Trezesc ce-i stins, în colț de poezie

Se stinge timpul, minută cu minută,
pe acoperiș se tropotește ud,
pisica mea pândește o vrăbiuță,
în stâncă supărările-mi ascund.

Pădurea-și scutură, încet, lumina,
sclipesc speranțe și adorm duiosî
te simt în palme, când mă ții de mână,
nu e frumos frumosul ce-i frumos.

Prin mine trec emoții care plâng,
și-n lumea simplă e existenței mele,
tu îmi ridici iubirea din amurg,
și-n noapte-mi faci, zâmbind, șirag de stele.

Cu așa puteri, ce mi-ar rămâne mie?
Trezesc ce-i stins, în colț de poezie

Și rugăciune, și răspuns

privire

 

Prin felia mea de cer văd drum de Lumină,
Iar din celula sufletului,
Înfuriat de negura vremilor și prins în necunoasteri,
Caut argumente să mă întorc din pribegii adormite.
Descopăr  că nu am totdeauna abilități potrivite:
Că plâng când vreau a râde și râd când vreau a plânge,
Că sunt tare când e jale-n mine  și frunză tremurândă când e bine.

 

 

 Îmi e ca destinație Cerul, mereu, ca într-o eliberare.
Privesc cu gâtul ridicat de niște fire invizibile.
Sunt păpușă docilă  condusă de un Păpușar priceput.
Dar devin deseori marioneta care se strică mult prea ușor.
Și atunci mă repar din mers:
Fac un pas, tot cu ochii spre Cer,
Parca asteptand aprobare
Sau măcar un verde la un semafor invizibil
Detectat doar de lasărele inimii.
 Cad în pietriș de-mi zdrelesc genunchii.
Ma scutur și-mi asez licărul ochilor  pe pământ.
Calc puternic, hotărât, fără șovăieli cotropitoare.
Nu simt nicio sabie deasupra mea,
Ci doar o adiere de vânt curat;
Sunt ca o cetate medievală care rezistă in timp,
Dar trece prin etape de consolidare.
Palmele mele aduna caldura sufletului;
Le împreunez și le asez a multumire;
Simt pe umeri un rest de lume îndepărtată
Și-un galop de furnicături în degete;
Mă așez și mă rog să scoți toti mărăcinii din mine
Si sa-nfloresti zambetul mai des.
Nu, nu e doar pentru mine rugăciunea
Ce o port pe buze și-n suflet!
Stii tu, pentru cine mai e!
Mie mi-ai raspuns in zdreliturile din genunchi
Și mi-ai incoltit sperantele in muguri de cuvânt.
Iubirea primita mi-e ca o duminica.

 

 

Ridic din nou privirea spre Cer
Chiar dacă voi cădea,
Si…te caut….
..într-un nor, într-o stea, într-un fulg..
…simt cum cade o picatura ca de rouă pe frunte
Si nu, nu plouă.

 

 

Din biserica vieții,
Plec cu genunchii zdreliti
Dar cu inima bandajata cu dragoste.
Și privesc înainte, doar spre-nainte!
Stiu că existența mi-e și rugăciune și răspuns.
Știu.

 

 

Fii ceea ce simti si ceea ce crezi! Fiecare are dreptul de a fi și de a crede în ce dorește! Iar dacă ai primit în suflet astfel de cunoașteri fii fericit! Nefericirea înseamnă că încă nu-ți simți drumul, menirea, greșeala, iertarea, credința. Uneori, de când bălmăjesc cuvinte, mă gândesc că nimic din ce scriu nu vreau a fi despicat. Luați de a prinde o idee. Si puneți-o in buchetul cu cele proprii. Florile cuvintelor mele mă poarta in primul meu pe mine, imi poarta devenirea, revelatia, darurile dar nu cunoasterea deplină. Parentezele pot conține adăugiri miraculoase, le pot imprumuta de la voi, dinspre voi. E ceea ce primesti la liber, neconditionat. Conditionand, distrugi frumusetea. Cu toate acestea, ne putem întalni in cuvant,  in idei, nu mereu în convingeri. E minunat să fim diferiți, dar prefer să nu fiu disecată pentru că vouă vă curg altfel vorbele.   In crezurile comune e mai mult ca sigur ca merg la pas cu voi. Știu. Și …atât!
Am avut muze niste cuvinte….dar le-am ratacit..