Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Alma, stai cuminte!

Alma, stai cuminte, te rog!

Se uita la mine de parcă nu pricepe. Si pricepe multe, va zic eu. Nu-i place ca stau in fotoliu. Pentru mine, acest fotoliu are rol terapeutic. E suficient sa ma asez in el si toate relele dispar. Ea nu stie asta. Ei nu-i place pentru ca n-are loc langa mine. Se asaza la picioarele mele si imi rontaie degetele. Imi retrag piciorul iar ea ma priveste nedumerita. Se ridica si ma studiaza, cum ar face sa se aciueze langa mine. Unde stau, e un coltar de lemn, cam incomod. Se urca pe bancheta si nu se tolaneste, ma priveste si mai cu interes.

-Alma, șezi. Stai acolo si nu ma privi asa, ca nu ai loc!

Nici nu termin propozitia, ca bichonica maimutica sare fix in bratele mele, cotropindu-ma.

Adica, cum n-am loc, pare a spune!?

Am lasat-o cu greu sa alunece sub coltar. Nu i-a convenit. Acum, e pitita in spatele meu, pe fotoliul terapeutic. Eu stau cumva, nesprijinita, scriind aceste cuvinte, si ma minunez ce perseverenta e cand isi pune ceva in minte.

Dovada, cam neclara, dar na…telefon neperformant, pentru ora asta tarzie, 22.30

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Blog şters de praf, din când în când

Am făcut cremă de zahăr ars. Ei, na, ea a făcut-o, eu m-am uitat  cum o face. Era toată copilăria mea în roata aia de soare dulce caramelizat. Am stat în poveşti, cum s-ar spune. Suntem amândouă betege de câte un picior, ea de dreptul, eu pe stângul îl am de dus la operaţie din nou – scos tije, şuruburi şi alte maşinării din jurul gleznei mele.
Mama „a zburat de pe casă” în ianuarie, cu o zi înainte de ziua mea de naştere, zdrobindu-şi doar călcâiul. Zic, doar călcâiul, pentru că e miracol cum a putut scăpa numai cu atât. Slavă, Domnului! Acum pare că se vindecă. Merge şi asta e o mare, mare bucurie.
N-am stat mult împreună, dar nici puţin, şi pentru că Mihai nu mai venea, am luat castronul cu „soarele” meu dulce şi călduţ încă, şi am urcat în maşina cumnatului meu. Stau oricum aproape de locuinta lor. Când am ajuns pe aleea din faţa casei, ce-am văzut noi în faţa ochilor? Maşina noastră şi pe al meu soţ îndreptându-se într-acolo, de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Ar fi fost, dacă nu ar fi trebuit să vină cu ceva timp înainte la sor’mea acasă. Nu mai pricepeam nimic.
-De asta întârzia el?, încep a procesa, privind curioasă către cel care mai mereu are în plan o ghidușie. Dar nici nu apuc să-mi termin ideea, că ne dăm seama, amândoi, că-şi inspecta ”domeniul”; cu alte cuvinte venise să vadă ce stricăciuni făcuseră, în lipsă, căţeii lui. Aşa, pe muţeşte, că altfel mă lua nebunia pe mine. Toto are încă probleme comportamentale, când dispărem noi mai mult din zonă.
Cu o felie generoasă de cremă de zahăr ars, parcă nu mă-ndur să debarc din corabia plăcerilor reale în cele virtuale. Dar cum blogul meu are nevoie mereu de resuscitare, uite cum îl ștergem ușor de praf, picurând niște amănunte întâmplătoare dintr-o zi banală de aprilie 13. Cred că va fi interesant să găsesc toate acestea, in alte vremuri și sa le adaug nuante noi, dar si sa scutur praful de pe amintiri obosite. Va salut cu drag, dintr-un loc unde cuvintele se pitesc chiar și de mine.