Cumpănă pe vârfuri de cer

Linia cerului era subțire;
Pe ea dansau toate visurile neîmplinite ale lumii,
Fără plasă de siguranță, dedesubt.
În cădere, picuri de ploaie se auzeau tropotind.

Când a căzut un vis colectiv,
A fost viitură și haos.

Mi-e teamă de ziua în care vor dansa prea multe deodată.
Ar fi posibil un dezastru colosal,
Și, parcă, m-aș apuca de construit o arcă,

Dar cum nu sunt Noe,
Mai bine învăț visurile sa meargă pe sârmă.

Le-am angajat un instructor.
Are obrajii roșii de fericire și un zâmbet ales.
Mi-a spus, la interviu, ca nu știe ce înseamnă neimplinirea,
Iar pentru asta nu a trebuit decât să
întindă sârma bine cu zambetul din colțurile gurii.

L-am crezut, ce să fac?
Insa sunt cu ochii pe el
ca nu cumva să se încrunte.

Dupa atâta ploaie, zău dacă mi-e dor de un potop!

Ei, ce ziceți?
Care vrea să-i ia locul?
Nu aveți nevoie decât de un zâmbet senin

și un vis dansator pe sârmă….

Sau poate știți să faceți cumpăna pe vârfuri de cer….

sursa: internet

Sufăr de nebunie metaforică

 

..suferi de nebunie metaforică!
Mi-a zis al meu soț, într-o dimineață de vară,
pe când îmi purtam cuvintele visate, cu ochii închiși,
mustind de somn și tânjind după așternuturi moi,
în timp ce coboram o scară 
ce ducea spre o călimară invizibilă cu cerneală de taste
cu care se scriu, pe repede înainte, visele nopților.
Mă întreb de ce aș suferi de mi-aș imagina
Că și visurile mele s-ar pune în condei
Cât să le fac să se pecetluiască în împliniri?
 sursa: internet, sufăr de nebunie metaforică
sursa: internet, sufăr de nebunie metaforica

 

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine, foșnetele devin fanfare surde în eter și tumult în interior, tropotind sub copitele inorogilor din visele mele ce m-au topit, cândva, în fantasme de care mă rușinez absurd. Mă strecor, lin, în povestea de odinioară, încerc a mă așeza în fotoliul de catifea verde, însă simt că nu mai încap. Nu-i nimic, mă încap visele și visurile de atunci sau poate doar povestea lor, însă foșnetul crește a dezacord, trimițându-mă în anticamera din care ele nu au pornit niciodată.
Au bătut cândva la ușa împlinirilor, însă, nedeschizându-le nimeni, nu s-au bulucit, nu au prins nici îndrăzneală, nici tupeu, nici curiozități sau indiscreții de-o șchioapă. Au stat cuminți la rând. Rând la ce?, mă întreb, văzând cât de straniu stau agățate  în diverse locuri de care nici eu nu-mi mai aduceam aminte.
Gongul meu bate a trezire, ca un tunet nedorit fără de care, însă, furtuna nu-i furtună  și răspunsul nu-i răspuns. Dintr-un lampadar de ocazie, cade, pe o margine de gând adormit, visul tatei. De ce tu? De ce acum? Nu l-am vrut moștenire căci nu-l pot îndeplini nici măcar în gând. Îl scutur de praf și-l așez la loc, alegând un altul mai lumesc.
Mă răzgândesc subit și înțeleg furtuna iscată din senin. Mă simt uneori și poveste și povestitor, ticăind secunde adormite ce explodează în cuvinte care se așază, ca-ntr-un tablou, în imagini mișcătoare, într-un film pe care-l regizez ad-hoc și căruia nu-i sunt actriță. Se adună astfel, vise, visuri, secunde, cuvinte, praf, adormiri, cumințenii și ghiocei de curaj care pornesc pe tumultul scenei, în reprezentații primite diferit.
Și totuși, când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine  primesc energii folositoare, dosite în oameni buni și generoși. Oameni-muză, oameni-trecere, oameni-lumină, oameni-locomotivă, oameni-tren, om-melc, om-cochilie, om-adevăr, OM.
Din toată frumusetea lumii, omul mă fascinează, căci doar el poate sădi și distruge, te poate ridica și îngropa, te iubește și urăște, dar mereu, pentru fiecare fațetă îți lasă amanet secunde care bat, cât pot de tare, gongul sufletului. Și bubui în admirații sau tristeți, din care te aduni, fărâme – fărâme, ori lacrimă, ori zâmbet, ori tăcere. Și iar faci anticamere în care le ascunzi pe fiecare, amintindu-ți.
Omul își abandonează multe, dar nu va abandona niciodată ropotul sufletului. Din el își adapă curajul.
Interesant e, însă, cum fiecăruia îi tropotesc lucruri diferite, din motive atât de diverse, încât parcă ai vrea să cutreieri prin cămăruțele lor să vezi ce nuanțe au, cât să te prinzi cum le murmură secundele în laturile ascunse ale înțelesului.

 

Iubiți-vă mult și cu înțeles!

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
Îmi croiesc platoșă din zale de aripă de fluture,
Ca foșnetul lor să nu treacă dincolo de trup,
Să se ascundă-n mine și să nască povești,
Poveștile să dea drumul emoțiilor,
Emoțiile să se spargă în fărâme cu lacrimi sau zâmbet
Și să mă cuprindă-n clepsidra sufletului,
Din care secunda să rămână zgomot de înțeles,
Tupilat sub aripi de fluture, zornăind a iubire,
Cu rădăcini în cuvinte ce se scriu în inimă,
Bătând gongul domesticirilor de-o clipă,
Când platoșele se rup și fluturii cuvintelor
Se așază pe păpădii de suflete,
Adormind.

 

când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine