Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Prima dată

Prima dată:
M-am născut între munţi şi cât am fost mică nimeni nu mi-a spus că lumea nu e formată doar din munţii mei. Nu m-a plimbat vreunul pe cărări şi nu m-a dus niciunul prin păduri, aşa cum văd că îşi duc, astăzi, părinţii, pruncii lor curioşi. Locuiam în pădure, ca acum aş zice, dar mult mai sălbatic şi îndepărtat de oraş. Peste tot era doar verde, chiar şi iarna verdele brazilor era pregnant şi apăsător. De ce? Pentru că brazii erau imenşi iar eu mică, mică şi îmi venea să le zic la toţi sărut’mîna.

Locuiam aşa cum locuiau unii români din popor, pe vremea lu’ Ceauşescu, într-o locuinţă de servici, dată de stat. O cameră, o bucătărie, un hol şi o cămară din care mi-a rămas amintirea unor borcane imense de ghebe murate, puse după moda vremii. Nu le-a mâncat niciunul din membrii familiei mele, neobişnuiţi cu astfel de delicatese. Ce ştia „ţăranul ce era şofranul”. Au ajuns pe masa unui restaurant din apropiere, toate, fără excepţie, fiecare având ceva de câştigat din asta: noi spaţiu, iar ei marfă bio, cum s-ar spune acum.  Mie mi s-a păstrat toată imaginea aia pe retină ca şi când a fost ieri. Normal, era pentru prima dată când auzeam şi vedeam ciuperci.

Păstrez în memorie multe începuturi. Pe mine, expresia „prima oară”  m-a bântuit, m-a posedat şi m-a cutremurat la fiecare întâmplare neîntâmplată până atunci. De exemplu- am văzut lupul. Aveam vreo şase ani. Nu aveam wc-ul în casă, dar nici în fundul curţii. Urcai câteva trepte şi ajungeai în locul cu pricina, repede. Iarna era neplăcut, dar nu cunoşteam alte condiţii şi nu păreau scoase din poveştile fraţilor Grimm, încât să-mi plâng de milă. Credeam că aşa e la toată lumea. Nu aveam de ce mă teme; îmi trăiam obişnuitul ca şi când nu exista altceva pe pământ. Acum da, dar astăzi mă cuprind doar fiorii nostalgiei, nu ai curiozităţii, cum s-ar spune.

Am ieşit fără să o anunţ pe mama, ca un omuleţ destoinic şi obişnuit cu astfel de drumuri.  Maaare greşeală. Zăpada era imensă, dacă nu era cărare făcută, aproape că nu te vedeai din ea. Când să mă reîntorc în casă, pe dealul de la răsărit (ştiut de mine ca cel din spatele casei), un animal, ca un câine, mă fixa scurt şi aspru cu priviri de oţel. N-am tresărit. Priveam totul ca pe un lucru obişnuit, de parcă a doua zi urma iar să văd animalul acolo. Mă bunghisem oarecum cu lucrurile care aveau să se întâmple prima dată.

prima data cand am vazut lup

Un urlet prelung m-a făcut să tresar şi să mă tem, preţ de o clipă, iar secundele acelea aveam să le simt ca o eternitate, deşi nici aia nu ştiam ce înseamnă. Dar parcă totul stătea în loc. Nu ştiu cine a cedat, dar eu am ajuns în casă şi nu am scos o vorbă, de teamă. Dar nu de lup, ci de mama, să nu mă certe. Am aflat, după cinci minute, că, pe deal, a fost lupul şi m-am pierdut în închipuiri de Scufiţă Roşie care habar nu avea de animale sălbatice, pericole, dar nici de descrieri gen „animal planet”. Oamenii din jurul meu erau ocupaţi cu viaţa, nu ştiau că eu nu cunoşteam ce înseamnă lup, cu adevărat. Luam totul ca pe un joc şi poveste…aievea.

Vara era raiul pe hotarul pădurii. Creştea măcriş şi culegeam alune, zmeură şi fragi despre care aflasem, singură, cât de gingaşe, bune şi rare sunt. Şi că apăreau doar o dată, de le aşteptai iar un an. Deasupra capului zburau berzele care-şi făcuseră cuib pe conacul celui care avea  o stână la munte şi a cărui casă mă fascina prin culoarea lemnului tratat cu ulei ars de transformator. Muream după mirosul acela şi mă apropiam prea mult, spre disperarea mamei care nu aflase că nu mă tem de câinele Ursu. Nu m-am temut eu de lup, dar ce ştia ea! Ursu era un ciobănesc mioritic imens, care avea o boală de a sta în drum, spre disperarea celor care treceau pe acolo. Dar el îşi vedea de treabă. Am devenit prieteni până în ziua când am plecat din raiul florilor şi al pădurii. Pe Ursu aveam să-l mai întâlnesc în preumblările mele, mai târziu,până am auzit că a murit de bătrâneţe. Tot atunci m-am mirat de acele păsări care aveau aripi imense, ce rămâneau, minute în şir, într-o plutire fără fâlfâit, de parcă, în orice clipă, s-ar fi prăbuşit în gol. Erau vestiţii ulii.

Prima dată ….

Prima dată când am văzut veveriţe, şopârle, toporaşi, viorele, ciuboţica cucului,  maci, margarete şi spice de grâu. Toate aveau nume deja. Normal pentru ceilalţi, repetabil în gând pentru mine, ca nu cumva să uit numele vreunei minuni noi din viaţa mea. Tot în anii copilăriei mele aveam să aflu, pentru întâia oară, ce înseamnă cuvântul soră şi bebeluş. M-am deprins greu cu mogâldeaţa trandafirie, gânguitoare şi „fără de folos la casa omului”. În timp, aflam, tot pentru prima dată, ce înseamnă  căldura aia nedefinită din corp, de care vorbeau toţi… ca de iubire. Cu sora mea a început firul iubirii. Şi firul ăla mi l-a împletit ea şi viaţa, iar din el am tras alte fire şi am avut alte prime momente,  pe care le-am păstrat şi le  păstrez cu grijă să nu se deşire. Pentru că, între timp, am aflat cât de fragil e totul şi că lucrurile au început şi sfârşit. Doar că, vorba cântecului, sfârşitul nu e aici.  Aştept prima dată şi pentru alte lucruri, încă.

24 aug 2013