Am un mare păcat, sau viciu. Nu ştiu cum să-i zic. Îmi place pâinea. Da, corect: PÂINEA!
Azi e ziua mondială a pâinii iar eu trebuie să sărbătoresc pentru că, în plus, este slăbiciunea mea, bucuria simplă și răsfățul suprem în care intră multe, multe alte semnificații, unele venind de acolo, din tărâmul basmului meu buzoian.
Când eram mică, la ţară, la mamaia mea cea cu ochi atotștiutori, pâinea de la brutărie era un lux pentru ţăranii care trebuiau să ducă acolo câţiva saci de făină pentru ca, mai apoi, să ia câte pâini doreau ei pe o cartelă ce o păstram şi o strângeam în palme ca pe o icoană.
Nu avea gustul celei de la oraş, nici înfăţişarea. Dacă o luam caldă, ajungea acasă roasă ca de şoareci; îi jumuleam coaja spre disperarea mămăiţei mele. Nu ştiu ce ţineam mai strâns, amărâta aia de cartelă sau pâinea aia aurie cât roata carului de mare?!
Brutăria….nu mai e. Demult, de după revoluţie, când au apărut ”privaţii” în sat. Nea Lică şi nea Oancea, brutarii satului, s-au dus şi ei, pe rând, de ceva vreme. Gustul acelei pâini îl mai regăsesc doar la pâinicile de casă din jurul Braşovului.
Şi totuşi, în afară de drumul ăla ce-l făceam cu cei câţiva copii din sat, nu aveam alt moment în care să mănânc pâinea goală. Ba, aş spune, că atunci când în internat fiind, şi trebuia să mă mulţumesc cu o felie de pâine de la cantină, scotoceam toate dulapurile în căutare de un borcan de gem sau zacuscă; poate, poate, împodobeam bucata aia cu ceva domnesc.
Atunci au apărut experimentele. Doamne ce vremuri! Acum mi se întâmplă des să frământ pâine, cu drag, cu atenţie dar şi cu gândul că, de ceva vreme, pâinea mi-a devenit duşman; şi, dacă nu vreau să sufăr intens după urma kilogramelor în plus, trebuie să mă limitez. Uite aşa, a devenit marea mea dragoste un viciu, o plăcere vinovată, mai bine zis, un lucru al cărui miros, în procesul fabricării, îmi umple simţurile, fiinţa, şi mintea de amintiri.
”Mie îmi place cu seminţe”(zicea o reclamă). Vouă?
Povestea asta o completează perfect pe cea cu mamaia ta. Cel puțin, în mintea mea. Deoarece pâinea de la brutăria din sat a fost singura pâine care mi-a plăcut (nefiind un consumator pasionat de pâine).
La câteva zile odată, mamaia avea treabă la oraș (în Roșiorii de Vede, aflat la vreo 5 km de comuna Măldăieni). Și cum eu și frate-miu cel șturlubatic eram singuri cu mamaia (nenicu Marian, fratele mai mic al mamei era la servici), trebuia să ne ia cu ea. Ne lăia (adică ne spăla), ne îmbrăca frumos (invariabil cu cămașă și vestă de flanel, ștrampi albi (super enervanți), pantaloni scurți și sandale gheată – poate vi le mai amintiți – , frate-miu și cu o tichiuță pe cap, pe el îl durea mereu pac-ul), se gătea și mamaia, întotdeauna cu un deux-pieces negru, pantofi negri și basma neagră și plecam la autobuzul care întorcea la capăt, la cabinetul veterinar. Ajungeam la oraș, mamaia, cu noi după ea, își rezolva treburile, făcea cumpărăturile (nu uita să ia bomboane d-alea praline pt colivă și biscuiți cu cuișoare ce miroseau frumos dar nu-mi plăceau la gust) și, până la prânz eram înapoi. Dar nu mai coboram la capăt ci în centrul satului, la brutăria care mirosea în tot satul când scotea pâinile din cuptoare. Cumpăra cantitatea necesară plus una-n plus pt că avea un miros și un gust de te înnebunea și până acasă, toți trei, mâncam una bucată, noi, picii, cu bomboane praline. Până acasă mai făceam opririle de cuviință pe la mulțimea de neamuri și fini din sat care ne scuipau să nu ne deoache și ne făceau evaluările necesare (ăsta mare seamănă cu Iulica, adică eu cu mami, frate-miu mai mult cu taică-miu).
Singura pâine pe care aș putea să o mănânc goală. Bineînțeles că nici la noi nu mai este. S-au schimbat multe la noi la țară și prea puține în bine.
Nu știu, poate sunt eu subiectiv și zic că moșii ăia care se căinau că ce bine era pe vremea lui Stalin fiindcă aveau doar 18 ani.
Of, painea! Si eu cu painea coapta in cuptor cu vatra, de bunica mea, impreuna cu sarmalele „infundate” si cozonacii. Aia paine adevarata. Si ce coaja avea – eu fiind adepta cojii, nu a miezului de paine.
Apoi vine painea tatalui meu: mai, statea omul acesta si framanta aluatul acela si cate o ora. Drojdie punea ca tot omul, dar lui ii iesea painea mai mare si mai pufoasa decat cea cumparata! Cat o mai dragalea si mai giugiulea, minune mare, iata si painea. Jur ca, pe urma, nu mai vroiam decat sa facem pizza din painea tatii.
Cum imi place mie?! Cu seminte, fara seminte, noile sortimente aparute si pe la noi: cu cartofi, cu zucchini, masline sau rosii … oricum ar fi, paine adevarata sa fie. Cea mai buna e cea facuta de tata din vreo 3-4 feluri de faina, de iesea o paine graham/integrala cum nu s-a mai vazut!
….. si eu ador pâinea …. mai ales cund facea bunica în cuptor pe frunza (nu mai stiu numele) ::)) si acum îmi place dar … fac atentie ( hm adi , mi-ai adus aminte de cartela!!! … ce mai asteptat masina de pâine …..îmi place pâinea de casa calda , acompaniata cu un pahar de lapte de bivolita …direct de la sursa !!!
Preferata mea este pâinea cu cartofi ! 🙂 Sau pâinea neagră( nu cea vopsită) cu marmeladă de la la magazinul sătesc. Păinea evident de la brutăria din sat! Frumoase amintiri! 🙂
Anul trecut nu aveam blog. Am mintit poporul cu televizorul. Pe 6 noiembrie anul trecut am mutat in această cutie câteva „povesti” scrise pe fb, şi le-am datat. Anul acesta pe 19 martie datorită Vienelei am inceput să scriu „serios”. Acum mor de drag când răsfoiesc prin blog şi găsesc astfel de amintiri gustoase. Marmelada aia din lădiţă, lucioasă şi acrişoară. Hmm, cred că mă indrept spre borcanul cu magiun trimis de mama.
….ce fain! Bivolitele! Ce imagine completă de sat transilvănean. Şi pâine pe frunze de? In poezii ziceau brusture sau lipan. Mi-e lene să intru pe google, dar intr-o zi iti voi spune.
…dacă număr de câte ori ai scris cuvântul tată cred că îmi va da la rezultat…..o tonă de iubire. Mi-esti din ce in ce mai dragă, si mai aproape. Am eu dreptate când zic că pâinea are cuprins de dragoste şi amintiri, cu dor şi mirosuri simple dar profunde…
De trei ori am citit comentariul tau si de trei ori nu am reusit să scriu ceva inapoi. Acum e a patra oară şi cu voia ta, voi pune comentariul tău ca articol, să simtă lumea ce inseamnă viata, amintirile si dorurile. Şi timpul care pentru unii, in anumite puncte, parcă stă in loc. Ştii ce e ciudat? Eu nu sunt o nostalgică. Pentru mine cele mai bune timpuri pe care le traiesc sunt cele actuale, dar tot vreau să descopăr comori pe care, altfel, le voi uita. Multumesc, Marius. Aia cu strampii super-enervanţi o cunosc, şi sandalele gheată tot. Pentru voi, băieţii, a fost şi mai covârşitor.
Adriana, citesc gandurile tale , iar senzatia este de deja vue, de teleportare in timp. Trebuie sa recunosti ca cei care am trait atunci si acolo avem , oricine am fi, valori perene in suflet. Si, cand spun valori, chiar sunt valori adevarate: respect pentru munca, pentru painea cea de toate zilele, pentru parinti si bunici, pentru truda satului, pentru sensul bun al vietii. Si cum valorile comune depasesc granitele, nu-i asa ca si tie ti se pare ca ma cunosti din copilarie, asa cum simt si eu?
Categoric da! Când am citit postarea de pe fb, juram că e scrisă de mine şi că sigur eu şi sora mea ne julisem mâinile şi coatele in zidul zgrunţuros. Simţeam şi pietrele din papuci. Ah, ce cuvânt…papuci, căci nici vorbă de săndăluţe. Mi-e drag să citesc texte care vorbesc despre noi, cei de azi, de atunci, Mulţumesc pentru seara asta.
Acum am doua retete care imi plac mult, painea cu ceapa si painea cu lapte si ou, dar cred ca painea mea preferata este turtita pe care o facea bunica-mea in tuci, chiar m-am gandit sa caut tuciul ala si sa incerc si eu, acum cat mai am de la cine cere lamuriri tehnice 🙂
…azi am citit pe fb la o prietenă din listă ceva minunat de sensibil şi frumos despre pâinea de la brutăria de la ţară. Postarea asta o făcusem pe fb şi am mutat-o aici cand mi-am făcut blog.Pâinea cu ceapă o ador, iar turtiţele mi se par cea mai bună mâncare. Nu ştiam cine e maya 2013. te pup. Ah, si faină asta cu lămuririle tehnice. Ce bine era sa mai am si eu cui cere niscai explicatii…
Painea calda de altadata! pentru mine este intermediara de 3.20 lei sau painea neagra de 2 lei. Cand era calda ajungeam acasa, painea era la fel cum spuneai tu:roasa si fara coaja. Cand mergeam la bunici era si mai bine. Ma ducem cu verisoara mea sa luam paine la „Zorca” unul din cele doua magazine care aveau paine si la care ne placea sa mergem pentru ca era mai departe si pana acasa mancam jumatate dintr-o paine. Inca mai caut painea aceea gustoasa cu coaja crapata si miez pufos. Astazi unde or fi retele de paine ca niciuna nu are gustul acela?
În satele ungureşti de lângă Braşov se vinde pâine mare de câteva kilograme bune, cu cartofi. Are coaja scorojită şi e minunată la gust. Dar nu e caldă şi nici obţinută cu sacrificiu ca atunci…
Noi ne oprim la Maierus sa luam paine.
Si la Jorasti de unde e bunica mea brutaria era aproape de marginea satului, cand s-a desfiintat m-am uitat cu tristete la locul care ramasese gol. Draga de ea a facut un cuptor mare si ce rasfatati mai eram. In ajunul sarbatorilor era animata curtea de alte gospodine din sat ce veneau sa-si rumeneasca cozonacii, placintele cu branza, painea, colacii. Paletele mari de lemn, pamatuful cu care dirija jarul au ramas o amintire frumoasa, cuptorul recent s-a micsorat si ma bucur ca dansa inca mai e printre noi sa ne povesteasca cum era.
Am incercat pana acum paine cu seminte, paine picanta/cu ardei iuti si usturoi, paine cu masline sau cu ierburi mediteraneene. Toate framantate de mine, de mana, imi plac, terapie pura.
Da, din păcate multe lucruri fantastice au dispărut. Şi la noi in sat erau cuptoare de pământ in care lumea pregătea o grămada de bunătăţi. Sunt istorie acum şi amintiri vii pentru noi. Nu mă miră faptul că faci pâine în casă; de la tine mă inspir, uneori, cu mâncatul cat mai aproape de natural. Mulţumesc pentru popas, Mihaela.