Fifi

Scriam, candva, de o pisica in lumea noastră de căței. Cu trei pisici însă, Scortisoara și Ghimbir, dar și un Grigore, pisic din vecini, in vizita, viața e și mai provocatoare. Am citit ce am scris și m-am umplut de drag:

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

 

„Am mai avut pisici, dar sturlubatica precum Fifi ..niciodata. Daca vrei sa uiti orice neplacere data de tumultul vietii, un pisic mic intre 4 catei e solutia perfecta. Adora casa noastra,îi descopera toate cotloanele, patineaza pe podele, se agata de cozile cateilor, arunca o labuta catre Lupu Baiatu..care o divinizeaza și o priveste ca pe icoane, cu gura cascata, plangand putin cand nastrusnica se departeaza spre alte teritorii. Mananca cat catelul mic, Toto; stie ca bucataria e raiul bunuturilor, ca frigiderul are comori. Ne-a semnalat in curte niste `balauri` despre care nu vreau sa vorbesc, dar cu care am dus lupte o saptamana; nu e fascinata de lumea de afara, dar am gasit-o mergand pe cornisa; are „pomul” ei in casa, impletit cu sfoara, cat sa ne lase mobilele intacte și perdelele la fel. Pe acestea din urmă le foloseste drept cortina, de unde iși face iesirea, ca o vedeta a casei. A crescut ca din apă, doarme ghem, cu limbuta scoasa, se cuibareste pe mana mea, in pat, si moare de ciuda ca dorm și nu reactionez la mangaierile ei, asa ca trece la artileria grea, rontait de pielicica sau degetute, motiv pentru care se aude uneori trosc buf. Zboară Fifi, din miscarile mele bruște. Are o fixatie pe un trandafir japonez care e cocotat pe un bar, l-a escaladat de zeci de ori, poposind in varf..intr-un cos care parca o astepta. Cat am cautat-o, intr-o zi, nici nu va imaginati. Pe toate le-a stiut din prima, si ce vrea sa manance, și ca are casuta ei, si unde e litiera. In prima zi doar, s-a gandit ca e o Fifi intelectuala si a facut pipi pe o carte de Eminescu, apoi s-a carabanit in partea cealalta de biblioteca incercand sa faca ceva mai …consistent pe un Radu Tudoran și „ O suta lovituri de tun”. I-am executat eu o manevra subtila și de atunci..n-am mai avut astfel de rataciri.

Fifi, e o pisica care-și tuguie boticul, facand din el ceva ascutit, ca un varf de creion. Cu el ma miroase, ma pupa, ma piguleste, cersind portia de atentie. Nu e neagra, e cafenie, gri, cheala prin locuri subtile, dar care cica se vor acoperi cu timpul. Nu s au acoperit. Fifi se da pe balansoarul din casa facandu-ma sa cred ca zgomotul care se aude e vreun soarece imens, semn ca am o fobie. De unde sa-mi imaginez ca noi suntem in pat, iar ea se leagana in vise de pisic?

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Fifi e doar un pisic, un pisic despre care v-as scrie zilnic, dar cel mai mult ..e medicament contra stresului și neplacerilor. Nu suporta laptopul, nu-i place sa tastez, se enerveaza si ma musca. Acum s-a cocotat pe umerii mei și miauna sa ma opresc. Iar eu o ador, asa ca și de asta, ii acord atentie in detrimentul altor lucruri. Fifi va creste, va dormi ca orice pisica care se respecta, dar pana atunci e in cautare de comori. Cu mine. Iar eu sunt fericita. A trecut ceva timp de cand o am si inca ma minunez de ea, ii vanez fiecare patanie noua si sunt uimita cum face din câinii mei tovarasii ei de joaca. Pe Toto il tachineaza, dar ii cauta labutele pe care sa doarma noaptea, cu Izi, maidaneza, imparte canapeaua ziua, pe rotweillerita o bate peste botic mereu iar cu batranul lup sta la suete. E mare vanatoreasa – muste, pasari, paienjeni sau fluturi, soricei sau serpisori, pe toti ii vede cu mult inaintea noastra. Fifi a mea e un spectacol si nu are nevoie decat de un ghemotoc de hartie ca reprezentatia ei sa fie desavarsita. Cu boticul ei ascutit, cu ochii rotunzi a mirare, Fifi e bucuria mea simpla pentru care multumesc mereu.

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

O pisica in lumea cateilor nu poate fi decat o aventura frumoasa. Sunt recunoscatoare ca îi am atat de intelepti.”

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Ochii lui Dumnezeu

Ochii lui Dumnezeu

 

 

ochii lui dumnezeu

OCHII LUI DUMNEZEU:

De trei zile pe blogul Vienelei tronează o fotografie, care fotografie a fost facută acum ceva vreme de Matilda şi pusă pe unul din blogurile ei. Cum-necum, ce s-a gândit Vienela? Ia să pornim noi o joacă de la fotografia asta.

 Ştiţi momentul ăla în care te dai un pas înapoi ca sa vezi mai bine o imagine? Ei, da’ mai bine citiţi voi aici toată tărăşenia, căci acum despre mine voiam a scrie. Despre mine şi visul de-a scrisul. Am unele momente în care ideile îmi vin de-a valma şi aş tot tasta în neştire, orice, cu logică, fără, cu sens sau pură imaginaţie. Cine mă opreşte? Ştiu şi eu? Altele. Aseară, însă, am visat că scriam articolul inspirat de fotografie şi am vrut să mă trezesc chiar, să-l creionez aici, dar puterea somnului a fost mult mai mare. Nu ştiu ce visaţi voi, dar al meu a fost ideal:

”-Ce zici, desenăm şi noi un copac?, întreb cu glas scăzut pe băiatul bălai din vecini;

-Iar? Am mai desenat şi altădată, parcă n-am chef! N-ai şi tu o idee mai originală? Uff, ce bate vântul de se ciufulesc toate găinile de afară!, spune oarecum preocupat privind prin geamlâcul bucătăriei;

-Păi, oricum trebuie sa stau cu tine până vin ai tăi, hai să ne jucăm ceva!

-Noi doi?Hmm, mai bine facem altceva!Ce ziceai că desenăm?

-Uite asta!, şi îi bag sub nas fotografia de mai sus;

-Ia uite ce de Ochi a lui Dumnezeu, în rămurele!

-Cum adică Ochi ai lui Dumnezeu?

-Păi, mamaia mea îmi spune tot timpul, de când eram eu mic, mic, că păsările astea mititele sunt ochii lui Dumnezeu pe pământ; că văd tot ce se întâmplă aici şi apoi zboară sus, sus de tot şi îi spun fiecare amănunt! Şi el e fericit sau supărat, depinde de noi, doar!

Înlemnesc puţin a mirare, dar îmi reiau tonul autoritar:

-Acum ce aştepti, de ai înţepenit cu creionul în mână?

-Of, nimic nu ştii; acum aştept să crească rădăcinile copacului, căci nu există copac fără rădăcini nici în poză! Ele nu se văd, dar sunt acolo! Când mă urc eu în pom, ele mă ţin şi pe mine; uite aici ţin ”ochişorii”, vezi?

-Aha!, îngăim eu, privind nedumerită cum din trei mişcări a trasat nişte linii pe coala cea până mai adineauri albă ca  sufletul lui curat;

-Acum ce mai coci? De ce te-ai dus cu linia dintr-un capăt în altul şi ai mai adăugat câteva răzleţe? Că ăsta arată a pom doar dacă beau o ţuică de a lui tac’-tu, cumva!

-Păi, nu mi-ai arătat tu o fotografie cu un pom golaş, cu ramuri răsfirate? Aşa am făcut şi eu, nu vezi?

– Nu, nu cred, sunt doar linii ameţite, atât!

-Hmm, …avem rădăcinile ce nu se văd, da?

-Da!

-Avem pamântul şi cerul, da?

-Da!

-Păi, pomul nu creşte în pământ?

-Ba da!

-Şi nu ajunge la cer? Nu am unit eu cerul cu pământul prin linia mea? Că aşa văd eu!

-Ăăăă, ştiu şi eu? Da nu-i pui şi tu nişte frunze ceva, măcar? Poate aşa mai seamănă a copac!

-Nu, şi nici păsări în pom nu pun pentru că s-au dus toate la Doamne-Doamne să-i spună cum mă baţi tu pe mine la cap şi nu mă laşi să mă uit la desene!”

 

Nu ştiu cum s-a terminat visul meu, dar ştiu că băiatul avea dreptate; nu totdeauna ce se vede e ceea ce pare şi nici ceea ce nu se vede nu înseamnă că n-are contur şi sens, dar ştiu că şi o simplă fotografie poate face mintea şi sufletul să creeze poveşti.
Privesc pădurea şi jur că cerul se uneşte cu pământul în mii de linii răzleţe, ca într-un desen de geometrie naturală. E sumbră şi goală şi nu pot sa nu îmi închipui, pentru o clipă, că mii de ochi ai lui Dumnezeu au zburat către El să-i şoptească cât de preocupaţi suntem de noi înşine. Poate e timpul să mai simţim şi noi cum ne cresc rădăcini şi cum mâinile noastre ating nepermisul, nevăzutul, neştiutul în rugăciuni de gând. Sau poate e doar timpul poveştilor. Pe a mea v-am lăsat-o azi provocată fiind de Vienela și de  niște păsărele ce par ochii  lui Dumnezeu.