Haină peste aripi frânte

Tot ce simt eu ți s-a intâmplat și ție cândva. Și în momentul acela te-ai simțit nedreptățit, cu siguranță. Azi îmi spui că n-am dreptate, că e bine să fie așa, dar tu nu ești în ecuație, pentru că nu ți se întâmplă ție, ci altuia. Din afară, totul e moralizator; ești îndrumat spre o cale bună, spre cunoaștere de sine, spre înțelegere, îngăduință și înțelepciune. Cum să explici că nu simți nimic din toate acestea, ci doar revoltă?
Ai putea să taci, să ascunzi de ochii lumii orice gând rău și să te prezinți fals, mai fals decât în momentul acela când chibzuiesti dacă o fi bine sau rău, politicos sau nedrept, să spui lucrurilor pe nume. Știi, instinctiv, că nu poate fi vorba de asta și taci. Eviți subiecte. Vorbești, mai bine, despre vreme sau fluturi, despre treceri și ochi încețoșați. Că nu mai vezi bine și nu mai simți corect. Nici nu mai contează ce simți; oricum e despre altul, pentru cel din fața ta.
Mâine, când povestea va avea alte personaje dar același subiect voi zări ochii tulburi și îmi voi aminti că, ieri, a fost vorba despre mine și voi realiza că nu mi-a plăcut deloc. Dar oare voi ști să te alin echidistant si subiectiv sau voi face ca tine, ieri, cand problema era a altuia? Cred că voi uita, nu? Că doar eu zburd în altă întâmplare în care vei poposi și tu peste vreun timp….
Am venit aici din zbor pentru a-mi liniști gândurile”, suna o „căutare” a cuiva printre cuvintele mele.  A lăsat-o zălog, tulburându-mă. Oare chiar s-a liniștit sau a observat păcăleala? O fi simțit cât caut și eu răspunsuri în fiecare slovă scrijelită și, poate, a continuat  plutirea pe ceruri mai senine.
Frământările mele au conștiință, dar nu au aripi. Ele se bulucesc în mine și rămân acolo, înfipte adânc, între coaste și inimă. Mi-a spus cineva drag că inima, concret, are 300 grame. Altul… că ea nu reține nimic, că totul se întâmplă în creierul nostru, că în labirintul cunoașterii și al senzațiilor, trăirilor și impulsurilor primite se desăvârșesc minuni de care ar trebui să fim mândri că le trăim și le dezvoltăm. Asa, atunci de ce nu mai am aer, uneori? De ce doare  in piept de parca ai o arsură nevindecabilă când unele lucruri vin tăvălug?
Da, cunosc și eu puțină anatomie; am și răspunsuri logice la tot ce mă trezesc izgonind din tăceri prinse în colivii aurite, dar, poate, mai testez, pentru a nu știu câta oară, vreo rețetă miraculoasă fără să fiu trimisă către  împăcare de sine de către cei ce au seninul și îngăduința haină caldă.
Stiu, nu există răspunsuri simple, pentru că nu există nici probleme așezate în ghem alb de lână din care poți croșeta veștminte pe care să le arunci peste aripi frânte. Si, deși nu sunt nici Eliza, nici vreuna din lebede, nici nu sunt în legământ de tăcere decât parțial, azi mi-am cusut, singură, din vină albă, veștmânt vindecător. Doar că nu mă încape. Îl cedez, dar mai bine să nu aveți nevoie de el. Ți se apleacă umerii sau, poate, vouă vă cresc aripi doar de bunătate.
Da, sigur asa e! Si tare mă bucur…

aripi om

Această scriere e doar o zbatere a trecutului. Nu-mi căutați dureri care nu exista. Au existat și, poate, aceste rânduri o arată perfect.

You may also like

8 comentarii

    1. Poate ca da. In timp ce „vorbeam” cu tine am primit telefonul care parca mi-a raspuns la tot ce mă frământa. Indiferent cum mi-a trimis Dumnezeu ziua asta, ma bucur ca a facut-o atat de speciala. Iți doresc succes! Eu le-am spus cititorilor mei despre tine, dar singuri vor afla ce magic iți e scrisul.

    1. Mereu credem asta și mereu observam, bifam și trecem spre altele. E in legea firii și e bine asa, altfel s-ar aduna multe rele in suflet și n-ar fi bine deloc..

  1. În viață totul vine ciclic, astăzi e bine, mâine e rău. Nu poate fi mereu doar soare dar nici numai vijelii devastatoare. Din căderile interioare nu ne putem ridica decât singuri, prin fâlfâiri de aripi proprii, chiar dacă primim mici impulsuri din exterior. Și bucuria, și fericirea o trăim tot singuri, pentru că o simțim în adâncul ființei noastre, cu toate că o împărtășim cu cei din jur. Suntem unici în trăiri, în sentimente, în emoții. Și tot ce ni se întâmplă are un rost. Până și aripile retezate cresc la loc dacă ai credință.

    1. Si bucuria, și fericirea o traim tot singuri.

      Nici nu stii cat ader la ideea asta. Uneori am impresia ca impartim doar emotii, legături create ad-hoc, dar care se risipesc, iute, sub problema de fond care ne preocupa. Si e bine asa, e o epurare subtila a balastului din noi. Facem curat in noi, singuri, și doar remarcăm ca ne-am incadrat in anumite segmente. Uneori definitiv, alteori pentru o clipa. Iar cei cu care facem legaturi simt la fel și de aici bucuria sau tristetea. Am aflat, in timp, ca nu mai trebuie sa le luam cu noi; le strigăm tare și astfel se pot risipi prin colturi de lume. Si o poti lua de la capat. Bineinteles ca esti mai precaut și rezervat, dar nici asta nu e tocmai rau.

Lasă un răspuns