Poem pentru anii mei ce vor veni

Când te întorci în aceleași păcate,
și-ntâlnești iritări ce te dor,
când din răsucire n-ajungi prea departe,
și n-ai termen prescris în amor;
când n-ai stare, dar te simți un spectacol,
și nu dai atenție prin prejur,
perspectiva nu-ți e un obstacol,
și nici inima nu mai bate destul,
poți jura ca ești pe drum fără țintă,
deși ținta-i un fel de răspuns,
că păcatul, mai degrabă-i oglindă,
alintare venită de Sus,
și-ntrupat în mai multe emoții,
pari că pui de-o distracție fină,
prajitură din foi de tentații
n-o mănânci chinuită de vină;
te intrebi de ce nu ai stare,
de ce-ti bate un gong cam basist
de ce-ți e iubirea preocupare
și de ce sună totul cam trist?
Păi, e simplu, deși nu prea pare,
însă tâlcul stă tot în cuvânt,
m-am gândit să scriu o scrisoare,
s-o dedic „vânării de vânt”-
tinereții – ce pare că pleacă,
dar se îmbarcă pe arca lui Noe,
că iubirea de sine nu îneacă
bucurii vindecate-n aloe
adunată în anii mei tineri,
căci am inima plină, acasă,
îmi voi strânge în plete luceferi
și promit, voi mai frumoasă!

…căci vârsta o fi ea doar un număr,
dar nu mă consolez c-o zicală,
mai degrabă s-o bat eu pe umăr
și s-o trimit, repetentă, la școală!

De ceva timp nu am mai folosit cuvinte impuse, din clubul celor 12 cuvinte. Azi, am aici douăsprezece norocoase  – rasucire, termen, spectacol, stare, atenție, perspectiva, alintare, prajitura, aloe, basist, preocupare, distractie.

Sunt……

………nomadă
Sunt nomadă.
Port cu mine tot cuprinsul
vieţii mele
ce-am lăsat-o adormită
lângă plită, lângă vatră,
într-un sat uitat şi tainic,
aşezat pe trepte scurte,
şapte numărate toate,
pâlcuri ample asamblate
din cărări şi pietre vii,
ce le ştiu.
 
Sunt nomadă.
Am uitat la vamă plinul
şi preaplinul
de dorinţe şi opinii seci
ale unora ce-mi toarnă,
ca o toană,
o poveste despre unii,
despre alţii,
despre dor şi despre tot
ce-o să rămână, în urma-mi vie,
de pe tălpi.
 
Sunt nomadă.
Fără muze,
fără frunze,
fără chip ştiut de om,
dintr-o piesă
fără spectatori şi, poate,
se prea poate,
uneori fără decor.
Unul miniatural să fie,
să se ştie,
prins c-un ac şi fără aţă
şi o regie proastă
şi, pe faţă,
din păcate,
cu idei ce fecundează minţi bolnave,
pline de păcat.
Şi-am plecat.
 
Sunt nomadă,
puţin câte puţin şi azi,
puţin câte puţin şi mâine,
până pare ireal de trist
şi parcă-mi vine,
în doimea sufletului din mine,
să mă întorc necondiţionat
de acolo, de unde am plecat,
…..dar sunt nomadă.
 
Rar revin
unde-i rece și străin…
 
 
Îmi plac poveştile în poveşti sau poveștile din poveste, cum vreţi a le lua. Uneori, un cuvânt, doar atât, naște alte cuvinte şi le asază alături parcă spre a ști că nu e nimic întâmplător.
margaritar