”Cea mai” … sau o mulţime de prostii scrise

Să mai scriu, să mai inventez ceva, să mai dau drumul cuvintelor în mod public? Încă nu am prins suficientă vechime încât să mă plictisesc de asta, dar ştiu că aduc şi ochi curioşi „degeaba” şi, parcă, nu  îmi  mai vine  să povestesc  despre….. cât de mult îmi plac  unele bloguri culinare, de exemplu, sau pâinea de casă cu ulei de măsline, cimbru şi usturoi. Sau vinetele prăjite, nu coapte. Sau despre cum o fi să vină căldura continuă, fără ploi de care m-am cam săturat şi jur că voi face faţă căldurilor viitoare, pe care, de obicei, nu le agreez.  Banalitățile mele, plictiseală pentru alții. E fain, însă, să alergi cu degetul pe tastatură încercand să-ţi goleşti mintea de stresul adunat peste zi, să uiţi că nu ai tocmai răspunsurile corecte la întrebările ce ţi se învârtesc în minte, să nu trebuiască să-ţi iasă vreo capodoperă a limbii române, dar nici  să-ți aducă vreun balaur cu şapte capete care să se întrebe „oare şi prostia asta o va găsi cineva la noutăţi de citit”?

E imposibil să nu-şi pună cineva întrebarea, măcar într-un articol,  dacă vorbele lui sau ale altora sunt de folos cuiva, dacă nu cumva se aglomerează virtualul cu o mulţime de dezlănţuiţi ce îşi consumă şedinţele care ar fi fost, altfel, la psiholog, nu în  on-line, dacă, dincolo de ”canapeaua ta cu taste”, e cineva care sa-ţi găsească cuvintele care  pot să  vindece, aline sau doar să convină cât de cât. Da, da…„să ne convină”, pentru că, să fim serioşi, mulţi aleg doar mesajele cu aspect pozitiv, că de cele negative e plin realul.

 De ce m-aş încărca şi aici, nu? Da, dar nu scrii cu cheiţă, eşti public şi trebuie să-ţi asumi. Însă şi asta cu asumarea e poveste lungă – din gură poţi spune că da, dar din fapte ba. Cine poate descifra, însă, cuvintele? Mai ales în sensul dat de tine.  Ştiu că sunt prea matură pentru astfel de jocuri şi încă imatură dacă vorbesc despre ele, când cunosc, prea bine, şi începutul, şi cuprinsul şi chiar finalul. Mai devreme sau mai târziu ceva va lovi în confortul nostru imaginar şi vom renunţa la „spovedanii” parţiale, pe blog. Au dispărut atâtea bloguri, iar eu sunt de puțină vreme aici și tot observ asta, ușor.

 As fi vrut să exersez îmbinarea asta între imaginaţie şi adevăr, între real şi ireal, dar cum poveştile mele par toate reale, mai că m-am încurcat singură.  Zilele trecute, la coafor, aflu că un x cunoscut îmi citeşte blogul. Aşa şi? N-am mai văzut-o pe acea persoană de mulți ani. Nu ne-am sunat niciodată, mi-e egal dacă e bine sau nu şi dacă ea vrea sa ştie cum îmi mai stă părul sau câţi câini mai am, nu are decât.  Sau că în nu ştiu ce poveste am scris doar o parte de adevar, ca despre altele, mai ascunse, oricum, nu aleg a vorbi.  Adevărat. Mi-am pus deseori problema, cum e să afli lucruri pe care nu ai fost niciodată curios să le afli la o cafea. De cunoscuți, vorbesc. Că, dintr-o dată, te ia asa cu foc și dai drumul unor vorbe despre, și despre, și despre..

Si auzi: „Ce-o fi apucat-o?”

Când mi s-a sugerat să-mi fac blog mi-l vedeam aşa ca un jurnal în care să mă amuz de greşeli trecute, să caut morala lor in viaţa mea actuală, să adun faptele din existența mea banală, să croșetez, pe margini de cuvânt, povești noi,  să râd mai mult. Ce s-a întâmplat, pe drum, de am pierdut abilitatea de a scrie texte amuzante, nu ştiu. Sau poate dorinţa a existat tot timpul, dar m-am trezit luată de val. Ador oamenii care scriu vesel, tropăitor, care pot face haz de necaz, care reușesc să pună, într-un text grav, nițel umor, încât să nu îi pară omului rău de ceea ce i s-a întâmplat, ci să zâmbească amar, în final.

Nu ştiu exact cine sunt, cum bine se întreba o bloggeriţă dragă mie, nu ştiu cum de mă schimb aşa de repede, cum de mă plictisesc de tot ce nu-mi aduce bine sufletului; cum ceea ce azi mă înalţă, mâine mă poate lăsa fără reacţie, cum şi unde dispar unii oameni şi cuvintele dintre ei, dar şi sentimentele, emoţiile. Ştiu însă că pot alege; că mă pot juca în cuvinte şi prin cuvinte, cu mine, cu voi – cei ce mă onoraţi cu vizitele -,  că pot jongla cu gândul bun, cu speranţa, cu viaţa mea, din care voi scoate, de azi, sper, tot ce am făcut rău sau mi-a fost greşit drumului meu, făcut cu bună ştiinţă. De azi, mă iert că nu sunt mai bună decât sunt sau am fost, mă iert pentru vorbe, pentru conştiinţă încărcată, pentru oameni ce nu i-am putut iubi, stima sau respecta. De azi îmi dau o şansă pe care, de vreo 10 ani, nu mi-am mai dat-o. Şi ştiţi de ce? Pentru că tot de 10 ani, jumătatea mea îmi disecă poveştile complete, dureroase sau nu, şi nu mă lasă să le mai retrăiesc. Bine el face asta, adorabil, și cu glumele, de știți vorba aia – „a analiza umorul este ca şi cum ai diseca o broască. Pe puţini îi interesează, iar broasca moare în timpul acţiunii.(E. B. White)

În fine, cu blogul am scos la lumină adevăruri uitate; le-am sters de praf și așezat în sertare, sub formă de articole. Ușor de găsit, nu bâjbâit prin hățișuri de memorie selectivă. Și asta pentru că am descoperit că pot. În felul meu.

Scriu cu emoţie, alteori cu stângacie, dar o fac perseverent fără să obțin ceva în urma acestui act. Cu o lună în urmă, Laura, îmi trimitea o leapşă; şi mai apoi Vienela..., în care mă întrebau care scriere îmi e mai dragă. Cum s-o alegi pe cea mai din cele mai? Cât am fost pe blogspot „Dulceaţa de trandafiri a Anei”.a fost preferata publicului. Dar pentru mine? Pentru mine „Tanţa, mireasa rock dintr-o zi de marţi”, „Prima dată” şi „…şase staţii”  vor fi pe acelaşi picior de egalitate. Le urmează „Mă cheamă Marcela”, „Cu mamaia la discotecă’‘, „Primăvară ploioasă cu miros de salcâm” și „ O zi la stână”,  bonus ”Destăinuire”, Un vis, o cale, un om” și „O dragoste”.  Nu ştiu câte sunt. 10, parcă. Cam multe linkuri, știu. Acestea sunt cele mai dragi. Peste toate tronează însă cea mai din cele mai:  Tanţa şi gândul ei de libertate. Și al meu.

E oare blogul o formă de libertate? Cine poate ști?

foto x