Să fii femeie oricând

19 februarie 201619 februarie 2017 Adriana18 comentarii

Când am văzut-o prima dată pe Madam X, era atat de intuneric, incat, aproape ca a fost totul ca o părere. Eram mai degrabă preocupată de faptul că îmi parcasem mașina cea roșie ca focul, să-mi poarte norocul, pe locul vecinului neprietenos și tot ce-mi doream era să ies cât mai repede din încăperea de unde trebuia sa iau un colet pentru sora mea, fără să trebuiască să asist la stările de nervozitate ale respectivului, cunoscut in cartier ca mare hahaleră, pardon de expresie. Aveam să observ, cu altă ocazie, că femeia avea niște ochi de smarald, pătrunzători și jucăuși, dar pe care trebuia sa-i cauți sub lentilele groase ale unor ochelari demodați. Părul, prins într-o coadă, mai mereu, avea o desime pe care ar fi invidiat-o orice femeie, iar buzele cărnoase dezveleau, dintr-un zâmbet, niște dinți proeminenți, lați și inestetici, de imi venea sa îi las cartea de vizita a unuia dintre doctorii stomologi cu care colaboram în acea vreme.

Dar cum învățasem, deja, că oamenii trebuie sa își dorească ei asta, nu să îi obligi tu prin tertipuri pe care le-ar fi folosit și un licean, îmi inghiteam cuvintele mai mereu, incercand a-mi stăpâni impulsurile primare, și-mi mutam privirea un pic mai sus, unde oricum mă deranjau niste mustăți decolorate cu perhidrol, care săreau în evidentă mult mai tare, după umila mea părere. N-aveai cum să nu observi atâtea amănunte, căci ea ți se așeza, parcă, încercând să te inunde cu veselia și buna dispoziție, ieșite din comun. Mărunțică, îndesată, cu un abdomen proeminent, care, parcă, pornea imediat de sub sâni, nu știu dacă reușeai să vezi prea multă grație în omuletul acela ca o zvârlugă.

Și totuși, când se mișca, ziceai ca toate dansurile pământului se ascunseseră în pantofii ei cu toc lat, de unde se zareau, surprinzător, niște glezne fine, și niște gambe lucrate, care te făceau imediat să țeși povesti despre femeia smarald, cum aveam eu sa o numesc, intr-un final. Avea cam 50 de ani, un râs molipsitor și câte un sfat pe care, și dacă se cerea și dacă nu, ea ti-l oferea gratis. Si mai mereu era vorba despre amor. Impacheta lucrurile, glumind, povestind, ca intr-un tors de felină, intr-un alint subtil, aruncându-ți trei povesti, pe repede înainte, despre vreo colega mai norocoasa care pusese gheara, pardon gheruțele, pe vreun june cu care deja avea rendez vous.

-Azi ies la dans!, imi spuse asa pe nepusa masa. Va fi orchestra și muzica live. Ma bucur atat de tare ca as spune și la pietre pe strada. In tinerete, cu tatal băietilor mei, dansam mereu, la Capra Neagra sau Favorit in Poiana Brasov sau aici la Cerbul Carpatin sau Postăvarul. Ce mai seri! Nu ne punea nimeni sa ne luam de mâncare că nu exista; beam o cafea proasta, un vin de 12 lei și ne zbântuiam toti. Nu aveam țoale faine, deci nu veneam să ne etalăm ținute, dar noi, femei tinere, tot mai găseam cate un costumas cochet. Băietii, in schimb, cu costumele lor ponosite, cu pantalonii evazati, măturau tot praful podelelor. Acum, fac eveniment din faptul ca, după nu știu cati ani, mă scoate iubitul meu la dans!

Eu, 25 de ani, incurcata intr-o relatie nefericita, mai mult singura decat ocupata, priveam, ca prostită, la femeia din fata mea care, desi se pregatea a fi bunica – după cum aveam sa aflu, mai tarziu – se bucura de viata mai mult decat mine.

-Stii, continuă ea cu o seninătate de care îmi amintesc și azi, eu am ramas singură, doar cu cei doi copii, pe la 30 de ani. Cel mare nu l-a acceptat niciodata pe omul cu care sunt; ne-am intanit mereu clandestin, pe furate, cu fugă intre serviciu, amor si ai mei de acasă. Eu as fi renuntat de dragul copiilor, dar nu a vrut el. Siroia apa pe noi după o partida de sex pe apucate; nici sa te speli nu aveai unde; veneai apoi vinovat, si te rugai sa fie cel mare la liceu și cel mic la scoala sa arunci stanjeneala aia de pe fata ta. Nu aveam mereu noroc. Băiatul cel mare mă ponegrea, desi nu avea nicio dovada in afara lipsei mele fizice. Mereu m-a scăpat și tinuta asta a mea. Nefiind vreo frumusete, copilul meu a crezut, mai mereu, că n-am nicio șansa la alt bărbat, dar eu nu m-am lăsat. Incă mă puteam linguși, alinta, puteam seduce, aveam disponibilitate și dorință. Si omului atat îi trebuia. Fiul meu mă vedea o grasună fără sex apeal. Poate ca eram dacă as fi lăsat asta sa ma copleseasca. Dar nu, eram dorita, eram inca femeie tânără și mă comportam ca atare!

Si multa vreme am trecut cu uimire prin povestile femeii smarald. Ba, imi vorbea de menopauza și lupta ei continua cu frica de batranete, ba imi zicea cum devenise bunica, ba îi luceau ochii după o altă întâlnire cu iubitul pe care-l păstra ca pe ceva de preț, dar departe de ochii lumii. Pana cand, intr-o zi, am gasit-o sfarsita. Cu vocea stinsa mă anunta ca renuntase la omul căruia îi lăsase inima și dorințele sa le facă nod și sa le prefacă în amintire. Ea nu le mai putea gestiona. Avea nevoie de stabilitate, nu simțea că trebuia să dea socoteală pentru viața ei și totuși o făcea dezarmant, într-o capitulare totală. Băiatul cel mare, devenit bărbat în toata firea, aproape că făcu o criză de nervi la apropierea acelui om de familia lor și făcu tot ce îi stătu în putere pentru a uzurpa relatia celor doi, profitând și de o mică prostie făcută de aceasta, pe când fusese pe punctul de a pierde apartamentul, din motive banale, acum, dar care il făcuse pe fiul ei sa devina proprietar, iar acesta trecuse la amenințări concrete. Nu mai erau la varsta in care să se ascunda prin camere, cu apa siroind pe trup, bucurandu-se de viata lor clandestină. Obosiseră, și, ciudat, și de necrezut pentru mine, cedaseră sub vinovății închipuite.

Apoi, o vedeam mergand spre serviciu, cu pasi mici și vlăguiti, nefirești pentru ea, femeia explozie, incercand apoi sa se imparta intre cei doi fii. Oricine ar fi crezut că e vârsta de vină, dar ea își plângea durerile inimii prin treceri pierdute într-o lentoare apăsătoare. Cel mare luase până și infățișarea unui bătrân-tânăr, gârbovit, cu un rictus permanent pe față și o ciuda pe toti cei din jur, dar indeosebi pe maică-sa și fratele sau cel mic. Desi era casatorit, cu un job de invidiat, cu două facultati ce-i permiteau o viata lejera, nu se dezlipea din casa in care o tinea captiva, in proiectii inutile, pe femeia de smarald. La polul celălalt, era cel mic. Fara prea multa scoala, dar muncitor și atent cu propria mamă, iși gasise o fata frumoasa și, vazandu-i, ziceai ca sunt două pisici hoțomane, puse pe șotii și pregatite sa joace viața ca pe motocei. Exact cum fusese ea, odinioară. Acolo se refăcea psihic, amintindu-și, prin ei, de tot ce trăise ea, până nu demult.

La nunta celui mic, primi vizita bărbatului ce-i fusese iubit mult timp și care, intre timp, se retrasese undeva la tara. O sorbea din ochi, îi darui un buchet de trandafiri roșii și un plic cu bani, asa ca pentru o soacra mare.

-Mi-a soptit, si atunci, ca ma iubeste și jur ca as fi lasat totul sa fug, daca nu mi-ar fi fost frica de nereușita! Acum era prea târziu, mă bucurasem de tot ce am putut eu fi ca femeie, dar traiul cu un om, acum, in conditiile date, nu mă avantajau deloc. Nu l-am uitat niciodata. Dansez cu nepotii mei in sufragerie, dar in mintea mea inca sunt in tangoul iubirii. Stiu, sunt desueta, dar iți mai dau un sfat, ultimul, ca esti fata desteapta, desi de-a lungul vremii și tu ai ales nepotrivit, dacă găsesti bărbatul cu care sa dansezi toata viata, nu-l amăgi. Ia-l și poartă-ți iubirea pe ce ritm vrei tu, dar nu amâna. Lucrurile se pot stinge, desi in tine flacara tot arde. Esti femeie oricand, nu conteaza cum te vad ceilalti!, îmi spuse suav, lăcrimând din smaraldul ochilor ei care vorbeau, inca, de un tumult de femeie.

Lasand-o pe Madam X in povestea sa, stiu ca sotul meu are două picioare stangi in ce priveste dansul, dar asta mi s-a parut doar la inceput. Intre timp, mi-am confirmat ca avem cele mai frumoase plutiri, că priza mâinilor noastre este puternica, iar, in plus, in dansul cuvintelor nu ne intrece nimeni. Si nu-i putin lucru, cred…

loveis

Am așezat duzina de cuvinte prin vedetele ei:coada, mustati, favorit, tors, gheara, lingusi, uzurpa, hahalera, ochi, intuneric, hotomani, stapani. , într-o altă poveste, poate comună, poate nu, dar incă plină de emoții. Veti găsi și alte texte cu aceste cuvinte, in tabelul găzduit de Eddie.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Vii cu mine la Sulina?

26 septembrie 201311 august 2017 Adriana15 comentarii

Încerc, de ceva vreme, să fac loc unei amintiri din timpuri când era musai să-ţi petreci concediul la mare cu bilete prin sindicat, dacă se putea. N-aveam eu baftă de astfel de bilete, căci nu eram familistă, dar tot la o agenţie cu oferte ieftine am apelat şi am ajuns la Neptun, într-un hotel teribil de asemănător cu cel din dreapta şi stânga lui, fapt pentru care ne-am şi rătăcit de vreo două ori, obosind de atatea încurcături pe care ni le ofeream de zici ca eram într-un joc subtil de-a baba oarba.

„Tovarăşa” de cameră era una dintre colegele de la serviciu, din vremea când stomatologia nu era privatizată şi noi ne duceam zilele într-un laborator obscur de pe lângă Braşov. Nu eram tocmai cea mai bună companie şi asta doar pentru faptul că eu pozam în fată rea, iar ea în cea bună. În realitate, amândouă eram nişte fricoase care, în raport una cu cealaltă, eram cam incompatibile dar ne toleram cu zâmbet dezarmant. Ne-a salvat soră mea sejurul, cu o vizita ad-hoc şi înarmată cu murături, cârnaţi şi carne la borcan, cafea, fierbător şi prăjitor de pâine, aducându-ne, vrei nu vrei, bună dispoziție și ironii pe buze. Nu ştiu cum s-a făcut, dar la restaurant tot am mers, cu toată bucătăria ambulantă a Sandei, însă am avut dimineți îndestulătoare, iar cu proviziile sale, am reușit sa mai rămânem la mare, până am terminat banii. Adică, mult peste, mutându-ne în Costinești, in gazdă.

Într-o dimineaţă, pe când îmi luam cafeaua pe plajă, lângă un chioşc cu clătite, o văd pe soră mea, pe care o știam în camera de hotel, încă, fotografiindu-mă, ghiduş, cu o cutie de-aia de conserve, că aparat foto nu se putea numi, în timp ce la masa mea se aşezase un tip. O familiaritate ciudată plutea în aer, iar Sanda mea era convinsă că eu şi Misteriosul ne ştim cel puţin dintr-o altă viaţă. Probabil. Cert e că se comporta ca şi când el nu îmi făcea curte, iar eu nu voiam, sigur, asta. În realitate era fix pe dos, dar firescul situaţiei îl dădea acea dimineaţă cu plajă pustie și cu forfotă minimă din care se desprindea un dialog care suna cam așa:

-V-am făcut o poză!

-Nouă?, răspundem, amândoi, în cor, uşor miraţi..

-Da, vouă!, zise Sanda, puțin contrariată de „teatrul” pe care credea ea că-l jucăm;

-Păi, nu ne ştim; bem doar o cafea la aceeaşi masă! Dacă ăştia nu au mai multe?!

-Cum nu vă ştiţi? Nici măcar nu v-aţi studiat unul pe celalalt, vă comportaţi ca nişte prieteni vechi. Nu sunteţi curioşi?, o auzim dezarmant de sinceră, cu un gest care ne punea la îndoială fiecare silabă;

Ne uitam unul la celălalt şi aud:„Păi, ce era de văzut, am văzut deja! Nu deranjez…la cafea! Poate mai târziu. Eu sunt Adrian-Elias, dar mi se spune Eli!”, răspunde el ca într-un monolog uzat…

Soră mea face ochii mari, eu o atenţionez să tacă şi continui: „Iar eu Adriana şi mi se spune tot Adriana!, bravez eu, puțin mirata de coincidența acelui „Adrian”, strecurat de parcă mi s-ar fi știut numele de dinainte.

Normal că s-au legat lucrurile. Erau bucureşteni veniţi pentru un sfârşit de săptămână la mare, cu o dubă …dubioasă în care se gândeau să înnopteze. Frigul din timpul nopții ce tocmai trecuse i-a făcut să aleagă, totuşi, o cameră la un hotel dubios şi el, insalubru, dar măcar se fereau de răcoare, cat mai tinea popasul lor pe litoral. El şi prietenul său, pe care tocmai ni-l prezentase, erau colegi undeva la o filarmonică, habar nu am, nici acum. Cert era că Eli cânta la trombon, iar băiatul nu reţin prea bine, trompetă, parcă, însă ne spunea că presta și într-un cor, motiv pentru care nu voia sa-și pună cei trei dinţi din faţă, pe care-i avea lipsă, pentru că îşi strica ambitusul venit de undeva din diafragmă şi ieşea fix pe acolo, zicea el, lăsându-ne mască explicaţia lui de parcă şi vedeam cum iese un duh al muzicii fix prin locul fără dinţi. Dacă acesta din urmă era ca un puşti firav, brunet, cu părul pieptănat spre spate, de zici că era un Elvis în miniatură, dar unul slab și osos, ușor adus de umeri, chiar, însă extrem, extrem de haios și simpatic, Elias zis Eli era opusul: 1.85, blond, robust, cu păr tuns potrivit, clasic, cu dinţi impecabili şi purtări simple, studiate, de boier, încercând să imprime o modestie pe care se vedea ca o ține în frâu, dintr-o educație bine primită. Făceau o pereche tare simpatică și au completat perfect gaşca de zi cu zi, în care ne integrasem si noi, iar acum era rândul lor.

Am ales bronzul de terasă, cu joc de cărţi cu pedepse şi dedicaţii la Radio Vacanţa. Ce vremuri! Dadeam 2-3 lei și trei gogoși, uneori, pentru o surpriză de o clipă, în care ni se auzeau numele pe plajă. Țineți minte? „De la mama și tata pentru Angela și Gherghina cu rugămintea să nu se mai pupe cu băieții la steaguri” La modă erau „All 4 one” …cu a lor „I swear”, pe care ne-o dedicau cu subtilitate, încercând să apropie aventura noastră de a lor. Am un noroc la cărţi unic, aşa că până spre ieşire de pe plajă, spre Teatrul de Vară, am fost dusă pe umeri, aşa cum vezi „gagicile” la concert, purtate de masculi alfa. Na, erau haioşi! Mi-au cumpărat o goarnă – „copilul” de pe umeri avea nevoie de una. O am şi acum şi, culmea, funcţionează. Aveam 26 de ani. Destui…pentru o „gagică” purtată pe umeri.

Ca amuzament, în timp ce ne fâţâiam noi cu jocurile de cărţi şi sucuri reci, nu ştiu ce mişcare fac, că-mi sare capsa de la sutien, iar printr-o magie, parcă făcută la minut, sutienul meu trona, pe masă, peste cărţile de joc, lăsându-mă într-o situaţie din care nu ştiam cum voi ieşi. Cred că s-au înroşit şi sânii, nu doar obrajii mei, dar s-a destins atmosfera când Elias zis Eli le-a întors vecinilor de masă un zâmbet larg, ca răspuns la privirile lor insistente, potolindu-le stupoarea, spunând simplu:„Era pe pedepse!” Seara ne-am întâlnit pe o terasă unde mai cânta (Doamne, ce vremuri!), live, o formaţie. Ştiu că atunci am văzut prima dată cum mulţi dintre noi dansăm pe melodii ritmate dar cu o expresie a feţei de parcă dansam pe „Puşca şi cureaua lată”sau „Noi suntem români”, adică una zicea corpul, altceva fața, iar muzica avea cu totul și cu totul alt ritm. Cred că a fost una dintre serile cele mai frumoase, ale acelor vremuri; din cele pe care mi le amintesc, normal.

Eu nu consumam alcool. Prima dată, am băut, undeva, la 28 de ani…fix palincă şi, fix, am murit de rău. În schimb eram prima care comandam vin şi roteam paharul când vecinul de alături era neatent. Îmi plăcea teribil jocul ăsta în care cei mai puţin vigilenti nu vedeau strategia mea. De la tata ştiam, în schimb, că oamenii sunt mai relaxaţi astfel şi nu dădeam greş niciodată; plus că mă distra cum aşteptau unii să profite de aşa zisa mea beţie. Multe plase am mai dat astfel. În seara aceea lumea se distra fain, autentic, simplu și cu bucurie: cântam, povesteam, glumeam, până când am rămas ultima masă, de vreo 10 persoane. Ne-am risipit care încotro, târziu în noapte, ei adapostiti in hotelul insalubru, noi poposind pe balcon printre cârnatii de la borcan ai soră-mii și niste paine prajita. Pe aceşti doi tineri aveam să-i mai întâlnesc în Bucureşti, într-o întâmplare demnă de cascadorii râsului, pecetluind astfel și aceasta amintire, cât să se păstreze în timp, nealterată, printre multele lucruri ce aveau să vină. Marea îmi e străină, de mulți ani, dar aceste imagini prietene pe viață.

Înainte de a pune punct unei povesti cu iz de demult, mi-am amintit din concediul acela o întâmplare absolut stupidă pentru mine. Un amic mă invitase la o cafea şi aşa, deodată, mă întreabă serios: „Vii cu mine la Sulina să iau ceva?” Eu mă fâstâcesc, el zice că ne întoarcem repede şi îmi pasez eu băgăjelul soră-mii, visând la şalupe şi Deltă uitată. Din copilărie nu o mai văzusem. Valabil şi acum. Un pic nesigură de costumaţia mea de excursie ad-hoc, nu întreb eu prea multe şi bine am făcut. Ascultam distrată monologul amicului, de unde aflam ce prosper şi bine situat e, de mai aveam un pic şi ne rătăceam pe drum de atata fală și vorbărie, când, ce să vezi, ne oprim în faţa hotelului SULINA, unde omul ia un pachet. V-am zis că e stupidă întâmplarea? V-am zis! După 10 minute eram înapoi pe plajă, unde sora mea mă iscodea râzând în hohote:„Bre, da’ Sulina asta ai făcut-o „engage” sau cum? Ce de prostii! Şi ce naive eram! Şi când te gândeşti că nu eram deloc adolescente! Oare în ce vremuri am trăit?

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Păr vâlvoi sau minte creaţă?

30 martie 201322 septembrie 2016 Adriana3 comentarii

Timpul se scurge extraordinar de repede, se așază singur în cutia amintirilor şi se autointitulează trecut. Parca mai ieri sărbătoream Crăciunul, ca mintenaș să apară Paștele, iar Crăciunul, și tot așa. Uneori amestec anotimpurile și observ că și oamenii din jurul meu fac asta.

Mi-amintesc de un astfel de semn, undeva, pe balconul vilei din vecini, când nora negresă a proprietarului scosese, într-un sfârșit de martie, un brad împodobit. Natural. Mi-l aduc, perfect, aminte. Era foarte mic. Adică, nu foarte. Doar mic. Părea uscat, dar tot lucea în soarele … cu dinţi, căci altul, rar, e în zona noastră, unde gradele din termometre tremură și ele în astfel de perioade. N-am putut s-o întreb de ce-l ţinea, pentru că în afară de „bună ziua, mulţumesc şi la revedere”, nu am auzit-o vorbind altceva. Poate se bucura încă şi nu se îndura să-l arunce, aşa ca pe un obiect stricat. Sau poate nu era momentul lui să plece. Poate dorea să prelungească ceva ce nu avusese parte în viața ei. Presupuneri, evident. Nu cunosc nimic despre ea și nici nu încerc a afla.

O vedeam, uneori, pe fata asta dansând. Singură. Nu ştiu dacă îşi dădea seama că o pot zări. La ce ritualuri avea, nu cred că se gândea la asta. Era senină, veselă, implicată dar destul de inexpresivă, ca o mască. Dansa energic, un fel de street dance, aerobic şi hip-hope. Un spectacol cu cortina ridicată. O priveam cu admiraţie şi pe furiş. Parcă m-aş fi simţit vinovată ca o invadez în intimitate. Era o altă lume, lumea ei şi faptul că nu şi-a aruncat atunci bradul de Crăciun mă facea să mă gândesc în fel şi chip la ea. Uneori o vedeam cu acele codiţe africane, alteori parcă era tunsă scurt. Nu înţelegeam. Mă uitam atent să văd dacă e aceeaşi persoană. Cred că ea era. Dar nu eram sigură totdeauna. De ceva timp n-o mai zăresc. Era cea mai harnică fată posibilă, doar că e ca o fata morgana, când apare, când dispare. Nu pare fericită, dar nici nefericită. Are o împăcare cu sine, de invidiat. O acceptare firească pe care nu cred s-o mai fi văzut la cineva.

Apropo de păr şi de trecerea timpului, am uneori impresia ca nu mai am aceeaşi podoabă capilară. Parcă nu mai e atât de des cum îl ştiam. Asta până când îi fac o vizită prietenei mele care se ocupa, în mod profesional, de părul meu.

-Iar ai venit cu tot părul la purtător? Nu puteai să-l laşi acasă? Ia uite, păr de negri! Şi trage cu peria aia să îmblânzească fiara din claia mea.
-Mie nu mi se pare că mai e atât de mult, n-am dreptate?, mă risc eu în conversaţie…
-Tu glumeşti? Sau ce? Păi, dacă tragi de el ca nebuna să-l întinzi, normal că ţi se pare puţin. Facem proba?, şi îmi bagă feonul cu putere în toată claia mea de păr făcându-mă să arăt pe puţin ca cei din clanul Jackson, la începuturi.

Asta mă duce cu gândul la o altă poveste. Eram prin 2003, la Buzău. Slăbisem prima şi ultima dată în viaţa mea, atât de mult încât faţa, trupul şi părul nu mai erau în concordanţă. Mă ghemuisem pe o piatră-n curte. Asistam la ceva. Habar nu am la ce. O rafală de vânt mi-a adus toţi cârlionţii direct pe faţă, făcându-mă să arăt ca într-o reclamă la filme de groază. Sor’-mea, ghiduşă, ca de obicei, se trezeşte spunând: „Mamă, zici că eşti Vlad Craioveanu!” Nu ştiu de ce mi-au sunat mie rău acele cuvinte, dar cum m-am întors în Braşov m-am tuns scurt şi aşa am rămas până la finalul lui 2004. Maaaare greşeală! Când îmi privesc pozele de atunci, parcă nu-s eu. Deloc. De-a lungul timpului mai mă simţisem oarecum ofensată. Mai ales când cineva îmi adresa ceva ce suna cam aşa:

„Auzi, dar tu nu ar trebui să faci ceva cu părul ăsta al tău ? E prea vâlvoi.”

sau:
„Eh, în seara asta e, la bar, party cu peruci. Adrianei nu-i trebuie. Ia vine cu ea din păr natural. Direct la purtător.”

sau:
„După cât e de vizibilă coafura ta, din capătul străzii, ţi-ai mai vopsit şi ceva şuviţe în roşu, aşa ca la clovni!”

Clar era că stilul meu de a mă coafa punea cuvinte în gura lumii, iar eu nu realizam că era, de fapt, emblema mea, că dacă aș fi fost mai sigură pe mine i-aș fi lăsat pe toți să-și dea cu părerea, pro sau contra, dar eu să-l fi ajutat să crească. Au fost și astfel de sugestii, deseori, dar eu nu ascultam decât de un Neghiniță, care la prima dorință de schimbare, ghici la ce făcea aluzie? Si iar pierdeam niste ani, și niste cârlionți.

Soacra mea mă adoră doar cu el întins şi nu se poate abţine dacă cumva las naturalul buclelor să-i deranjeze retina. Până şi bărbatul meu, când l-am intrebat ce anume i-a atras atenţia la mine, atunci, în prima zi pe stradă, mi-a răspuns – părul! Aveam bucle, deja!

‘Siiiigur, că da!, i-am zis ironic, dar asta nu l-a scos din convingerile lui. Dar el o spunea admirativ. Măcar atât!

Câțiva ani, am experimentat ce înseamnă îmblânzirea lui. Îl purtam întins şi cu breton. Cuminţică, aş spune. Asta, în schimb, nu m-a ferit de o replică atât de cunoscută mie, atunci când în una din zile m-am întâlnit cu o veche cunoştinţă şi printre altele aud: „Nu cumva ar trebui să-ţi schimbi culoarea? Scuză-mă, dar, la prima vedere, am avut impresia de perucă!” Bărbatul meu nu a vorbit, atunci,trei ore cu …mine. De ce? Pentru că nu am vrut să o pun la punct pe indiscreta şi „băgăcioasa” respectivă care-și permitea să-mi ofere sugestii pe care nu i le ceruse nimeni. Și asta tam-nesam, de parcă întâlnirea ad-hoc avea în protocolul bănuit ….astfel de instrucțiuni. De neconceput pentru bărbatul meu, care nu s-a lăsat și i-a sugerat, în gând, ce îmbunătățiri ar trebui să-și facă.

Acum, să vă spun drept, mie puţin îmi pasă! Toată viaţa mea nu am fost la modă. Mi-am trăit perioadele, chiar şi în ale părului, cu instinctul acelui timp care trece, trece, trece, cum spuneam în primele cuvinte de aici şi care mi-a adus mai mult drag de mine, de sufletul şi chipul meu, de înţelegere faţă de firele albe ce apar vrând-nevrând. Culmea! Acum nu mai vreau schimbări!. Mă plac aşa cu părul negru, vâlvoi sau nu, dar cu sufletul curat, că destul l-am avut închis la culoare în trecut! Și parcă nici mie nu-mi vine a crede că mă ascultă și se-nfoaie doar atât cât trebuie, scoțându-mă din anonimat și dându-mi ocazia sa fiu creața blondului.

io7