Mărgăritare versificate

Foaie verde, flori de soc,

Foaie verde, flori de soc
Azi, e marțea cu noroc;
Se strâng ceasuri, zice lumea
Dar eu le-am trăit chiar lunea.
Nu se poate să revină
Să-mi facă viața haină
Să dea gheață pe spinare
Chiar acolo unde doare;
Mai bine îmi scot armura,
Mătura și tastatura,
Iar de cineva insistă
Sah și mat sunt fani „rezist”
Mătur tot, nici nu mă uit
De suntem pe aici, de mult,
Si asa imi iau iar zenul
C-am pierdut deja terenul
Ce-l aveam in jurul vieții
Tot privind la toți pereții.
Par nițel cam agresivă?
Ei, o toană în batistă
De aia albă și brodată,
Azi, o flutur roată-roată
Și mă-ndrept spre ale mele
Chiar de-s bune, chiar de-s rele
Fără toane și cusur
Orice-ar sta prin împrejur.
N-ar strica, însă,  să spun
C-aș ura oricui „drum bun”
Daca- i par în plină toamnă
Doar o toană, nu o doamnă!
Haideți c-am vorbit cam mult,
Pași de miercuri parc-ascult
Și vă spun, sunt în sevraj,
N-am cafeaua la etaj
Fug să-mi iau chiar în primire
Ceașca mea de fericire!
Foaie verde flori de soc
Vă salut, s-avem noroc!

 

foaie verde, flori de soc
sursa internet: foaie verde, flori de soc, va salut s-avem noroc!
Mărgăritare versificate

Album duminical…cu zâmbet

Lumea vrea să se amuze
Râd și eu vreo cinci minute,
Dar mai mult, zău, că nu pot,
Nu pot râde asa non-stop.
Gluma-i faină, râd puțin,
Tâlcu-i sec, eu mă abțin.
Vad cătelul cum târăște
Coada mâțului și zestre
Vrea s-o facă, mititelul;
Râd puțin,  c-așa mi-e felul,
Si apoi devin vigilentă
Să nu mi-o facă poșetă
Pe pisica buclucașă
Care s-a urcat pe masă
Si tasteaza acum cu mine
xxxx și zero.. ,cum îi vine;
Iar zambesc deși nu prea:
Tastatura e a mea!
Omul meu râde ușor,
Și-mi dau seama, asa din zbor,
Ca e singurul ce poate
Sa-mi provoace rasul, frate
În suvoaie. Ce să zic?
Desi, zau, n-a spus nimic,
Chiar asa de amuzant;
Însa-i AS la actorie
Și-l prefer dintr-o …o mie
De comedianti cinstiți,
Pe la teatru arvuniti.
Mâțul însă vrea s-ajunga
Scriitor de cursa lungă
Si se asaza pe laptop,
Se roteste. Eu iau foc.
Prinde coada între lăbuțe,
Suge varful cât s-amuze,
Râd ușor. N-o deranjez,
Ritualul să-l opresc.
Pare ca un clip năuc,
De ăla la care mă uit
Si râd singură, cumva,
Chiar de nu-s în firea mea.
No, ce sa zic, tot tura-vura,
Nu mi-s veselă întruna,
Nu pot rade în rafale,
Dar zambesc mereu și-mi pare
Ca as vrea să fiu cum sunt
Nici in minus, nici in plus.
Viața mea e hohot plin,
Chiar de par că râd putin.
Am noroc, vă spun cinstit,
Am știut ca mi-e Iubit,
Dincolo de vis și fapte,
Cand am râs pe saturate,
Si-a-nțeles ca am umor
Dar nu rad cu mult sonor.
Eu va zic, stiu mult prea bine,
Radeti voi și pentru mine,
Iar de mă vedeti cam seacă,
Cinci minute si-o sa-mi treaca!
Viata asta-i bucurie,
Port in mine comedie,
Rad cât pot și cât socot
Trist e să nu râzi deloc
Vă salut, duminical
Cu un zambet cordial.
noi-doi-1noi-doi
și completare pentru Roxana, fata fără blog încă, dar cu scris de zana a râsului în hohote
Rasu-i bun, și îl ador,
Caut oameni cu umor,
Sa m-ajute sa zambesc
Și prezentul sa-l traiesc;
Iar daca îngrasă râsul,
Nu e bai, s-aleaga plansul
Cel ce crede asa prostie
Și e rupt de omenie!
Eu voiam sa zic, duios,
Nu-i frumos, ce e frumos,
Ci doar ce imi place mie:
Omul hâtru dintr-o mie!
Și-aplic rasului reteta,
Caci umoru-i cu pipeta:
Toți il vor, putin cunosc,
Eu nu râd la lucru prost!
Nici nu pot sa râd mereu
Doar la glume de un leu,
Prefer clipuri cu pisici
Cu catei și cu arici.
Dar de pot sa am in jur,
Oameni cu umorul bun,
Nu mai scapa veci de mine
Râs spontan e ce-mi convine!

ghemtotolic

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Înșiră-te mărgăritare pe coala albă a vieții

Plouă. Ploaie dragă mie care mai spală asfaltul şi duce praful pădurii la vale. Nu știu cum sunteți voi, însă eu,  la ploaie, devin copil;  mă bucur de liniştea casei, de faptul că totul doarme şi mă miră, dar mă zdruncină cumva, liniştea asta. E atât de firească şi ştiută, încât îi cunosc fiece notă, fiece sunet. E armonia literelor coborâte din cărţi pentru o horă a bucuriei. Bucurie că, în aceste simfonii, tu nu poţi sparge cu nimic pacea instaurată pe drept şi prin victorie, pace cu miros de mâl şi iarbă udă. Normal că strângi la piept o carte sau  prinzi între degete literele tastaturii. Normal.
Mă scutur de toate şi-mi amintesc, apropo de taste,  momentul în care cineva mi-a sugerat să îmi adun scrierile într-un loc sigur. O colegă de liceu, cu spirit, educaţie şi viziune, m-a încurajat să-mi adun gândurile şi să scriu într-o formă  organizată, care mi-era străină şi de neînţeles. Îmi spunea cam aşa: ”Adriana, în acel loc poţi scrie ce vrei – despre mama ta, familie, copilărie, gânduri, stări, orice. Şi, dacă nu vrei să-l faci public, scrii acolo ca într-un jurnal, dar nu-ţi mai pierzi cuvintele pe foi volante şi pe pagini virtuale efemere”
Mi-a luat ceva timp. Mai întâi mi-am făcut un locușor tainic  pe care l-am denumit ”cutia mea cu chibrituri”. Mă fascina efemerul şi scânteia ce o purta ideea asta.  Dar l-am abandonat pentru altă denumire. Mi-a fost teamă, brusc,  că fondul sonor va părea acelaşi și voi plictisi; că forma care mă defineşte ar fi prea banală și simplă. Apoi m-am așezat să trezesc întâmplări adormite, pitite sub colb de trecere, sub aripi obosite. Și din trezirea aceea bruscă au apărut mărgăritarele mele, cutia mea cu povești, pe care uneori se mai așază praful.
Mi-am zis doar să le păstrez pentru mai târziu, dar,  cum perseverența doboară și prostia, am reușit, prin articole repetate, să se afle, cumva, că mă chinuie talentul. Bine, am avut și ajutoare de nădejde despre care am tot vorbit, dar eu tot culegător de cuvinte mă simt  cu o casă a mea pentru povești. Poate veți observa ca încerc a nu folosi cuvântul ce definește această casă. Prefer să-i spun mărgăritar și cam atât. Eu? Cum spuneam deunăzi,  sunt povestitoarea.
M-am topit în cuvinte, m-am prelins ca ploaia mea divină, ca o rugăciune netrimisă, nespusă, adunată în inimă. Nu mă iubesc toți oamenii, nici eu pe toți și știu că-mi vor strivi vorbele sub priviri amare, uneori. Dar nu-mi pasă. Îmi trăiesc „azi-ul”căci vreau să văd, să simt, să obosesc chiar, să-mi placă sau nu, să plac sau nu, să adulmec, să cred, să prind aripi de frumos.
Mi-am dat seama, în același timp, că pe mine mă definește prezentul. Azi, acum, clipa, momentul, secunda, ora, minutul, oprirea strâmtă a timpului ce o privești fix în ochi fără să clipești.
Acum. Mâine, nu ştiu. Mâine e mâine. Frunză în vânt, clipă sperată, vis şi posibilitate. Azi mă adoarme, mă trezeşte, mă ceartă, mă scutură, mă răsfaţă, mă iubeşte, mă plimbă. Mă alintă cu ploaie dulce şi cafea cu moț de frișcă. Azi mi-e prieten şi mi-e gând bun, azi îmi e a fi drag, îmi e a fi bine şi mi-e călăuzitor de drum. Azi sunt  înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine. Iar dacă veți citi aceste cuvinte, cândva, cu tentă de a fost odată, puneți-le la prezent, căci pentru unele  conjugarea nu există, timpul nici atât, iar acțiunile lor vor rămâne aceleași. Cu efect și scop, de a-mi aduce folos sufletului. Când acest folos nu îl voi mai simți ca pe o emoție, sunt convinsă că va rămâne povestea , mărturie că totul e posibil. Doar să vrei.