Cumpănă pe vârfuri de cer

Linia cerului era subțire;
Pe ea dansau toate visurile neîmplinite ale lumii,
Fără plasă de siguranță, dedesubt.
În cădere, picuri de ploaie se auzeau tropotind.

Când a căzut un vis colectiv,
A fost viitură și haos.

Mi-e teamă de ziua în care vor dansa prea multe deodată.
Ar fi posibil un dezastru colosal,
Și, parcă, m-aș apuca de construit o arcă,

Dar cum nu sunt Noe,
Mai bine învăț visurile sa meargă pe sârmă.

Le-am angajat un instructor.
Are obrajii roșii de fericire și un zâmbet ales.
Mi-a spus, la interviu, ca nu știe ce înseamnă neimplinirea,
Iar pentru asta nu a trebuit decât să
întindă sârma bine cu zambetul din colțurile gurii.

L-am crezut, ce să fac?
Insa sunt cu ochii pe el
ca nu cumva să se încrunte.

Dupa atâta ploaie, zău dacă mi-e dor de un potop!

Ei, ce ziceți?
Care vrea să-i ia locul?
Nu aveți nevoie decât de un zâmbet senin

și un vis dansator pe sârmă….

Sau poate știți să faceți cumpăna pe vârfuri de cer….

sursa: internet

Suspendată-n așteptările vieții

Lumea va avea mereu așteptările sale în ceea ce te privește. De fapt, de ce vorbesc eu la general, când orice lucru bun sau rău, care mi se întâmplă sau doar trece tangent pe câte o muchie de gând mă face să scot o părere personală. Da! Si ea, lumea, se va mira că nu ai chef de desfășurat vorbe și altfel decât cele scrise aici pentru toți ochii, se va mira că nu răspunzi multor întrebări sau că nu te implici acolo unde se crede că ai putea intra fără prea multe invitații.
Uneori, mă apucă așa admirația față de oamenii care sunt în raport cu mine… cât un egal cu zero. Mai precis, nu contez pentru ei nici măcar cât să-mi pronunțe numele. Și culmea, îmi vine să-i aplaud pentru unele decizii și mie să-mi dau două palme să mă trezesc din basmul închipuirii. Doar că mi-e lene și se vede asta, rămân cu admirația și cu litere tastate. Si da, daca față de aceștia îmi rămâne admirația sunt unii care îmi dau fiori pe șira spinarii cu aspectul lor blând și politetea plină de ipocrizie. Și credeți-mă, știu ce spun, am experimentat o vreme asta, dar am alungat-o după ce mi s-au predat lecții zdravene de iubire și sens.
Eu sunt făcută să dezamăgesc. Simt asta cu fiecare zi. Simt asta când observ reacții la care nu m-aș fi gândit căci, în superficialitatea și graba mea, îmi trec ochii și sufletul doar pe ce îmi pică în cale. Si-mi pică semne faine, chiar, unele de parcă le-ai cerut noaptea, cand te cotropesc cuvintele sub forma de poezii.
Ce? Nu știați? Eu când adorm sau dau să mă trezesc, scriu, într-un somn conștient, versuri care nu ajung niciodata cu formă si fond. Flutură doar prin mintea mea, mă fac să am zvâcniri, să mă ridic și să le scriu pe o foaie, dar mă desprind atat de greu din gheara somnului încât îmi zic că vin ele și altadată. Nu vin. Vine realitatea. Si realitatea e cu cafea cu lapte, azi, de exemplu, și emoții trimise de alții. Pe care le ignor, că am treabă, dar nu atât de multă cât să nu-mi cânte degetele, pe tastatură, „poezia” săptămânii:

De m-aș schimba, aș vrea să alung gânduri-păsări ce-mi ciocănesc în geamul îndoielii,

Dar asta ar însemna să am echilibru, pe cand eu am doar o cumpănă

Din aceea pe care ne dădeam când eram mici și era musai să fie cineva și în partea cealaltă.

Uneori se mai așaza vreunul, acolo, și mie îmi intră apele în matcă,

Dar alteori rămân suspendată pe un fir de gând…

Și fix când scriam toate acestea, am aflat, din nou, că unui om i s-a suspendat viața în neant. Cu alte cuvinte, sa fim fericiți. Viata e tot ce avem, restul sunt amănunte!