Mărgăritare versificate

Un om, pe drum de lut

Să nu adapi gândirea lumii
Cu vorbe roșii în colț de gând,
Să nu pui zambetul luminii
Pe chipul vreunui suflet hâd,
Să nu dai soarele ca dar
Magiei negre-nșelătoare,
Sa nu il chinui in zadar
Pe omul care vrea sa zboare.

Sa lasi sa creasca fiecare,
Sa zburde-n viata asta gri,
Sub semnul unui OARECARE.
Ilustru nume poate fi.

De-o rătăci cu minți de cruce,
Cu teorii ce sparg minciuna,
Vreun geniu blând care tot fuge
Ce-ar prinde-n inimă chiar luna,
Să nu-l alungi, zvacnind spasmotic
În frici stinghere și amare,
Chiar de-i murdar sau e cianotic,
E un suflet fără alinare.

Și de-l privesti, să-l lasi sa creada
Ca el a cucerit imperii
De stele care or sta sa cadă
Și chiar povestile din ele,
Sa-i pui incet, pe mâna stanga,
Un fluture cu alb pe margini,
Și o sa vezi ca o sa stranga
O lume-ntreagă in imagini
Ce-or derula in mintea-i dusă,
Cand i-o fi foame sau doar somn,
Despre o iubire cam apusă,
De cand era si om, și domn.
Nu pune chip nechipului,
Chiar de iți pare cunoscut,
Dă-i libertatea omului,
Ce-i e final și început.
Nu îi da nume, are unul,
De l-a uitat nu-i vina lui,
Nu spune încet: „Uite, nebunul!”
E doar un om, pe drum de lut…
..dintr-un film mut.
fluturi

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Recunoștință şi urzici….

Nu ştiu cum e la voi, dar eu sunt prima care mă trezesc în casă. Astăzi am zăbovit în pat, îmi venea să mă foiesc, parcă spre a fugi repede din patul, în care, de două nopţi,  nu reuşesc să mă odihnesc aşa cum trebuie. Mă culc şi mă trezesc la fel de obosită. Ceva m-a oprit. Am insistat cu privirea pe chipul lui Mihai. Visează. Râde de-a dreptul în somn, ţi-mi vine să-i pun mâna pe frunte, să-l mângâi uşor pe cap, aşa cum îi place lui, de obicei. Dar nu vreau să-l trezesc. Stau şi mă uit cum îl poartă visele pe tărâmuri neştiute de mine.
Oare unde o fi acum, de rade atâta în somnul lui de dimineaţă? Ei, poate o fi la Ciobănus, cu prietenu’ Costel. Sau îşi face săbii de luptă şi cazemate de apărare, ca în copilărie. Sau poate taie crinii bunică-sii în loc de buruieni. Sau poate o viseaza pe Zoe, câinele lup ce nu s-a mai intors acasă din pribegie şi o vede fericita acolo unde e acum.
Sau poate mă visează pe mine, mai ştii? Eh, prostii! Tocmai ce s-a întors, şi-a pus o mâna sub cap şi pare relaxat – „Zici că stă la plajă”, gândesc eu. Am înţepenit. Încerc să cobor din pat, şi în neatenţia mea, doar ce-l văd, brusc, trezit, cu telecomanda în mână, fix pe un film românesc. E un film cu Toma Caragiu. Vreau cafea. Am una rece, de ieri. Mi-o pun în cană şi trag cu ochiul la filmul ce era pe sfârşite, din păcate. Săptămâna trecută, am văzut unul cu Amza Pellea:„Tată de duminică”. L-am mai văzut de câteva ori; prima data, când eram copil, de credeam că în România e o lege care le pune pe mame să facă duminica şniţele, piure şi cremă de zahăr ars. La fel făcea şi mama, şi vecina.
Mă apuc de făcut urzici. Ah, da, staţi! Trebuie neapărat să vă spun cum m-a căptuşit pe mine soţul cu un morman de urzicuţe de pădure. Vine  acasă fericit:

-Nevastă, am luat urzici!

-Ok. Şi?

-De 10 lei.

-Totuşi, care-i treaba?

-Păi, ia, uite, ce multe mi-a dat!, ………şi-mi arată un pungoi imens, cât o plasă de rafie.

Nu comentez. Am o teorie. Dacă bărbatul face ceva din proprie iniţiativă (cumpărături, vase, curăţenie) şi, nu eşti tocmai încântată,….taci. Data viitoare n-o s-o mai facă dacă-l cerţi. Şi s-ar putea ca în următoarea fază să fie cel mai bun lucru care-l execută. Aşa că, am tacut. Noroc că aveam mâncare făcută şi plasa cu urzici a trecut pe locul doi.
 Totuși, am fost deșteaptă. Am fost la mama, la cafea. Nu, nu m-am dus cu mâna goală, am luat cu mine …plasa belea. O oră am curăţat la urzicuţe, sub privirile îngrozite ale lui Mihai. Mama le-a spălat, mi le-a pus într-un recipient curat şi de opărit, le-am opărit acasă:

-Data viitoare nu-ţi mai iau, prea multă bătaie de cap!, mă priveşte el oarecum vinovat;

-Ei, na!, răspund eu. Lasă că uiţi până atunci, să vezi ce bune vor fi!

 Pe unde ne-am dus, învârtit, chiar şi acasă, …urlau trei televizoare, care mai de care, mai pe emisiuni „surprinzătoare”. Mama se uita la „Noră pentru mama, sau ce nume o mai purta acum”, evident. Noi nu pricepeam nimic, dar printre hohote de râs, cumnatul meu spune:

-Taci, nu mai râde, Mihai, că m-a prins şi pe mine, de când am fost nevoit să-mi iau masa sau sa repar diverse ascultand și de voie și de nevoie ce se întâmplă acolo. Simplificat, e ca în viaţă: intrigă, minciună, adevăr, ipocrizie, frumos, urât, tot. Doar că-s într-o „cușcă tv”, continuă el șugubăț

-Şi asta-i de bine?, zice soţul bulbucându-şi şi mai rău ochii. Ia uite, ăla, ce freză are, cred ca a stat o oră să şi-o facă!

-Păi, na, se uită mama, aud şi eu!, continuă cumnatul. Da, cu tine nu se poate uita omul, uite-mi şterg lacrimile de râs!

-Nuuuuuu!  Ne uitam, nu schimbați postul, stau cumințel și atent…aici! Altfel, mă omoară nevasta! Îmi bagă urzicile pe gât, aşa cum i le-am adus, necurăţate! Ne uităm şi noi cu mămica, împreună, că n-om muri..!, şi mai ţâţâia niţel a mirare, dând din cap dezaprobator şi faţă de emisiune, dar mai ales la înfăţişările celor tineri.

Acum, ce să zic? Am nimerit când doi FOŞTI îşi reproşau cât de urâtă a fost viaţa lor împreună. Da, ce-şi mai reproşau,  jurai că au fost cel puţin zece ani căsătoriţi şi că au şi vreo duzină de copii abandonaţi. Zgâiesc ochii, ciulesc urechile, îmi privesc soţul şi-mi piere zâmbetul.
Cred că v-aţi obişnuit cu mine să fac tot felul de comparaţii, analogii şi sinapse de-astea mai mult sau mai puţin utile. În fine, acolo am tăcut, mi-am luat urzicile, am mulţumit de ajutor şi am plecat la celelalte televizoare de acasă, asta după ce am trecut printr-o tură de cumpărături, pe repede înainte.
Noroc ca a început Mihai discuţia, altfel cred că-şi suna vreun prieten doctor, să mă propună pentru vreo consultaţie psihiatrică, dacă ar fi ştiut ce mă bântuie pe mine, sâmbătă după masă.

-Urâtă emisiune! Aia cu nora!, începe el….

-Da, urâtă!…

-Cum se pot bălăcări nişte foşti în halul asta? Ce e fost, fost rămâne, ce mai contează a cui e vina? E evident ca orice om ce devine trecut, (şi, nu din acela pe care-l evoci tu în poveştile tale, ci ăla de care fugi şi-l laşi în pace, să nu te mai găsească niciodată), trecut trebuie să rămână. Ce rost are să tulburi apele? Înseamna că……… nu eşti eliberat!

Dau din cap a aprobare, dar în mintea mea, deja, se derulează un film prost în care sunt protagonistă, dar am alte personaje secundare ca interlocutor.

-Ştii, Mihai ! În orice poveste fiecare crede că are dreptate. Îşi formează o gaură în care-şi bagă cu forţa doar ce a fost reprezentativ pentru el. La modul general, văd că o pondere mare în vină se crede că o au doar bărbaţii: ei înşală mai repede, mint, au vicii ascunse, sunt taţi pasageri, sunt tirani, insensibili s.a.m.d. O replică e veşnic pe buzele tuturor- „copilul nu are nicio vină”, de parcă, ar gândi măcar unul din noi asta. Replică tâmpită, tâmpită prin truismul ei. Dar noi, noi, femeile,  nu suntem tot acolo? În relaţia care poate nu a mers niciodată, dar în care am rămas forţate de împrejurări sau chiar de propriile noastre emoţii şi slăbiciuni?

Îmi aduc aminte de o relaţie de-a mea, importantă, de altfel, chiar dacă cele mai multe aspecte le trec cu uşurinţă la „aşa nu”,  sfârşită, deja, la începutul anilor 90. Nu înţelegeam prea mult ce mi se întâmplă, dar auzeam periodic că-l înnebunesc, că-l aduc în prag de disperare şi că sunt greu de mulțumit. Eu nu vedeam decât doi oameni care aveau slăbiciune unul faţă de celălalt, uneori uşor erotică, dar că, în rest, eram separaţi de mentalităţi, educaţie şi exteriorizare diferită. Şi lipsa iubirii, fireşte.
 După zece ani, când maturitatea deja se aşezase peste amândoi şi tăcerea între noi era permanentă (nu mai aveam nimic comun decât ceva amintiri), mă trezesc într-o întâlnire a sorţii cu acest FOST și o bucată de timp l-am ascultat incapabilă să rostesc două cuvinte, cum am fost de minunaţi împreună şi ce frumos, grandios, şi ce plăcute momente am trăit.
M-am trezit din beţia cuvintelor lui ameţitoare şi nu i-am spus decât atât:

-Ştii, parcă vorbeşti de altcineva!

-Eu, cu siguranţă, nu am jucat în filmul tău! Acţiunea dintr-al meu, comun cu tine cică, e mult mai proastă, tristă şi plină de durere! Mi-aduc aminte de palme, jigniri şi  doar de câteva momente bune! Daca ăsta e modul tău de a mă ţine minte, mulţumesc, e măgulitor! Eu, totuşi, nu ştiu, nu recunosc şi nu simt nimic din povestea ta! Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că povesteşti frumos! Acum, de te ştiu, parcă îmi pare rău pentru tine! Nu e frumos să schimbi nici acţiunea, nici finalul!

Finalul l-am scris într-un sfârşit, dar de atunci ştiu sigur, că fiecare crede că porţiunea lui de adevăr e mult mai corectă, concretă şi verosimilă.
Urzicile sunt gata, bune, fragede, multe. Mă gândesc să congelez o porţie, prea sunt gabarit depăşit. Gând trecător, însă. A intrat Mihai în ele, repede, cu o lingură mai mare. Ca într-o reclamă. S-au împuţinat un-doi, exact ca gândurile mele cu aromă de trecut.

loveis