Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Prima dată

Prima dată:
M-am născut între munţi şi cât am fost mică nimeni nu mi-a spus că lumea nu e formată doar din munţii mei. Nu m-a plimbat vreunul pe cărări şi nu m-a dus niciunul prin păduri, aşa cum văd că îşi duc, astăzi, părinţii, pruncii lor curioşi. Locuiam în pădure, ca acum aş zice, dar mult mai sălbatic şi îndepărtat de oraş. Peste tot era doar verde, chiar şi iarna verdele brazilor era pregnant şi apăsător. De ce? Pentru că brazii erau imenşi iar eu mică, mică şi îmi venea să le zic la toţi sărut’mîna.

Locuiam aşa cum locuiau unii români din popor, pe vremea lu’ Ceauşescu, într-o locuinţă de servici, dată de stat. O cameră, o bucătărie, un hol şi o cămară din care mi-a rămas amintirea unor borcane imense de ghebe murate, puse după moda vremii. Nu le-a mâncat niciunul din membrii familiei mele, neobişnuiţi cu astfel de delicatese. Ce ştia „ţăranul ce era şofranul”. Au ajuns pe masa unui restaurant din apropiere, toate, fără excepţie, fiecare având ceva de câştigat din asta: noi spaţiu, iar ei marfă bio, cum s-ar spune acum.  Mie mi s-a păstrat toată imaginea aia pe retină ca şi când a fost ieri. Normal, era pentru prima dată când auzeam şi vedeam ciuperci.

Păstrez în memorie multe începuturi. Pe mine, expresia „prima oară”  m-a bântuit, m-a posedat şi m-a cutremurat la fiecare întâmplare neîntâmplată până atunci. De exemplu- am văzut lupul. Aveam vreo şase ani. Nu aveam wc-ul în casă, dar nici în fundul curţii. Urcai câteva trepte şi ajungeai în locul cu pricina, repede. Iarna era neplăcut, dar nu cunoşteam alte condiţii şi nu păreau scoase din poveştile fraţilor Grimm, încât să-mi plâng de milă. Credeam că aşa e la toată lumea. Nu aveam de ce mă teme; îmi trăiam obişnuitul ca şi când nu exista altceva pe pământ. Acum da, dar astăzi mă cuprind doar fiorii nostalgiei, nu ai curiozităţii, cum s-ar spune.

Am ieşit fără să o anunţ pe mama, ca un omuleţ destoinic şi obişnuit cu astfel de drumuri.  Maaare greşeală. Zăpada era imensă, dacă nu era cărare făcută, aproape că nu te vedeai din ea. Când să mă reîntorc în casă, pe dealul de la răsărit (ştiut de mine ca cel din spatele casei), un animal, ca un câine, mă fixa scurt şi aspru cu priviri de oţel. N-am tresărit. Priveam totul ca pe un lucru obişnuit, de parcă a doua zi urma iar să văd animalul acolo. Mă bunghisem oarecum cu lucrurile care aveau să se întâmple prima dată.

prima data cand am vazut lup

Un urlet prelung m-a făcut să tresar şi să mă tem, preţ de o clipă, iar secundele acelea aveam să le simt ca o eternitate, deşi nici aia nu ştiam ce înseamnă. Dar parcă totul stătea în loc. Nu ştiu cine a cedat, dar eu am ajuns în casă şi nu am scos o vorbă, de teamă. Dar nu de lup, ci de mama, să nu mă certe. Am aflat, după cinci minute, că, pe deal, a fost lupul şi m-am pierdut în închipuiri de Scufiţă Roşie care habar nu avea de animale sălbatice, pericole, dar nici de descrieri gen „animal planet”. Oamenii din jurul meu erau ocupaţi cu viaţa, nu ştiau că eu nu cunoşteam ce înseamnă lup, cu adevărat. Luam totul ca pe un joc şi poveste…aievea.

Vara era raiul pe hotarul pădurii. Creştea măcriş şi culegeam alune, zmeură şi fragi despre care aflasem, singură, cât de gingaşe, bune şi rare sunt. Şi că apăreau doar o dată, de le aşteptai iar un an. Deasupra capului zburau berzele care-şi făcuseră cuib pe conacul celui care avea  o stână la munte şi a cărui casă mă fascina prin culoarea lemnului tratat cu ulei ars de transformator. Muream după mirosul acela şi mă apropiam prea mult, spre disperarea mamei care nu aflase că nu mă tem de câinele Ursu. Nu m-am temut eu de lup, dar ce ştia ea! Ursu era un ciobănesc mioritic imens, care avea o boală de a sta în drum, spre disperarea celor care treceau pe acolo. Dar el îşi vedea de treabă. Am devenit prieteni până în ziua când am plecat din raiul florilor şi al pădurii. Pe Ursu aveam să-l mai întâlnesc în preumblările mele, mai târziu,până am auzit că a murit de bătrâneţe. Tot atunci m-am mirat de acele păsări care aveau aripi imense, ce rămâneau, minute în şir, într-o plutire fără fâlfâit, de parcă, în orice clipă, s-ar fi prăbuşit în gol. Erau vestiţii ulii.

Prima dată ….

Prima dată când am văzut veveriţe, şopârle, toporaşi, viorele, ciuboţica cucului,  maci, margarete şi spice de grâu. Toate aveau nume deja. Normal pentru ceilalţi, repetabil în gând pentru mine, ca nu cumva să uit numele vreunei minuni noi din viaţa mea. Tot în anii copilăriei mele aveam să aflu, pentru întâia oară, ce înseamnă cuvântul soră şi bebeluş. M-am deprins greu cu mogâldeaţa trandafirie, gânguitoare şi „fără de folos la casa omului”. În timp, aflam, tot pentru prima dată, ce înseamnă  căldura aia nedefinită din corp, de care vorbeau toţi… ca de iubire. Cu sora mea a început firul iubirii. Şi firul ăla mi l-a împletit ea şi viaţa, iar din el am tras alte fire şi am avut alte prime momente,  pe care le-am păstrat şi le  păstrez cu grijă să nu se deşire. Pentru că, între timp, am aflat cât de fragil e totul şi că lucrurile au început şi sfârşit. Doar că, vorba cântecului, sfârşitul nu e aici.  Aştept prima dată şi pentru alte lucruri, încă.

24 aug 2013

62 de gânduri despre „Prima dată

  1. Mi-ai amint despre o prima dată. Cea legată de mâncat ghebe murate. Era un restaurant lângă Modarom, nu mai știu care îi era numele, cam scump pentru buzunarele noastre de studenți veșnic fără bani, dar am ajuns acolo datorită unei prietene absolvente deja. La o masă vecină era ceva petrecere. Și chiar bucătarul în persoană le-a adus celor de acolo o lubeniță murată în mijlocul căreia era un munte de ghebe. Am cerut și noi. Am primit și am fost fascinați. Am și acum imaginea aceea în minte. Iar acum mă întreb dacă nu or fi fost de la tine. 🙂

  2. „prima data” cîte amintiri …hm… fata în fata cu lupul!!! eu am avut o „prima data” care nu o sa uit niciodata… la 23 de ani am vazut si eu o persoana de „culoare” si crede-ma am fost fascinata … ne-am oprit pe o terasa cu Petru sa bem o cafea pe 28 octombrie 1997 (vezi si data o dau exact(… si chelnerul era de culoare ! eram atît de uimita de nu puteam sa-mi deslipesc ochii de la el. Vazusem la televizor dar în realitate niciodata !!! (cred ca eram de tot rîsul cum îl priveam)

  3. „Pentru că brazii erau imenşi şi eu mică, mică şi îmi venea să le zic la toţi sărut'mîna.”. Superb. Parcă văd brazii aceia, cu niște chipuri de bătrânei zâmbăreți și capete țuguiate, ca personajele din lumea lui Oblio, privind din înălțimea lor un boț de fetiță înfofolită cu un paltonaș de acela blănos (sintetic) de care erau când eram noi pici.
    Senzația asta de mic, mic am avut-o și eu pe la 4-5 ani la o fermă unde erau medici veterinari nașii mei și unde erau niște cai foarte înalți. Dincolo de micimea mea de atunci, chiar erau înalți (erau lipițani). Toată copilăria am comparat caii aceia cu toți caii pe care-i vedeam și încă trăiesc cu impresia că nu voi mai vedea niciodată cai așa de înalți.
    Un sentiment asemănător am mai avut în iulie 1989 (tocmai scăpasem de treapta a doua) la Poiana Brașov unde era o mini-grădină zoo în aer liber și, unde, ursulache la care căscam gura, destul de aproape de cușcă, a găsit de cuviință să se apropie de mine și să se ridice în două labe. Mi s-a sucit gâtul uitându-mă la el. Colosal. Și nu mai eram nici eu pitic. Cred că am și înghițit un nod din gât deși gagiul n-a zis nimic doar se uita la mine cam cu aceeași privire ca lupul tău.

  4. citindu-te mi s-a făcut un dor imens de copilărie şi de acel prima dată, de „expediţiile” pe dealul melcilor, la şapte scări şi în piatra mare după fragi… şi da, mi s-a făcut dor de zăpezile acelea mari, incredibile, prin care parcă înotam. un dor de-mi vine să strig ca villon: „ou sont les neiges d'antan?”
    şi foarte offtopic: mi se pare mie că forţa ta se adună miraculos în poveşti.

  5. Sunt uimita si incantata de tot ceea ce ai trait pentru prima data! Mi te-am vazut parca aievea, micuta, cu ochi stralucitori, curioasa si netematoare, asa cum simt ca ai si ramas pana astazi (exceptand faptul ca ai crescut/si cresti in ochii mei cu fiecare noua poveste).
    Spuneam mereu ca am avut o copilarie frumoasa si nu imi voi retrage cuvintele. Regret doar ca nu am constientizat niciodata pe deplin fiecare „prima data” cu care viata m-a imbogatit.
    Imi amintesc de un „prima data” trait pe cand aveam vreo 6 ani. Urcasem pentru prima data la cota 1400 si pentru prima data vedeam varful muntilor iesind din nori. Acel moment mi-a ramas intiparit pe retina. In acea clipa am simtit ca sunt pe un taram de basm, in care nimic rau nu mi se poate intampla, ca tot ce era rau si urat ramasese undeva jos, sub covorul norilor care imi umezeau hainele. De atunci iubesc muntele cu pasiunea unui vesnic indragostit!
    Cat de frumos ai spus „brazii erau imenşi şi eu mică, mică şi îmi venea să le zic la toţi sărut'mîna”…

  6. Adriana…ce semnificatie are acest ,,prima data'' pentru fiecare. Fara sa vrem, cred ca toti am inchis ochii si ne-am intors in copilarie, rememorand ,,oare la noi cum a fost?''
    Citind, eu te-am vazut ca pe Heidi in varianta originala si veche a filmului nemtesc.

  7. Nu, nu locuia toata lumea in locuinte de serviciu…
    Ai mei sunt tarani din tata-n fiu, eu sunt primul mutat la oras. Dar ghebe mancam acasa, culese de noi toti de pe dealuri. Era una dintre mancarurile noastre obisnuite.
    Altmnteri scrii frumos. Felicitari!
    .
    Succes!

  8. Ba la oras cei mai multi oameni veniti de la tara pentru a lucra in fabrici au stat intai in locuinte de serviciu, pe care mai tarziu au putut sa le cumpere.

  9. Ei! Probabil…văd eu lucrurile greşit. Toată lumea din jurul meu, la vremea aceea, a primit apartamente de la stat. La început am primit locuinţa asta micuţă. Am vrut sa subliniez altceva. Multumesc.

  10. Restaurantul se numea „Capitol”. Ei aveau pe vremea aia …ceva de mâncat. La ce lipsuri erau, mâncam acolo îngheţată in boluri de ciorbă (deh, nu era pentru toată lumea)şi beam suc din ceainice de porţelan. Ghebele mele nu au ajuns în Braşov. Locuiam la Dâmbul-Morii şi doar cabana îşi permitea să aducă şi alte produse nefăcute chiar la ei in incită. Regulile erau şi atunci. In plus, noi două suntem de aceeaşi vârsta, aşa că între timp uitasem de poveştile si ghebele mele. Dar e fain că ţi-am adus in minte amintirea asta! Te sărut!

  11. Chiar Heidi nu am fost. Mi-a lipsit şi frumuseţea, şi creste de munte, dar mai ales curajul ei; dar tot aşa, pentru că acum ştiu asta, atunci habar nu aveam de nimic. Pe atunci pădurea, chiar dacă era la poale de munte, mi se părea imensitatea întruchipată. Şi tot ca Heidi, mergeam până la şcoală…pe jos vreo doi kilometri, sau mai mult. Ajungeam gata obositi. Uite ce idee mi-a venit! Hmmm, mulţumesc, Scorpio.

  12. Eşti o norocoasă! Cum spuneam, locuiam la Dâmbul-Morii. Nimeni nu mi-a spus nimic de Piatra Mare, nici de Şapte scări, şi nici de Dealul melcilor…unde locuiesc…întâmplător acum. Eram la doi paşi de toate astea, şi când întrebam ridicau toţi din umeri şi plecau la treburile lor. Aflam întâmplător…una, alta. Zăpezile, în schimb, le simteam în drumul lung către şcoală…pe jos. De la Dâmbu…la Timişul de jos! Ce vremuri!

  13. Imaginea brazilor m-a bântuit multă vreme. Mi-amintesc că am văzut, pe când îmi plimbam îndrăgostelile sporadice pe cărări de pădure aproape de blocul în care am locuit la vreo trei ani după întâmplarea povestită aici, Nişte brazi imenşi. Unii aveau conuri orientate în sus, alţii in jos. Aveam 16 ani şi cineva mă numea ” pădurăriţă”. Era prima mea ameţeală…din cauza cuvintelor. Eu parcă nu am fost mică nicicând. Ţi-aduci aminte? Am scris la început despre asta! Întotdeauna am fost mai înăltuţă şi oamenii s-au purtat ca un adult cu mine. Mare greseală! Mi-au furat din clipele alea inocente care le trăiam …pe furiş …parcă. Câte întrebări aveam! Doar că nu aveam cui să i le pun! Of! Copilăria mea amestecată în senzaţii! Exact ca toată viaţa mea! Chiar şi acum!

  14. Ştiu exact despre ce urs vorbeşti. Doamne ce amintiri năvălesc acum peste mine! Acolo a lucrat tata o perioadă. Şi mă lua cu el neavând cu cine mă lăsa. Eram greu de oprit să nu merg spre tarcul ursului. Apoi, lipiţani nu am văzut nici acum în realitate, eşti norocos. Să ştii că mi-amintesc perfect de paltonaşele noastre sintetice, cât despre brazi aceia …i-am revăzut anul ăsta. Tot imenşi sunt. Ce noroc! Mi-ai provocat multă emoţie. Multă, multă şi nefirească pentru vârsta mea. Măcar pentru asta şi merită să scriu…uneori. Mulţumesc!

  15. Iubitel,este prima data cand comentez la tine acasa, singura casa in care pana si eu sunt musafir. Dar am vrut sa-ti fac o surpriza. Stiu ca nu-ti plac surprizele, dar pentru ca subiectul e „prima data” vei trece peste asta …sper. Azi vin cu o dorinta clara de a te ruga sa-ti faci timp mai mult pentru cuvinte. Pentru ca beneficiem cu totii de ele, si cei straini, si cei de suflet. Iar daca sunt si oameni care nu gusta povestile tale sa plece pe la alte case. E plin internetul de ele. Succes, iubire….si spor. Te iubesc!

  16. Adriana, scrii minunat si ce asterni pe hartie e semnul lucrurilor frumoase pe care le porti in suflet. Pe langa ele parantezele desfacute nu au nici cea mai mica importanta, literatura are rolul ei de a tantari armasarul si daca cineva nu pricepe asta, inseamna ca ar trebui sa puna mana pe carte acasa. Aia sapte ani….si apoi sa vina si sa iti dea saru, mana, ca tine brazilor, ca abia atunci v avea sanse sa observe cat esti de mare….
    Eu te iubesc…ti-am mai spus-o…Scrisul tau imi desteapta amintiri pe care nu stiam ca le am…si care miros precum camara bunicii…

  17. Dana, mulţumesc! Puteam şterge comentariul de anonim. Dar nu am făcut-o. E normal să greşesc, asa cum e normal ca alţii să le observe. Nu am cum să am pretenţii literare dar măcar de limba română cu tot ce înseamnă punctuaţie şi gramatică ar trebui să am..dacă tot scriu public. Ca şi Adelina, zic…că nefiind totdeauna pe segmentul care trebuie, e normal să mai şi o dăm pe alături. Iac-şa! Am corectat. Şi paranteza, şi l-am înlocuit pe „toţi” cu „unii” şi nu mai duc oamenii pe căi greşite. Dar ce fain era să mi se zică simplu: „alo, duduie n-ar fi mai bine să ai un text corect? Vezi că…”. Nu! Aşa că are dreptate şi omul nostru, nu e doar tarla de osanale şi laude pe aici, dar nici nu mai vreau de-ăia cărora să le pută virgula şi punctul meu. Am greşit şi eu în timp, aşa că de 7 ani de acasă, să nu vorbim. Poate doar uite aşa…ca aici, în amintiri şi povesti care sa trezească ceva în fiecare dintre noi. Şi nu sunt mare, şi nici mică…ci sunt om care şi-a găsit un drum care a cesionat o părticică din el. Restul …e al tuturor. Iar pe drumul meu, de azi, merg doar cu cine vreau. Uite aşa! Că se poartă şi la case mai mari şi nu pare rău deloc pe acolo. Aşa că, zic, hai să ne pupăm între noi, că uneori mai e nevoie şi de asta. Cine nu are nevoie şi vrea zânzanie…să rămână singur pe drum. Al meu e ocupat! Te pup, Dana.

  18. Ce frumoase au fost primele dăţi din casa copilăriei, din casa bunicii, mi s-a făcut aşa un dor, cu greu o să-l astâmpăr.
    Aş vrea să ne mai arăţi pasaje din viaţă prin ochii tăi de copul. Mă simt ca un copil căruia i se citesc poveşti cu zâne şi cu prinţi pentru prima dată. Atât de facinată am fost!

  19. Aşa m-a găsit Vienela…acum 5 luni. Scriam pe Fb crâmpeie din viata mea. Primele mele(destule chiar)articole sunt de acolo, din copilăria mea. Şi asta îmi şi place cel mai mult: să aduc in viaţa asta clocotită pasaje de dor şi bucurii uitate de copil.

  20. ai avut o idee geniala cu „prima data” …pentru mine ideile sunt flori crescute pe tulpina sentimentului care îsi are radacina în instinct !!! numai vremea sau criza puternica sufleteasca, slabind, întarind ori modificînd instinctul si sentimentul pot schimba ideile !!! pentru mine tu esti adi a mea cu ideii si amintiri ingenioase !!!

  21. Uneori si eu sunt uimită cum o idee cu radacină in instinct , cum frumos spui tu, poate avea un impact atat de puternic. Uită-te in dreapta blogului şi vei vedea că exact la 24 de ore de cand am postat-o, povestea mea e pe loc fruntas la articolele populare. Ce vreau mai mult? Nimic. Un somn bun acum, şi să-ţi mulţumesc că rămâi lângă mine.

  22. Minunat, Adriana! Un text ce mangaie suflete si indeamna la introspectie.
    Pana sa te citesc nu am stiu sa ma gandesc astfel la cate de „prima data” au fost si in ochii mei de copil, ba chiar si in ochii mei de adult…M-ai facut sa-mi fie dor de vremuri fericite si inocente. Multumesc mult!
    Si da, perfect de acord cu sotul tau: scrie, scrie, scrie!

  23. Cum spuneam şi mai sus, Iuliana, aşa am inceput să prind curaj a scrie. Prin depănare de amintiri. Şi aşa am prins drag de scris. De asta sunt recunoscătoare atât de mult Vienelei. Pentru că orice ar spune ea…nu găseam farmecul blogului nicicum. Pe urmă am inceput să vă citesc pe voi şi am inteles un lucru: dacă îţi păstrezi felul de a fi, poţi continua fără teamă că ai fi inteles gresit. Asa că…scriu, scriu, scriu…draga mea petală călătoare.Multumesc. Mi-ai făcut o mare bucurie de duminică.

  24. Uau! Ce copilărie frumoasă şi specială ai avut. Cu adevărat ai fost ca o Heidi! Atâta natură în jurul tău! Tu ai învăţat mersul lucrurilor din propria experienţă, nu din spusele celor din jur. Trebuie să ai un suflet atât de bogat, şi atât de multe de povestit!

  25. Ştiu şi eu? Eu iţi garantez că nu a avut nimic deosebit. Iar frumos e greu de spus. Că am trăit în tărâm de basm…poate, desi episodic vorbind. Acolo am deschis ochii asupra lucrurilor nu tocmai confortabile dar prietenoase prin intamplari. Au urmat ani de mutări succesive, ca mai apoi 30 de ani să nu mă misc dintr-un loc numit Noua, unde e Parc Aventura acum, dacă…cauţi pe Google. Asadar episodul de aici e doar o frantura din mine. Sunt şi eu curioasă ce anume mai imi vin in minte, tinand cont că eu am fost un copil trait printre adulti doar. Am pierdut multe şi am castigat altele. Nu stiu dacă am avut copilarie frumoasa, poate interesantă, dar stiu că am invatat de mică cuvantul responsabilitate.

  26. Dar primii şapte ani de viaţă, cu părinţii plecaţi non stop la muncă şi mai tot timpul absenţi, cu locuit cu chirie prin nişte mizerii de case, în nişte bombe de curţi, vecini cu familii de rrrromi, d-ăia cu scandal, bătăi. ţipete… cu mutat la o perioada de timp, din Splai în Rahova, şi din Rahova în Ferentari… cum ţi se pare? 🙁

  27. Greu…cu adevărat. Dar vezi, Adrian….au fost vremuri grele despre care uităm. Acum copii noştri au tot ce le trebuie, chiar dacă ne spetim cu plăţi prin bănci etc.Ai noştri nu se gândeau la sufletul nostru. Erau obsedaţi de sistem, canoane comuniste, lipsuri, şi ne responsabilizau de mici. Aveam la întrebări…şi nu aveam cui le pune. De fapt aici mi-a şi fost ideea. De întrebările cu sau fără răspuns. Primele întrebări. Că pe alocuri m-am bucurat de multe! Ferice de mine! Plus că am trăit şi la sat! Bunică-mea a fost idolul meu. Şi mai e şi acum. Râzbat vorbele ei şi de acolo, de la Dumnezeu.

  28. Cât de frumos poate fi „prima dată”! Aș fi vrut să scriu aici câte ceva, dar cred că mă răzgândesc. Voi scrie la mine pe blog, despre acea primă dată când… Asta numai dacă-mi dai acceptul de a folosi această sintagmă în titlu.
    Sună așa de frumos acest prima dată, mai ales când povestești cu atâta har! Au spus alții, înaintea mea, cam tot ce trebuia spus, încât mie nu mi-a rămas decât să vă citesc!

  29. Da! Soţul meu şi Vienela au scos-o ieri de la naftalină. Încet, încet …scot din poveştile care le-am scris mai la început, când nu eram aşa stresată de acel „oare va plăcea?”, „oare nu e prea mult sau desuet?”. Mai binele e duşmanul binelui şi asta simt eu cu trecerea timpului pentru blog. Lupul cercetaş care nu atacă. Am mai învăţat ceva. Mulţumesc, Radu!

  30. Da! e un prima dată pentru orice. Îmi place să îmi imaginez şi să-mi amintesc, pe alocuri, cum era acel moment când aflam pentru prima oară de existenţa unui lucru şi repetam în gând denumirea să nu o uit. Cât despre prima casă, acolo în copilărie…cred că orice om ar putea scrie câteva rânduri şi multe ne-ar emoţiona. Mulţumesc!

  31. Cate `prima data` ai scos tu la lumina din sufletele multora dintre noi! Ai putea prima data sa aduni povestile copilariei intr-o carte si… bunica sa-i citeasca prima data, prima poveste, primei nepoate, din prima ta carte.

    1. …ştiu şi eu? Nu ar fi prima dată când aş zice că doar datorită vouă cuvintele mele prind glas, altfel ar fi scrieri simple ale unui om şi mai simplu care nu spune nimic nou ci doar are niţel curaj să le lase publice. Stau bine pe blog. Pânâ într-o zi…

  32. ” Copilăria nu trebuie răpită,
    Ea este primul nostru cuvânt,
    Este o comoară, ce cu greu e găsită,
    Copilăria-i ca o adiere de vânt. „- acestea sunt primele randuri la inceputul cartii pe care ti-am daruit-o, Adriana, si care se numeste ” Copilarii furate” de Mihaela Dana Chioariu -Toparcea. Mi-as dori sa-mi aduc aminte ceva din copilaria mea, si totul este in ceata. Ciudat, imi aduc aminte doar de suferinta si intr-o lumina apare doar Gianni Morandi de care m-am indragostit la 7 ani cand am vazut filmul ” In genunchi ma-ntorc la tine ” si pe care am avut bucuria sa-l vad si sa-l aud in acest an. A meritat asteptarea revederii celui care a fost singurul ce mi-a luminat copilaria.

    1. …ştii, Olimpia, multe lucruri au venit şi au trecut fără spectaculozitate, fără sclipici şi fără grandoare în viaţa noastră. Obişnuitul îşi făcea loc, uneori din coate, şi tot ce am fi putut fi…nu s-a lăsat văzut. Eu am ales să dau viaţă unor amintiri prăfuite pe care nu le-am mai retrăit niciodată.Tu m-ai văzut: nu sunt copilăroasă, nu trăiesc în trecut, nu am regrete, decat cele ce tin de faptele mele, nu de întâmplări, asa că prin cuvinte vindec viaţa aceasta imperfectă. Atât. Promit că spre sfarsitul saptamânii viitoare voi citi cartea. Până atunci sunt vopsitor şef in timpul liber, dau viaţă nouă unor scanduri.

      1. Citind randurile tale, Adriana, ma ajuti sa retraiesc copilaria mea si sa redevin copilul care nu a fost niciodata copil. Cand eram mica mi se spunea batranica sau sfatoasa pentru ca dadeam raspunsuri anormale pentru un copil. Stateam mai mult cu batranii, cu oamenii mai in varsta si ma uitam la copii cum se jucau. Nu aveam de ales. Trebuia sa am grija de fratele meu cand ieseam afara la joaca cu el. Nu aveam voie sa ma joc cu copiii pentru a nu-mi neglija fratele. In casa trebuia sa fac tot felul de treburi si sa si invat. Cand voiam sa citesc seara, tata imi stingea lumina, asa ca sub plapuma, cu o lanterna reuseam sa citesc carti imprumutate de la colegi pe care trebuia sa le inapoiez in cateva zile. Eram batuta in fiecare zi, palme peste cap sau bocanci in burta. De fapt toti tremuram cand auzeam ca intra cheia in yala de la usa , stiind ca venea tata acasa. Am dormit pe sub scari cand tata venea beat acasa , de frica batailor. Pana la varsta de 18 ani am primit batatie in fiecare zi. Acum sper ca ma intelegi de ce pentru mine s-a asezat ceata si nu praful. Prin ceata se mai zareste cate o adiere de amintire, ca apoi sa dispara si mi-as dori sa nu mai apara niciodata. Nu de alta, dar prefer sa le tin inchise aceste amintiri intr-o cutie a carei cheita sa o arunc si sa nu mai o pot deschide niciodata. Acum traiesc prezentul si ma gandesc la viitor. Trecutul ne apartine, e drept, dar nu-l putem cara dupa noi ca un sac in care am adunat si bune si rele. Eu am luat ce a fost bun din trecutul meu, iar ce a fost rau am aruncat. Nu am nevoie de balast care sa-mi incetineze mersul meu prin viata. Nu ma ajuta la nimic.

      2. …înţeleg foarte bine tot ce spui. Am trăit şi am văzut multe, iar cand cuvintele tale vin cu atata adevăr şi fortă, parcă nici nu-ţi mai inchipui că ai putea asocia copilăria cu inocenta.I n astfel de conditii şi eu as vrea să uit şi nu ceata ci negura totală să acopere urâtul din viaţă. Mi se pare nedrept ceea ce ţi s-a intâmplat şi cred ca si tine că trecutul, dacă nu-l poţi transforma in povesti, cum spuneam mai sus, e mai bine să-l păstrezi ascuns şi să arunci cheia. În viaţă as lua tot ce mi-a folosit cu adevărat, dar din păcate greu pot despărţi amintirile rele de cele bune şi de asta despre unele lucruri nu vorbesc nici eu. Cu o diferenţă: cuvintele se pot tese şi din imaginaţie şi atunci o putem lăsa să zboare catre zone mai luminoase şi pline de sperantă. Am in trecutul meu o amintire pe care as sterge-o. Eu am aruncat cheia demult dar din păcate ecoul acelei intâmplări, ca orice efect al faptei incă mă insoţeste, asa că nu imi rămâne decat să trăiesc impăcată cu ea şi să mă bucur de ceea ce sunt acum.Te imbrăţisez din suflet.

      1. Probabil ar trebui să schimbăm sensul peiorativ al expresiei ”a umbla creanga”, din respect pentru Nea Ion di la Humulești. 🙂
        Creangă sau Târnoveancă – ți-au păstrat nealterate simțurile de copil, cu mintea updatată, de adult.

      2. De parca Ion Creanga n-a fost la inceput tot un om oarecare!?!Si eu ce sa ma fac cu tine,daca cuvintele tale au aceeasi savoare ca a povestilor nemuritoare?Nu mai incerca sa-mi schimbi parerea despre tine ca n-ai sa reusesti niciodata.Un om oarecare sunt eu,nu tu.

      3. Nicoleta, insist cu acest ”oarecare” pentru că a putea înşirui nişte cuvinte, care, din fericire, te ating pe tine, de exemplu, nu schimbă faptul că nu mă pot situa deasupra nimicului armonios, că altii sunt cei ce pot a se compara cu diverse nume importante şi poate nici aceia. Iar tu esti fix ca mine, pentru ca dintre toti cei ce mă citesc (mare noroc) tu vibrezi la cuvintele mele puternic ca si cand le-ai fi scris cu mânuta ta.Ceea ce mă umple de bucurie, dar mă şi obligă. Şi uite, vin vremuri când lipsa din on line se simte. Îţi mulţumesc.

  33. Uneori, când scrii despre copilăria ta petrecută la munte, simt în cuvintele tale atâta căldură sufletească și nostalgie, suficientă să umple cerul. M-a fascinat. Nimeni nu ți-a spus că, oricât de mari ar fi munții aceia, lumea e mult mai mare… ai aflat singura și mai ales că, oricât de neânsemnată ar părea o ființă umană în raport cu lumea întreagă, reprezintă un univers pentru cineva.

    1. …acum, lăsând la o parte povestea locurilor din copilăria mea, multe întrebări fără răspuns am avut eu atunci. Lumea din jurul meu era ocupată şi prinsă in obişnuitul cotidian încat rar mi se explica ceva. Am aflat singura şi la un moment dat am incetat a intreba, chinuindu-mă să aflu singura piesele lipsa din tot ce nu ştiam. Cand vad ce privilegiati sunt copiii vremurilor de acum, cand li se raspunde la toate ”de ce-urile” mari şi mici, importante sau nu, mă reîntorc pentru o clipă şi alte amintiri dau năvală. Mulţumesc, Gabriela.

  34. Ce frumos si cald e totul aici la tine. Parca as sta langa un foc arzand cuminte iar flacarile lui sunt cuvintele tale incalzitoare de suflete. Toate acele „prima data” ale tale au valoare de emotii curate si cuminti. Ma bucur ca am citit chiar si acum dupa atata timp de la postare. Cred ca firul e vinovat. Capatul ala nabadaios :))

    1. ..eu cred in acel fir, dor. Cred in continuitatea lui şi trăinicie, cred că-l poti lasa acolo unde ti-e drag şi să-l strangi intre degete mai târziu, in timpul potrivit, cred in cuvinte care alină, care vindeca şi mai cred că exista un prima data chiar si acum, la patruzeci şi treaba noastra de ani, cum te-am invaţat eu sa spui, intr-o zi. Te imbratisez cu mare drag. Mare bucurie mi-ai făcut.

  35. Suntem ceea ce suntem si prin ceea ce aducem cu noi, in gene , dar si prin amprenta locurilor natale. Si mai este o vorba: sa traiesti acolo unde ai baut prima apa! Toate acestea plus talent ,plus sensibilitate si frumusete sufleteasca, de data aceasta poarta un nume:Adriana Tirnoveanu

    1. Întâmplător, trăiesc în apropierea acelui loc sau, poate, îmi păstrez hotarul pădurii. Culmea, strada pe care locuiam atunci se numea ” Apa rece”, căci era un izvor in apropiere și Timișul la o aruncătură de băț. Mi-a rămas în suflet povestea asta, desi i-am adăugat vechime de când stă ascunsă in arhivă. Mulțumesc d-na Nușa, și de astă dată.

  36. In timp ce citesc, in fata ochilor cuvintele se transforma in imagini si imaginle in film. Si parca as fi acolo alaturi de tine cand lucrurile s-au intamplat. Vad brazii inalti si omatul pufos. Si vad lupul pe deal si ghebele murate… Si e minunat.
    De cand ma stiu mi-a placut sa evadez in amintiri (nu doar ale mele), in povesti, in muzica, in desen… Nici nu mai stiu cand a fost prima data, caci pare sa fi fost mereu.
    Dar sunt foarte putine persoane pe care le cunosc (chiar daca doar din universul virtual) si-mi sunt dragi care stiu sa animeze atat de frumos „imaginarul” din mine si sa ma poarte prin vieti ce se lipesc atat de firesc de a mea.
    :*

    ps: si nu e prima data cand greu imi gasesc cuvinte sa exprim ce simt, pentru ca de multe ori raman, fara ele, fara cuvinte.

    1. Rux, fata desenelor cu viață și a povestilor cu inimă, nu știi ce onorata ma simt pentru fiecare cuvant descoperit aici, chiar intr-o zi speciala și nu-mi pare deloc o intamplare.

      Iubesc sa creez imagini din cuvinte si sa fac oamenii nu sa traiasca trecutul, nici sa-l retraiasca, nici sa-l incuie cu lacate ci sa-l elibereze in povesti ce altfel ar dormi somn lung, stinse sub vartejurile prezentului.

      Sunt sigura ca orice om si-ar face propria pelicula de film, doar rascolind putin in ei. Multumesc mult, draga mea. Te ador..

Lasă un răspuns