Mărgăritare versificate

Cumpănă pe vârfuri de cer

Linia cerului era subțire;
Pe ea dansau toate visurile neîmplinite ale lumii,
Fără plasă de siguranță, dedesubt.
În cădere, picuri de ploaie se auzeau tropotind.

Când a căzut un vis colectiv,
A fost viitură și haos.

Mi-e teamă de ziua în care vor dansa prea multe deodată.
Ar fi posibil un dezastru colosal,
Și, parcă, m-aș apuca de construit o arcă,

Dar cum nu sunt Noe,
Mai bine învăț visurile sa meargă pe sârmă.

Le-am angajat un instructor.
Are obrajii roșii de fericire și un zâmbet ales.
Mi-a spus, la interviu, ca nu știe ce înseamnă neimplinirea,
Iar pentru asta nu a trebuit decât să
întindă sârma bine cu zambetul din colțurile gurii.

L-am crezut, ce să fac?
Insa sunt cu ochii pe el
ca nu cumva să se încrunte.

Dupa atâta ploaie, zău dacă mi-e dor de un potop!

Ei, ce ziceți?
Care vrea să-i ia locul?
Nu aveți nevoie decât de un zâmbet senin

și un vis dansator pe sârmă….

Sau poate știți să faceți cumpăna pe vârfuri de cer….

sursa: internet
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Eu? Eu n-am făcut nimic!

copac

Pentru acest copăcel am suspinat mult. Nu fac parte dintre norocoșii care se pricep să îngrijească plantele, care știu ce pământ să le pună, când trebuie schimbat, pus vitamine, îngrășământ, udat fix atunci cand trebuie, adăpostit pentru iarnă. Merg la noroc și la mulțumiri adânci…. când îmi iese. Am avut un palmier superb, îi mergea grozav, avea loc potrivit, mă mândream cu el, nevoie mare.
L-am găsit căsăpit de căței și, oricât am încercat a-l obloji, a murit definitiv. Afară, în curte, am piatră, stâncă adevărată, munte curat, umed și umbros, iar pământ la liber prea puțin. Sunt mulțumită de cât verde e, dar mi-am promis să mă îngrijesc mai mult, de cand mi-au dovedit vecinii că se poate, cât de cât, la câtă iederă se întinde prin prejur.
În fine, vorbesc mult, scriu la fel. Tata, Dumnezeu să-l ierte, până-și expunea ideea trecea prin Brăila, ajungea la Pitești, cobora pe Rucăr – Bran și abia de poposea la Brașov, în ideea propriu zisă: „Iar ai luat-o cu Internaționala, Iosife!, îl dojenea mama, dând din cap a supărare minoră. „Vezi că plictisești omul!”
Tata nici că o auzea. Își continua povestea, introducând în ea, tacticos, fiecare element. Așa și eu. Parcă a duce mai departe moștenirea primită, în loc să vă zic ce e cu acest copăcel din imagine, mă tângui a verde lipsă.
Deci, am primit trandafirul japonez de la mama prietenului meu cel mai bun. L-am adus cu greu să nu se rupă crenguțe, am înapoiat ghiveciul, deci l-am mai chinuit puțin, l-am mutat la fereastră, să vadă Brașovul din înalt, ca un privilegiu. Părea că-i place. Până într-o zi, când l-am găsit și pe el maltratat. Tot, dar tot pământul era scos pe podea, iar lângă el cu botul plin de dovadă neagră și umedă, rotweillerița privea în altă direcție de parcă ea nu, nu. Ceilalti. Dacă ar fi fost doar atat nu era nimic, dar crenguțe fragile zaceau prin mormanul acela care mă ingrozea la gandul ca trebuie sa-l si curăt.
Am proasta inspirație să-l cocoț pe o măsuță care mie îmi place enorm dar care, recunosc, mi-era total nefolositoare. Bre, da măsuța era pe rotile iar cățeii mei zici ca luasera lectii de împins-tras astfel de mese. Iar s-au rupt crengi. Atunci am sângerat puțin. Bun, i-am gasit loc. Loc perfect pe barul care a devenit bibliotecă, din motiv de musafiri lipsă, care musafiri nu se pupă cu prezența cățeilor și tot așa. S-a relaxat copăcelul. S-a relaxat și și-a văzut de verde și de frunze, și de crescut frumos, de îmi crescuse și mie sufletul cât o pită coaptă pe vatră – slăbiciunea mea.
fifi1
Si-a apărut Fifi. Care Fifi a ginit, de cum a venit, tufa umbroasă, dar nu neapărat pe motiv de cățărare ci pe motiv de coșul de lângă, care îmi întregeste mie colecția – cine nu cunoaste ca cel mai frumos cadou pentru mine e un cos de nuiele, va zic acum. Asa, s-a bagat in el, cautat pisicul 2 ore, descoperit pisicul, certat, baricadat coș, în fine. Pardon, la a doua incercare de coș, a cazut cu el cu tot ceea ce a făcut ca o perioada sa uite si de copacel. De trei zile incoace, insa, zici ca e turbata. Se urca de se crede in salcami, și se aud cum trosnesc crenguțele fragile. Se agață ca o omidă cu fiecare gheruță și nu se lasa pana nu se joaca cu cel putin cinci frunze diferite. Orice încercare de a o cobrî se lasă cu tatuaje naturale pe diverse părti ale corpului. Ultima oara am cam zgâlțâit-o putin, nu de altceva, dar pe partea cealaltă a „barului” e hău, in sensul ca e scara spre bucătărie, iar de pică din varful cu verde, mi-e teamă, la cat e de mititica, sa nu se franga, saracuta.
fifi3fifi2
Va veni toamna si vor poposi și alte plante in casa. Vai și amar. Fifi va fi zana neîncoronată a plantelor cățărătoare. Și uite așa, tânjesc eu a verde și mă las subjugată de priviri inocente care par a spune: „Eu? Eu nu am facut nimic! E la liber, aici e pădurea mea!”