şi plângători. Ca un făcut, în faţa lui, dar dincolo de geam, în casă, trona Zizi, birmaneza, ce nu avea nici aia decât juma’ de an de când ne invadase casa şi se credea stăpână absolută. Noi toţi eram intruşii. Uitase ca tot bătrânică și bolnavă de pneumonie si chisturi ovariene fusese cand a ajuns la noi. Tan-motan, liderul absolut, avusese o lună când și-a aratat urechile de liliac printre perne, in casa noastră, dar pe el îl recunoștea în drepturi și îi era companion.

Era ca în basmul fetiţei cu chibriturile, varianta pisicească.  Ăştia doi stăteau la căldurică, tolăniţi, iar motănelul trist şi bolnav trecea agale cu un ochi spre noi, şi altul spre pădure.  Până să am o reacție, a dispărut. A doua oară, m-am mirat că nu a  mai fugit de pe terasă. A stat doua zile pe un pled uitat pe un fotoliu, fără să își dorească, totuşi,  să intre în casă.

 79035-531511_239784142832128_1605823949_nA făcut-o mult mai târziu, când a venit exact spre mine. Eram oripilată de cât de rău mirosea. Era plin de tot felul, câlţi de blană, căpuşe, păduchi, pureci. Tot arsenalul.  Şi-o otită gravă, cum aveam să aflăm la puțin timp, după. De aici mirosul! Dar mi-a fost milă. O milă imensă, cum nu mai simţisem niciodată până atunci, deşi am trăit tot felul de experienţe cu animale abandonate. Doar vă amintiţi şi povestea Zizicăi noastre. Sau a căţeilor!

L-a dus Mihai la veterinar, l-a tuns, spălat, vaccinat, tratat de o otita  aia urâtă, de micoze, şi de toate gângăniile de pe el. Timp de juma’ de an toţi prietenii se uitau ciudat la noi: „Altul mai frumos n-aţi găsit de luat, decât arătarea asta?’’ Cum să explici că era cel mai frumos dintre pisici, dar halul în care se afla, în acel moment,  nu lăsa să se vadă adevărata lui înfăţişare. Era de-a dreptul ciuntit. A devenit cu adevărat frumos. Problema cu sănătatea a avut-o mereu, da’, na, ţinută în frâu. Oricum, am citit cândva pe net, cum că, „unii’’ de au ţinut un câine 14 ani, voiau sa-l eutanasieze că-i mirosea gura şi avea un pic de cataractă. Silver a fost o provocare și nu totdeauna cea mai placuta, mai ales spre final când nu mai ținea cont de litieră mereu, dar asta nu m-a împins niciodată la idei definitive. Am tras de el sa nu moara, din prima clipa. Mereu ni se spunea ca moare, iar el traia, si tragea cu dintii de asta, iar noi îi spuneam Nemuritorul, Neînfricatul. Ne dovedea ca viata cu noi era tot ce-și dorea și nu voia sa se termine cu una cu doua.

Cat despre deciziile unora,  tot nu înţeleg! Nu înţeleg! Eu zic să ne  eutanasiem şi noi între noi când ne pute gura deja, şi nu mai vedem prea bine.  Că deranjăm! NU? Urâtă treabă!

Silver era genul care-și cunoștea interesele, știa că scaunul de lânga Mihai e liber pentru el. Se așeza acolo, când luam masa, fără să ceară, fără să miaune, fără să atenteze la mâncarea noastra, dar extrem de atent la tot ce ne pica din mână „ca din întâmplare”. Era amuzant cum punea cateii pe fuga pentru bucățica lui de hrană și cum știa ca noi nu o sa-l lasam sa astepte in zadar. Cerșea atâta iubire, cu fiecare rotire de căpșor, și, Doamne, ferește să te fi așezat pe vreun fotoliu, preț de cinci secunde, sa-ti tragi sufletul, ca el deja se instala in poala ta pentru mângâierea fără de care nu putea trăi. Când noi ne risipeam în activități a început sa doarma pe catei, și, curios, niciunul nu l-a alungat, de parcă știau ca nu va dura mult și că merită să-i răsplătească nevoia asta a lui. Cu Lupu-Baiatu, insa, a fost cea mai induiosatoare perioada. Doi bătrâne care se protejau unul pe celălalt, dar despre asta am mai vorbit.

O vreme, a vrut  doar afară, dar şi acolo tot în locuri ciudate fie ca era vorba de acoperişul vecinei, fie că era în ghiveci, sub vreo tufă, spate în spate cu Toto, sau in jardinieră în loc de plante. Silver nu a fost doar un motan, ci a fost balsam pe suflet, pisicul care mi-a demonstrat că bucuriile vietii vin de unde nu te astepti, ca desi tii la lucruri marunte si ai atasamente de tot felul, nu te enervezi cand batranetile lui îi dictau sa se comporte din ce in ce mai ciudat și din ce in ce mai de nepovestit. A trăit fericit, imprimându-și propria protecție vizavi de fiecare membru nou care apărea în casa. Cu el mi-am pastrat durerile cand ceilalti doi pisici au disparut, și tot cu el mi-am testat limitele suportabilitatii când s-a hotara ca îi e din ce in ce mai greu sa lupte. Uneori, însă, îmi pare că-l zăresc prin cotloane pe care nu a apucat sa le vada, uitându-se cu reproș, cu ochii lui plângăcioși, care au rămas pe veci in noi ca replica pentru orice fiinta neprietenoasa „Uite, se uita ca Silvărasu’!”

silver
Silver, pisicul
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · mărgăritare povesti

Japoneza

Japoneza

Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea sau să mă  joc cu imaginaţia, strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia plus un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, la puţin timp după, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante), păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă neagră, superbă, de vulpe. M-am dezechilibrat, iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?

japoneza
sursa: internet

Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!”

Am înlemnit. Cum puteam uita chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.

Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute, ea apărând la braţul altor două tinere şi m-am umplut, pe loc, de o „invidie” surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte,naturale, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.

I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător, locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.

Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, tot din acel loc cu soare-răsare, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Eu cunoșteam senzația, dar eu eram cu ea la purtător, fără să ascund asta. Nu și Alice. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru două săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. O priveam încordată, căci mie îmi părea perfectă și nu știam cum să iau toate acele amănunte când ea ni se prezenta desăvârșit.

Pe urmă… a dispărut sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.

Trecuse un an de atunci, iar în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic reţinută, bucurându-mă şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.

O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.

Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  poveste aparte, care  îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”.

Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, pierdută într-un ocean de alte  amintiri, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret.

Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare festive · Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare versificate

O lună plină

O lună plină

Cand am câte o zi ce pare perfectă, o zi in care faci si desfaci o mie de lucruri și niciunul, o zi in care realizezi ca poti si vrei, ca poți fi mai mereu cu un pas inaintea intuitiilor, ca ai oameni in jur cu care parca nu trebuie decat sa scoti un cuvant ca-l adauga ei pe celalalt, ca daca doresti poti sa-ti aduci in intampinare persoane ce vor vrea sa te ajute si sa te sustina in ce-ti propui, ca poti oferi din energia ta si altora, ca stii de ce nu poti sa fii in jurul unora decat pasager pentru ca metehnele nu dispar, chiar și ale tale se amplifică, ci doar iși pot controla firile, simți că esti in largul tău mai mult ca niciodată și că esti un om fericit cu ce ai, iubind fiecare amănunt.

O zi amestecata si totusi tare bunuta, care mă lasă cu dor de cuvinte si de vremurile povestilor mele. O zi in care inteleg ca nu degeaba „a te iubi pe tine pentru a-i putea iubi si pe ceilalti” e perfect valabil.  Am avut o zi de naștere, de exemplu, specială,   pe care as fi putut-o avea in fiecare an aniversat de-mi dădeam ragaz. Nu mi-am dat, mi-am dat acum. Cam acesta mi-a fost licarul din ochi intreaga zi. Am purtat o rochie si abia la final mi-au spus invitatii ca e pe dos si zău ca habar n-aveam. Eram fericit, relaxată. Cu ai mei,  cu surprizele mari ale acelei zile. De ceva vreme nu mă mai bucuram de aniversările mele. Mă gândeam că nu e nimic de sărit în sus, câtă vreme anii mei tineri sunt îndosariați de mult. Greșeam, câtă vreme ești și trăiești ceea ce vine, zău dacă nu e de sărbătorit. Că ești sănătos, mai ales. Că exiști și atât.

Dati-va voie sa fiti fericiti macar pe clipe. Nici nu stiti ce bine e sau poate stiti mai bine decât mine! Prin energia pozitiva primită m-am vindecat de multe lucruri. Asa, instantaneu.  Barbatul meu e genul care nu stie ce inseamnă „unu”. Nu! El orice îi spun ca am nevoie aduce multiplicat. Două prajituri in loc de una, trei paini in loc de doua, de zici ca da foametea, in loc de un caine m-a pricopsit cu sase. Bine ca n-are de ales si raman singura nevasta. Stati sa va zic ce cadou mi-a facut – mi-a inramat niste fotografii. Dar pentru ca nu s-a hotarat la una, a facut trei. Diva sunt, oameni dragi! Inca o aniversare si voi fi pusa in rama si la baie! Pana si Google m-a urat,  iar Doamne-Doamne a dat cu zăpadă-dar!

 

Pe sub ochi, pe sub sprânceană,
Va trimit gand bun, firesc;
Sotu-mi zice Consânzeană
Deși Guguț mă numeste,
Cand m-alinta si imi spune,
De juri c-avem șaispe ani:
”Hai, Guguț, c-acuma vine ziua ta
Și-ți zic: mulți ani!”
Ii zambesc amar, sub plete,
Am noroc ca-mi pot ascunde
Și emoțiile bete
Si mirările absurde.
”-Stai asa, sa-ți fac o poza!
Te pun iute pe fb;
Esti un inger, esti o roza
Nu mai intreba de ce!
Vreau sa vada lumea toata
Cata bucurie simți
Nu-ți mai da iar ochii roată
Eu la poză nu renunț!”
Chiar mă fac că imi convine.
Poza-i gata, la minut,
Numa bună sa imi fie
Dovadă, ca-ntr-un film mut,
Cand o zi o poti incepe
Cu amărăciuni pe față,
Si cu voi, cei dragi, pot trece
Intr-o altă exuberanță.
Caci nimic nu-mi e mai simplu, 
Mai frumos și minunat,
Omul drag să fie mândru
De ce sunt și chiar ce fac!
Dac-adaug și iubirea
Ce mi-o arătați chiar voi
E normal doar cu privirea 
Sa spun scurt: Si eu pe voi!

 

Apoi, am intrat intr-o altă zi festiva, la nici o săptămână, cu multe bucurii si cu sora abțibild sărbătorita. Mi-am pus fir de busuioc in piept si mi-am zis ca timpul imi devine batran, dar inima imi strange fiece emotie. Uneori in lacrima, alteori in zambet, si mai lasa si pentru vreo doua hohote de ras. Și a trecut și aceea cu artificii de emoții, fără să-mi pun în jurnalul inimii mele semn ca de carte bine scrisă, insă cu foi încă libere pe care să și le însemneze ea cum doreste. I-am făcut poem surorii mele, abțibild pe inimă. Unul ad hoc…

 

S ă-mi rămâi nu doar o soră
A lipită-n colț de suflet,
N ebunatică în gânduri,
D ar cuminte ca răsunet,
A dorabilă făptură, tu ești cel mai mare dar,

S teaua ce lucește-n noi, prinsă-n dragostea hotar,
T ăinuită în adâncul tumultos ce îl ascunzi
A ducând în el parfumul unei vieți ce n-o pătrunzi
I spitind, ci doar cu fapte generoase ne cuprinzi, ambiental,
C rescând astfel admirația tuturor și, natural,
U rci în barca vieții tale, orice om aflat la mal

...doar o mână întinzând, fata mea fără egal!

O morală avem și aicea, la mulți ani-ul nu-l sărim,
Tu ne dai nouă putere, nu ceri mai nimic la schimb,
Lași în urma ta doar zâmbet, cărămizi zidești, de bine, 
Mi-aș dori, sora mea dragă, să zidești mai mult în tine!
Și în anul ce-l aduni, cu folos și bucurie,
Să culegi, din ce-ai zidit, respect, dragoste, frăție,
ȘI din ploile primite să faci veșnic curcubeu,
Iar în bucuria noastră să îl simți pe Dumnezeu!

 

Când era asta mică cât o ciupercuță, cântec pe care-l și cânta, îmbrăcată într-un maieu lung pe care călca și se împiedica încercând a sta într-un picior ca subiectul lălăielilor ei, o întreba mereu pe mama:

Mamă, ziua mea când e?

Mama, grăbită, îi răspundea sec:

-Cand se cantă Hora Unirii, atunci e ziua ta!

Sor’ mea a băgat la cap, dar a şi remarcat repede că ”ziua ei” era in ”fiecare seară”, de fapt, când, la inchiderea programului tv – cine îşi aminteşte – se cânta, cum bine ştiţi, Hora Unirii.

Dincolo de semnificaţiile sale, acest cantec îmi aminteşte bucuria unui copil ce ţopăia de zor şi striga de umplea camera: ‘ „E jiua mea, e jiua mea”. 

Și iar a trecut fără semn lăsat prin cutia mea cu texte rătăcite!

 

Ce iarna turist avem! Turturii stau la streasina casei mele de parca sunt in taram de clestar. I-a casapit sotul meu, cu o miscare teatrala, de parca era coborat de pe maidanul copilariei. Sub foisor pasarile – ochii lui Dumnezeu – au venit la ospat. Stau toate la un loc intr-o regie de ele stiuta. Ma simt de parca s-a asezat in mine o lume intreaga. Si e cuminte lumea asta. Si e tare bine asa, iar mie imi vin in minte melodii. Imi cantă tot felul. Mi-e dor de tata. El imi canta acele cantece. Oare cand ti-e liniste in suflet, dorurile nu mai tac? Oare le dai ragaz sa spuna ca uiti si te gandesti prea mult la taxe, la facturi, la cele trei riduri in plus sau la cele zece fire de par alb, in loc sa te uiti de mai ai ulei in candela amintirilor?

Mereu mi-au placut oamenii hotarati, oamenii care nu se invart in jurul cuvintelor pana sa le rosteasca. Cineva, la telefon, mi-a spus ca am un om ca painea calda și ca in acelasi timp pare desprins din poveste cu haiduci. Eu am zambit intelegator, nu de altceva, dar de pe canapea cel care respira a somn, nu-mi povestea decat de un soț obosit. Si uite asa, imi lasa mie tihna sa va zic cum tremură umbrele pe la ferestrele mele, in muzica cea mai frumoasa sufletului meu-somnul omului meu iubit.

Și iar se face zi, și iar se rotesc zilele, și mă trezesc cu un alt gând răzleț. Când mă trezesc dimineața îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru noua zi. Da, fără modernisme și cu mult  înaintea altor necesități. Îmi spăl gândul cu apă rece, să-l țin treaz și să revină în fiece dimineață. Prima tresărire e că văd lumina; simt căldura așternuturilor și mă uit cum doarme soțul meu. Din nou. Uneori, îmi pare că nici timp de somn nu mai are la câte ghidușește el în orice secundă rămasă liberă. In timpul asta, realizez că mă simt cel mai bine din întreaga zi, că toate problemele dispar și de ai unele fără rezolvare, te rogi să găsești calea potrivită lor.  Încerc să stau nemișcată, să nu deranjez, însă cățeii culcușiti in locurile lor de căței mă observa și își ridică nasurile. Unul câte unul se urca în pat și se înghesuie să prindă loc cat mai aproape de trupul meu. Eu intru in fibrilații pentru că foșnetul lor îmi trezesc omul. Lor nici că le pasă, au un dor de zici că nu m-au văzut vreo doi ani. Piticul de Toto se urca pe mine, maidaneza se întinde cat e de lungă, cu botul așezat pe umărul meu stâng. Rottweilerita rămâne puțin tălâmbă, mai mai că s-ar așeza peste Izi tomberoneza. Renunță. Se lasă cat e ea de grea peste picioarele mele. Izi pufăie nemulțumită, Toto îmi pune capul pe piept, eu mă simt într-o menghina.

Ei sunt fericiți. Tare. Eu nu mai știu nici ce zi e, darămite probleme. Nu pot sa stau in fericirea lor multă vreme. Renunt. Pornim, trenuleț, către bucătărie. Devin ușier. Ei ies, pe rand, eu ii astept sa revină. Ștergem lăbuțe și îi vezi fuga sa cotropească și omul rămas în așternuturi. Nici nu respira. Așteaptă, ațipesc vigilent, și când observă ochișori deschiși incep partea a doua de giugiuleala.

Iubesc diminețile. Dincolo de mirosul de cafea, de simplitatea lucrurilor știu că ziua mea e una binecuvântată. Uneori, incepi bine, dar se complică totul. Faci tot ce ține de tine, apoi știi, cumva știi, că El nu te lasă și va căuta să te îndrume cu gând folositor. Mi-e frică de exagerări. Și de cele care merg in sus mult, și de cele care te coboară prea tare! Nu mereu înțeleg cum apare neprevăzutul, dar cred că nimic in lumea asta nu rămâne fără ecou. Poate că vei fi mai bine mai târziu, însă nu tine doar de tine.  Până în următoarea dimineață când antidotul va veni iar prin botic de cățel. Și când te gândești că nici nu îmi imaginam vreodată viața mea cu un câine prin preajmă, darămite în casa. Neprevăzutul. El da lucrurilor intensități. Eu îl rog frumos sa dea și rezolvări facile sau nu, dar sa le dea, la nevoie.

Deunăzi, mi-a trecut prin minte faptul  ca o problemă nu dispare dacă nu e vorbită, rezolvată, anihilată. Dacă ai reușit să provoci o tensiune, deși nu față în față, tot ce vei simti, gandindu-te înspre, va fi plin de disconfort. Iar uneori sunt așa niște prostii că lași naibii stările proaste și te duci tu sa vezi ce zici ca are ăla de spune că n-are.

Doar că nu mereu poți face asta și aștepți ca ceălalt să revină cu o explicatie. Dacă nu vine la timp, e ca atunci când chiulesti mult și de rușine nu mai știi cum sa-ti motivezi absentele fără să nu te adâncești într-o senzație stânjenitoare. Periodic observ asta între oameni și des iau taurul de coarne, dar uneori..obosesc. Apoi mai sunt momentele în care acționezi cu tumult, însă care te liniștesc  fantastic știind că ai făcut ceea ce simțeai, ceea ce trebuia, ceea ce crezi tu că ți se potrivește și, realizezi, că, de fapt, simți totul ca pe o mare ușurare. Erai cu un pas pe drumul altuia, îți iei pasul înapoi și treci pe al tău nemaiprivind in spate.

Viața e prea scurtă să ne-o petrecem în regrete și scuze. Mai bine, cu naturalețe și o explicație la obiect ieși din problemă. Doar dacă nu se dorește continuitatea legăturii, nu se vor găsi momentele perfecte. Iubesc oamenii care stiu a repara ce strica, iar acolo uit si ultimul gand rau avut si pentru o secunda. Efortul lor e ca un bilet dus si intors intr-o calatorie neprevazuta. Da, stiu, iar acest cuvant- neprevazut. Uneori, insa, nu mă plac pe mine că  n-am știut să opresc mai de mult tăvălugul nemulțumirii, iar cu timpul  răul ascuns devine tăiș chiar pentru mine. De ținut minte!

Trecând la chestii mai vesele, iar ne-au napadit șoriceii din pădure, de m-au facut să las versuri naive, de  descântat momente deloc plăcute:

Pădurea ne oferă ofrande-șoricei,
Fifi se joacă, ghidușă, cu ei!
Eu mor, de nervi și uite așa
Într-o luna doi șoricei au murit, la propriu,…in casa mea…pam, pam.

Operaţiunea şoricelul….lovește din nou în liniștea casei. Dar hai sa ne amintim una din 2015:

„Cand am renovat casa, ne-a rămas o incăpere de care nu ne-am atins. Am sperat ca o vom face curand, dar a trecut ceva vreme si am cam lăsat-o baltă pentru un timp când, sperăm noi, vom fi mai relaxaţi. Ei, şi de astă vară, in tavan, si nu, nu am gresit exprimarea, auzeam scârţ, scârţ, chiţ, chiţ. De unde, Doamne? Pe unde să intre vreun şoricel de ăsta ghiduş, că eu n-am văzut vreunul nici cand erau catacombe în curte?! Nu, n-am văzut, dar poate au văzut pisoii de atunci, pe care, mişeleşte, i-am înlocuit cu niscai căţei alintaţi.

Aşa, a trecut vremea, zgomotul revenea periodic sau vedeam urme de polistiren pe jos, semn că băietul se hrănea cu cate ceva. Juma’ de an a trecut şi, acum o săptămână, pe când ne oblojeam răcelile cu ceai de ghimbir şi miere, într-un semi-întuneric perfect, îi semnalez lui Mihai, cu un calm desăvârşit: ”Ştii ceva? În sufrageria noastră e un şoarece! Uite-l!” Ala ne aude, sare de unde statea; ne iau istericalele pe bune, iar el se refugiază aiurea-n tramvai. Bre, eu şoarece în casă nu vreau, asa că mă agit şi m-agit. Nimic. Apare după alte 10 min prin faţa lu’ Lupu’ -băiatu’ care nici n-a clipit. Minunat. In fine, soarecele se ascunde după masina de spălat, eu chirăi de neplăcere si asist la capcane improvizate de copilul din sotul meu, care se credea intr-un film de desene animate: înşirase castroane, sfori şi nu ştiu ce proptele ineficiente. Dimineata ni s-a confirmat insa lipsa branzei, asa ca am avut ceva sperante ca lucrurile ar putea sta si altfel. Si am purces la cumpărat capcane pentru şoricei. Capcană care de fapt a fost un lipici ce l-am aplicat pe un carton, langa o bucată de branză.

Plecam la somn cu sufletul strans, iar pe la 4 dimineata imi invit sotul la o incursiune spre baie. ”Eu singură cu lighioana nu stau, nu o pot vedea in lipici, clar?” Clar a fost, caci doar cu coada ochiului am văzut cum sarmanul chităitor se zbatea pe cartonul uns cu minim de clei de-ăla, ca sa nu sufere prea tare, zice sotul milos. Operatiunea eliberarii soarecelui a fost ceva râsu-plânsu. sotul somnoros şi-a pus mânuşele şi cu grijă a trimis inamicul public în pădure. Uite asa, putem menţiona că niciun animal sau om nu au avut de suferit. Nici căţeii care nu intelegeau deloc agitaţia noastra. Bre, dar ăstia nu se pot dresa sa prindă si ei lighioane? Sau sunt doar de fantezie în casa asta?”(februarie 2015)”

Si uite asa, intre timp, a intrat in casa noastra marea vanatoreasa Fifi și nu glumesc. Semnaleaza tot- sarpe, musca, bondar, sobolan ( caci da, din cauza ca au rascolit muntele cand au facut blocul au aparut si de astia in cotloanele de pe stanca, eradicati acum), soarece. Tot. Cu astia doi insa, da-i joaca, spre disperarea mea, in casă. Cine ma invidia ca locuiesc cu stanca in curte, acum are prilejul sa-i treaca. Si mie imi vine sa cam fug departe in astfel de momente, dar noroc ca intervine uitarea. Si Fifi, vanătoreasa…care parcă zice mereu:

Sunt Pupix, zisă și Fifi, și cerșesc atenție,
Dacă n-o primesc de-ndată, m-așez cu direcție…

Iar imi revine in minte un amănunt că anul trecut, pe timpul asta, ma scotea din lista ta’-su cel dintâi al lui Fifi, pe motiv ca cineva din lista mea  de facebook s-a contrat cu dansul pe chestiune…politica. Da’…ce pisic frumos mi-a lasat!!!!

Apropo de animăluțe, scriam in 7 februarie 2014, la 3 saptamani de la momentul meu festiv:

Căţelul meu rotweiller şi puiuţ pe deasupra, Alma, aflat în dotarea mea din 21 ianuarie, cadouaş perfect de ziua mea, coboară scara spre bucătărie din 10 în 10 minute. Nu ştiu dacă spală vase, dacă face vreo tocană dar ştiu că stă acolo mai mult ca mine.”

…si acum, dupa 4 ani, obiceiul acesta inca si-l pastrează. Tare dragi îmi sunt notițele astea, de observ că totul merge cu viteza luminii, dar unele lucruri par încremenite în poveste.

Multe mi s-au intamplat din 16 ianuarie incoace. Multe de zici ca a nins cu surprize care mai frumoase, care mai putin frumoase, care excentrice, care de speriat, iar unele miracol care mi s-au parut trimise anume pentru mine de Cel de Sus.

Cine ma cunoaste, stie ca urasc surprizele. Daca ma gasesc nepieptanata si cu fire albe pe la radacina gandului? Daca ma imbolnavesc de inima, din emotii prea multe sau prea grele? Daca sunt verzi si eu le vreau rosii si nu pot sa ma prefac omului cu tot chipul, ci doar cu un zambet proptit intre urechi gata, gata sa intepeneasca acolo? În plus mă feresc de darurile otravite, aparent cumsecade, dar in care gasesti lucruri care nu te pun intr-o lumina placuta, si in care sunt strecurate surprize care se simt a nu fi puse la intamplare, dar carora nu prea le poti spune mare lucru fara a nu fi facut sah mat usor. Ca deh, opiniile diferă și în cazul acesta fiecare interacțiune e zgomot fără sfârșit.

De multe ori ne regăsim în situațiile descrise de unii dintre noi, în cuvinte, în posibilitatea de a ajunge într-un punct nevralgic, însă toți putem gafa sau genera și lucruri mai puțin bune. Totul e să recunoaștem, măcar în sinea noastră și să nu ne mai căutăm cu orice preț printre cuvinte.


Eu chiar nu sunt în măsură de a așeza răutăți despre vreun om anume tocmai pentru că am făcut-o în trecut, grav, și a ieșit prost. Cel mai rău a fost ca a trebuit să trăiesc cu asta ani de zile, cu o pată-n inimă, ce niciodată nu s-a estompat. Mai nou nu mă mai supăr pe nimeni ci doar mă strecor cât pot eu de ușor, sau nu, într-o altă dimensiune. Și tare mi-aș dori să nu fiu înțeleasă greșit când nu sunt sută la sută în lucrurile care entuziasmează alți oameni. Poate, eu simt diferit și atât. Nu bine, nu rău.

Însă pot să am amărăciunea  câte unui gând, doar observând că o întâmplare poate primi cunună de ace când, de fapt, ți s-ar oferit aparent cu intenție bună. E suficient însă să primești darul și să simți că sângerezi. Poate acel om a vrut asta, poate nu. Oricum ar fi, lasă gust amar și atenția sporită. Și nu e mereu de bine acest lucru, paranoia se poate instala ușor, iar confuziile te pot locui. De asta, afirmația mea nu e despre ceva grav, dar e despre oameni cu care nu mereu e musai să interacționezi și că oricând în situația descrisă poți fi chiar tu sursa generatoare.

Când te întristează ceva, nu înseamnă că răul e la ei, ci că l-ai poftit să stea cu tine la masa sufletului. Dacă vreodată nu vă place ceva, nu primiți. Eu asa voi face.

Vorba unui om fain din jurul meu, nu-l despachetati!

Iarna a revenit la aproape o lună de la ultima ninsoare-dar. Tot  ca un cadou apare, de data asta învelita in inimioare și îndrăgosteli pasagere de ne aminteste tuturor ce norocoși suntem că avem un așa anotimp, chiar de pare, de o vreme, mai mult o nălucă:

O iubim că ne aduce albul de odinioară
Când prin scârțâiala gheții ne grăbeam „încet” la școală,
Și slăveam Dumnezeirea cu un mulțumesc frumos
Că primeam atâta joaca într-un cadru maiestuos..

 

E o dantelărie afară, că îmi vine să o încremenesc într-o vrajă și să stea așa nemișcată și rece, cât să-mi ajungă inimii. Primenește emoții și curăță cu aerul ei tot ce părea bolnav și trist:

 

Ninge fin, ninge duios, ninge simplu a mirare,
Mie-mi pare aceasta zi de zici ca-i prima ninisoare
Ce ma locuieste-n timp si ca alta n-am vazut,
Altfel nu stiu de ce simt ca ma lasa un om mut
Si ca-mi pune licar nou si in suflet, si in ochi,
Poate am asteptat-o mult, si acum nu vreau s-o deochi,
Vreau s-o las de cap sa-si faca, si sa umple toata curtea,
Voi ascunde si lopata si-o sa vreau sa ne inunde
Valuri albe matasoase, gand curat copilaresc,
Iarna-i sora mea mai mare, fiindu-mi ruda, o iubesc!
Si nu voi cârti nimica, ba mai mult, o voi ruga
Sa ramana sanatoasa, cat mai mult in curtea mea:
Fac tablou senin …din ea

 

Uneori nu pot scrie vesel sau puțin. Scriu și nu public, scriu și pierd textele prin hățiș de facebook sau drafturi prafuite. Însă mă străduiesc să amestec stările, deși tot subiecte  de viață aș dezbate.  Imi place sa dezvolt o idee mărunta care se cuibareste in mine si s-o port prin zări și capete de drum, o întorc, sucesc și o trec prin diverse nuante pana se picteaza singura, cum vrea, cum doreste, cum se nimereste. Alteori, îi imprumut din starile mele pasagere, dar de cele mai multe ori dacă desenez cuvinte amare nu demonstreaza ca am suparari adanci sau tulburări de ocazie.

Asa cum stiu ca imi place sa scriu la persoana intai, stiu si ca imprumut povesti sau ofer unele cu tremur de suflet, insa nu vin cu tristetea eventuala din mine. Cine ma cunoaste, stie ca eu nu scriu cand sunt trista. Nu, tot amarul s-ar prelinge in slova sau poate as forta literele sa se scrie singure cu intunecat pe margini, ori cu mult rosu sa ascund ce ma apasa.  De exemplu, nici ai mei, nici cei care mă citesc nu au bănuit că de vreo trei săptămâni nu am fost chiar lipsită de niște apăsări de suflet. Am zis că e musai să cred că e doar o trecere mai altfel. Si asa a fost. Rezolvarea a venit saptamâna aceasta, in mod miraculos.

Oricum ar fi, nu totdeauna ar trebui confundată scrierea cu autorul. Ar fi pacat sa lege cuvintele fedeles numai pentru ca ar fi banuit de tristeti iremediabile. Sa sari cu optimismul în fiecare virgula și vocala veselă, să lași zălog doar hăhăieli zglobii numai sa arati ca nu ti-a picat niciun munte in cap, mi se pare ușor dar deloc felului meu de a fi. Nu vreau sa ard momentele care sunt tot viață, dar una care calcă și prin pavaje mai zgrumțuroase. Metafora alunecă și prin cuvinte jucăușe, dar parcă o port mai ușor prin cele ce urcă trepte firești, așa cum urcăm noi treptele vieții noastre, care de multe ori ne obosesc. A, ca sunt clipe cand le urci rapid, cu sustinere, in doi, uneori chiar sarind de bucurie, e foarte bine. Acelea nu se vor vedea. Se vor semnala doar rândurile cu încărcătură …ploioasă. Cu toate acestea voi sari intr-un picior si prin cele bune, si prin cele rele, dar le voi lasa zalog a aducere aminte, pe unele taciuni, pe altele scrum. Sa se stie care au putere inca în viața asta ce pare atât de simplă și complicată în același timp:

             Viața e o colivie,
ființa pare adesea vie,
dar de ne uităm mai mult
parcă doarme-un somn adânc,
parcă-aleargă, dar încet,
parcă stă să o începi,
tu, vecinul de trăire
încurcat într-o simțire; 
el se-ndreaptă spre noroc,
dar așteaptă să-i faci loc
și să-i legi ca într-un snop
multe verbe la un loc
fără patimă sau foc,
ci cu apă vie în sevă
să adape orice vervă!
Viata e și parcă nu-i,
multi umblam asa hai-hui
pe la poarta nimănui
și prin lumea nuștiucui,
dând din mâini, pe nevăzute,
scriind vorbe, nu cuvinte,
eu le-nșir și mai desfac
vorba-n literă și glas
care murmură încet:
Viața-i cel mai bun poet!
 
Noi suntem doar rime seci
și pe alocuri, strofe-ntregi
Ce vorbesc de-amândoi:
Viața-n om!
Și omu-n noi!

Mai știu că, de fiecare data, de incerc a scrie un poem de dragoste, n-as primi altceva decat „sa fiti fericiti”, caci nu s-ar mai vedea mesajul ci imaginea ce se va strecura in mintea celui care citeste, cu noi doi, tomnaticii indragostiti. Uite, exact ca aici:

El e faptă și gând bun,
Eu îl însoțesc pe drum;
Eu sunt fire mai boemă
Încurcată într-o poemă;
El e flamură și crez,
Dar pereche-mi e, cu miez
Bun și drag ca pâinea caldă
Ce vrea doar frumos să vadă!
Amândoi va mulțumim!
Doamne, ajuta! Va iubim!

Apropo de indragostiti și lucruri făcute in doi, una dintre dorințele acestui an, pusă in fiecare an, daca vreau a fi sincera, vreau sa invat sa dansez tango, cu Mihai bineinteles. Intrebare – stie careva un hipnotizator, altfel nu stiu cum l-as duce la o sala de dans?!  Un, doi, trei…., un, doi, trei…dansez de una singura, deocamdată, ca al meu inalta zmee tricolore si danseaza doar….Hora Unirii.

 

Îmi caut cuvintele-n tăceri ce se scutură din mâneca mea dreaptă,
în mâneca stângă am pitit trei idei și-o scrisoare neștampilată..

Sunt cuvinte ce-mi bântuie acum mintea si cărora musai să le găsesc continuare.

Până una alta  mulțumesc că mi le-ați citit pe cele lăsate deja! Mare privilegiu am sa va stiu ratacitori printre randurile mele, muze de ocazie, de multe ori, doar dintr-o idee strecurata in vreun comentariu ce devine poveste viitoare. Una unică.  Va iubesc, iar literele mele vă poarta-n ele, recunoscatoare:

Sunt liniște de februarie,
Sunt bucurie
Și îți mulțumesc, Doamne,
Pentru ce îmi dai mie:

Pentru cei buni pe care-i îndrăgesc,
Pentru că am prin preajmă
Suflete care-mi citesc
Cuvântul care-mi pune, în oglindiri de hotar,
O mie de alte cuvinte primenite, ca dar.

Vă mulțumesc, vouă, celor care mereu îmi călcați pragul și nu mă lăsați să uit de ce mă aflu pe aici, însă cel mai tare va sunt recunoscătoare pentru că mă primiți cu drag ori de câte ori rătăcesc drumul la întâlnirea cu voi.  Știu că mă repet, dar mai știu că nu e niciodată suficient. Am avut un început de an fabulos, pe care-l continui implicată într-o mare bătălie cu mine însămi, dar pe care o las deoparte, în scris, și  nu scot la lumină decât momente ce mă îmbogățesc, clipe de frumos, din zile pe care oricand le-as retrai cu drag pentru emoțiile primite. 

Si pentru că am o casă plină de blănoși surprinzători, vă mai las o imagine care vorbește despre tihnă, armonie, pace și iubire bazată pe încredere.

„Ajung acasa. Pisica nehranita, cosuletul cu mancare al cateilor l-am pus deoparte cat sa matur la intrare. Cand ma-ntorc, o rotweillerita si un pisic se hraneau din acelasi loc. Nimic nu mi s-a parut, azi, mai minunat ca asta. Tot ce-i lumesc dispare si te umpli de bucurie, cu zambet larg..”

 Iubiti-va mult și bucurați-vă de fiece zi, căci e un privilegiu binemeritat.  Eu mă retrag pentru a aduna tot ce mi se întâmplă, în buchete de drag.  Am învățat să nu mă mai risipesc prin locuri unde nu mi-e inima liniștită, fără vinovății de fațadă și fără să nu uit o clipă că nu poți fi mereu generos, dacă  nu știi a primi liniștea  simplității zilelor tale trecătoare.

Să vă fie viața dulceață de flori vindecătoare! Spre primăvară, dragii mei! Spre o altă lună frumoasă! Să ghiocim bucurii mărțișorite…

 

o lună plină

 

 

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Piatra lunii călită

Piatra lunii călită
Piatra lunii călită
Piatra lunii călită

Inima mea s-a scurs printre ropote de șoapte,

Luna se dă dea dura, pe cer, și-mi aruncă ocheade,
N-am răbdare să-i prind rotundul în pale sclipiri,
Știu că-i schimbătoare ca mine și mi-e sufletul plin
 
De înțeles și de taine ce se vor măsluite,
De întâmplări vinovate ce nu se lasă rostite
Și nu cad din Înalturi cum așa s-ar credea
Căci sunt toate pitite în inima mea.
 
Scutur cerul c-o frunză din arțarul bătrân,
Scutur luna să-mi pună pe umăr gând bun,
Scutur stelele cu crengi de mesteacăn sticlos,
Scutur viața dar ea nu pare sus, ci pe jos,
 
De-o călcăm în picioare printre pietre și iarbă,
Că ne pare destulă, că ne pare întreagă,
Ca o pâine dospită care crește prin noi,
De uităm c-o felie-i frământată cu ploi
 
Care au curs doar în tine, sau în el, sau în tata
Că-n furtuni și-au dus traiul, și că des au dat plata
Mult mai mult, mai intens, mai durut sau amar
Decât cei ce privesc luna ca pe-un lucru banal.
 
Mă rotesc amintiri, mă străbat întrebări:
Sunt ca tata, ca tine, sunt un om cu mirări?
Trec pe drum fără țel? Îmi împart trupu-n cioburi
Sau aș vrea să-mi adun tot întregul din hopuri?
 
Și să le rotunjesc, să le pun frunze vii,
Să-i dau lunii tribut doar luciri arămii
Și să zic mulțumesc că din tata-s clădită,
Piatră Vie ce sunt, Piatra Lunii călită!