Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Prietenii incredibile

Prietenii incredibile:
Pe 2 ianuarie, 2015, a apărut la noi Lupu’-Băiatu’, lupușorul bătrân ce nu credeam vreodata ca se va atasa atât de tare de noi, dar mai ales de casa. Era in stare sa nu iasa decat târât, eventual, și, rar, iesea în curte, de bună voie. Al șaselea caine care a aglomerat și mai mult locul și a impartit lumea in jurul nostru: o parte ne crede nebuni și inconștienti, iar o parte socoate ca e frumos gestul nostru. Uite ca au trecut doi ani jumatate și el nu doar că nu mai arată batran, ca atunci cand l-am gasit mergand prin zapada, ci tot zici ca intinereste de fericire.
 
In fine, de cand a aparut el, pisicul Silver, singurul supravietuitor, de atunci, din cei trei pisici pe care i-am avut din 2008 încoace, se autoexilase la demisol, in bucatarie. 6 luni. 6 luni in care frica de lupusor a fost mai mare decat nevoia de aer. Îl mai asezam eu pe pervaz, dar mieuna a neplăcere și se retragea in culcușul lui unde nu voia a fi deranjat. Într-o zi, pe 13 iunie 2015, Silver, a venit in sufragerie singur. Mi s-a cuibărit in brate si a inceput sa toarca.
 
Sub masuta mea de scris, statea intinsa maidaneza, pe un scaun de bar se aciuase catelul cel mic, Toto-vânătorul, alt sufletel care nu poate sta fara atingere de om. Alma- rotweillerita se spăla de zor, cu zgomot, usor deranjant, dar amuzant. Asta e obiceiul ei, cand se asaza parca spre a dormi.
 
De pe hol ne privea lupul și, culmea, se făcea ca nu vede pisicul. Mihai se uita in jur, iși oprea privirea pe fata mea și cu o duiosie de care mi-era dor imi spuse, incet: „Mai, ce draguti sunteti toti din casa!
 
Am uitat sa va spun ca pisicul meu nu părea prea bine, cred ca avea 10 grame cu tot cu blană. Dar timp de 5 ani, cat a stat la noi, caci tot batranior a venit si el prima data, veterinarii ne tot amenintau ca moare. Am sperat sa fie cat mai tarziu acel moment. Sau niciodata.
 
In 24 iulie 2015 Silver a renuntat, cu greu, la ultima lui viață, dar din 13 iunie pana in 24 iulie Lupu’ – Baiatu’ a avut un scop – sa pazeasca pisicul. Ore in sir il privea cum sta pe pervaz la soare. In ziua cand Silver s-a desprins, nu l-a mai cautat niciodata, de parca stia.
 
Ca un facut, un an am stat fara neam pisicesc, și in 21 iulie 2016 am luat-o pe Fifi, iar Lupu i-a devenit prieten bun. Mi-au dat asa niste lectii, dar cred ca eu chiar aveam nevoie de ele, caci mereu am subestimat puterea lor de a face fata multor provocari. Uneori, par a intelege mai usor semnele din jur. Azi am avut o zi greuță, sunt obosită tare și, ca un facut, niciunul nu se agita, toti stau cuminti asteptand o privire unica, doar pentru ei. Doar Lupu’ Baiatu’ o priveste pe Fifi…
..deh, prietenii…de suflet și taină..,
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

În formaţie completă… din nou!

-Iubire, îmi promiţi ceva?
-Orice!
-Chiar orice?
-Da!
-Dacă Zoe nu mai vine acasă, promiţi că nu mai luăm niciun căţel?

Se gândeşte un minut şi apoi zice cu jumătate de glas: Promit! Da, Zoe vine sigur!

Ok!

Asta a fost cam  la o săptămână după ce Zoe s-a făcut nevăzută. În primele zile am căutat-o în pădure, am luat la pas fiecare cartier învecinat, am avut parte de susţinere enormă a grupurilor cu animale găsite sau pierdute; de încurajare şi distribuire din partea bloggerilor şi a prietenilor de pe facebook. Am vorbit cu vecini, am căutat, căutat şi iar căutat. Greşelile se ţineau lanţ de noi. Bine, greşelile erau de dinainte, de când Zoe nu fusese nici sterilizată, nici bănuţ nu avea, dar în fine. Afişe am pus târziu; vecinii au ştiut abia după două zile, când ea fusese deja zărită, dar..na…dacă suntem stradă de cuci şi câinii sunt nerecunoscuţi ca locatari.

 După vreo 5 zile, primim primul telefon cum că a fost zărită pe drumul Poienii cu un husky. Caută acul în carul cu fân. Nimic. Mihai bătea drumul adăposturilor, trecea prin pet-shop-uri, prin cabinete veterinare. Era de neoprit. Ne-am mirat de multitudinea de căţei ciobăneşti germani, aparent liberi, de prin cartiere. Unul era semnalat lângă gară, altul în Noua, unul era pe lângă maternitate. Altul la mall, încă unul lângă o fabrică, unul la blocurile noi de locuinţe din Bartolomeu, unul lângă un Liedl, iar unul cu o ureche bleagă ne-a scos din casă în miez de noapte, undeva în Răcădău (pentru cei ce nu cunosc Braşovul, sunt puncte total diferite in diverse cartiere ale oraşului). Jumătate din ei erau cu zgărdiţe la gât şi neprietenoşi. Abia de reuşeam să-i zărim cum trebuie. Zoe a noastră nicăieri.

 Într-o altă zi, sună un bărbat, care cu o dicţie îngrozitor de greoaie, cu o exprimare şi mai şi, ne-a trimis în apropierea casei noastre, într-o poveste care suna cam aşa: „Am văzut afişul vostru şi mi-am amintit că un prieten mi-a povestit cum un  vecin de-al lui a găsit o căţea lup, a luat-o şi a dus-o la ţară.” Greu a aflat Mihai numele vecinului prietenului imaginarului personaj de la telefon. S-a dovedit că oamenii luaseră o căţea gestantă şi că pista era total falsă. Dar până să ajungă la omul cu pricina, Mihai al meu a sunat un pacient, care pacientul a vorbit cu un cârciumar, care cârciumar îl ştia pe povestitor şi ultimul în listă era cel cu acea căţea gestantă. Alte telefoane îl trimiteau prin Scheii vechi ai Braşovului, în momente total nepotrivite. Oameni inimoşi care mergeau pană unde îşi aminteau că au văzut un anunţ. Nimic, nimic. Orice căutare nu ducea nicăieri. Penultima a fost intr-o duminică, cineva semnalând-o lângă Teatrul Dramatic. Am văzut un maidanez frumos dar care nu semăna a ciobănesc german deloc; iar ultima… când s-a dovedit a fi un metis, dar pe care nu l-am văzut personal. În fine, tot speram că mai apare de undeva.

Ca  lucru negativ în această poveste sta o întâmplare care mă duce cu gândul la escrocii ăia ce simt fiecare slăbiciune a omului. Exact la o săptămână de la pierderea lui Zoe, caci cele mai multe lucruri atunci s-au aglomerat, când durerea era cea mai profundă, un telefon ne recomanda ca mare expert în găsit de câini, un domn sărit de 60 de ani (de fapt s-a recomandat singur). Şi-a dat întâlnire cu soţul meu, strategic, în faţa Primăriei Noi, şi, înarmat cu nişte dosare îl roagă să facă o cerere către Direcţia de ecarisaj şi… puii mei că nu mai ştiu. Oficial…cică. Îi cere 60 ron pentru înregistrarea cererii, cere 50 ron pentru motorina necesară căutării; îl pune pe Mihai să-l ducă până la nu ştiu ce supermarket, şi se programează, tot strategic, la cabinet că cică ar avea nevoie de serviciile lui. Ce credeţi, a dat Mihai bănuţii? Exact! M-am luat de cap când am auzit povestea. Bineînţeles că bon de înregistrare nu a primit, chitanţă deloc, şi omul nu a mai raspuns la telefon nici măcar o dată în 3 săptămâni. Cum să simţi omul în disperarea lui? Uite-aşa, simplu!

Acum, dacă cel care a găsit-o pe Zoe ne-o mai înapoiază vreodată…norocul nostru; dar până atunci Dumnezeu mi-a indreptat privirea pe un anunţ care semnala găsirea unei frumoase căţele lup prin Ghimbav. Vă amintiţi dialogul de la începutul articolului. Ce-am zis? Că nu mai iau căţel, da? Ce credeţi că am făcut eu? Am scris în trei secunde ….”o luăm noi„. Serios?, întreba fata posesoare a şase uriaşi în propria curte. Exact, zic. Doar că nu ştiam cum să facem. I-am reprogramat pacienţii soţului, cei după ora 18, şi la 19 era la cabinetul veterinar, unde avea să se facă şi controlul câinelui dar şi întâlnirea dintre el şi lupoaică. Ce credeti că s-a întâmplat? Câinele, cum l-a văzut pe Mihai, i-a sărit cu labele pe umeri, exact cum făcea Zoe. Era dragoste la prima vedere, cu tot arsenalul. Emoţii pline ale lui Mihai, şi limbuţe vesele de căţel pe mâinile lui. În jumătate de oră era acasă, după deparazitare şi curăţenie în urechiuşe.

Are 2 ani şi jumătate. Zoe are 2 ani şi 8 luni? Cum sună?  În timp ce eram acasă şi anunţam familia dar şi fb-ul de marea noastră întâmplare, mă gândeam că ce bine ar fi să o cheme Zara. Sună soţul să-mi spună ce prietenoasă e, că stă frumos şi firesc în maşină şi că răspunde la numele de Zara. Poftim? Noi nu vorbisem unul cu celalalt. Ce mai, magia coincidenţelor continua. Ajunşi acasă nu conteneam să ne miram de asemănarea cu Zoe, chiar dacă cea din urma era imensă. Culorile, urechile, aluniţele, comportamentul ad-hoc: rea cu ceilalţi câini, cu pisicile, şi niciun lătrat la trecătorul de pe drum. Scâncea după Mihai când l-a văzut depărtându-se, se juca cu mine, exact ca cealaltă, şi n-o plăcea deloc pe Izi-Gigilic. A mâncat, s-a jucat, a stat la picioarele biroului, și a  adormit, pe prag, afară, precum un pui.

Ca amănunt hazliu, am legat-o în locul maidanezei, preţ de o clipă.  Menţionez că legatul nu face parte din tratamentul nostru faţă de câini, ci doar avem puncte pentru siguranţa vizitatorilor sau pentru vreun moment delicat. După ce am mutat-o pe Zara,  Izi-Gigilic nu s-a mişcat 10 minute din loc, cu lăbuţa ridicată, semn că e cuminte şi locul ăla e doar al ei. Acum avem ceva bătaie de cap. Cu număr complet de animale, cu reguli noi, ne îndreptăm spre o nouă aventură,  cu victoria întâmplării punctuale asupra tristeţii şi griului vietii. Optimismul lui Mihai lovea din nou. Nu m-aş mira ca  Zoe să găsească drumul spre casă. Până atunci: Bun venit, Zara!

 Regele a „fugit”, trăiască regele!  Aşa şi la noi!

 

ps. Zoe nu a mai fost gasita niciodata, din august 2013, si nici nu as fi gandit ca datorita ei noi vom deveni extrem de sensibili cu fiecare caine ce pribegea. De trei alti caini a fost nevoie pentru a fi inlocuita, caci in octombrie 2013 mai intra la noi Bobita, in ianuarie 2014 Alma-rotweillerita, si in ianuarie 2015 Lupu Baiatu. Cu el am inchis cercul, dar am facut ca vorbele de la inceputul textului sa nu mai para atat de amuzante.