Mărgăritare-profil

Fluturi negri, pietre și dor de mama….

Lumea strigă, strigă ușor în capul meu: „Vezi că ai uitat! Coboară! Unde te urci? De pe stânca aia cad pietre!”

Nu văd nicio piatră, stânca e tot acolo, mă privește rece, adunând mușchi jilav și decor viu de melci umblători.

Cad pietre? Le-oi fi dizlocat cu gândurile negre dintr-un coșmar răzleț. Se făcea că..

-Ei lasă, nu mai povesti. E la fel ca orice alt coșmar, iar în final răsufli ușurat….

-Știi, eu nu..

-Daaaa, sigur! Tu nu! Tu visezi fluturi care îți zbârnâie la urechi și ăla e tot coșmarul tău, nu?

-Nu! Am gând de …mama. Mi-e cam dor, iar azi noapte am avut mai mare nevoie de ea ca niciodată. Sunt obosită de gânduri, de cuvinte, de toate scamele negre așezate printre celule care au avut nițică zbânțâială în plus, de o vreme

-Aha, și brusc ai capitulat? Dai și tu nițel din coate, o dată la 13 ani și gata, obosești!

-13 ani? Ce contabilitate ții?

-Una reală! Calculează și tu.

-Imi pare rău, matematica o fi ea poezie dar nu în mintea mea, deși aritmetica simplă…? Știu și eu? Tot nu mă prind la ce te referi?

-La pietrele care cad, lasă-le acolo! Sunt pietre cu rost. Ce ai fi vrut să fie? Nisip?

-Mai bine du-te și mulțumește stâncii că te păzește și îți aduce atâta energie pozitivă de nu vei reține niciodată ce fluturi negri vor zbura prin coșmarurile tale de noapte. Iar pe maică-ta… sun-o! Acum!

-Alo, mama?

-Da, fata mamii, ce e cu tine?

-Nimic, mamă, dar oare sunt prea bătrână să-ți povestesc despre pietre grele și fluturi negri din somn adânc?

-Te iubește mama, hai..te aștept acasă și alungăm împreună orice gând rău!

-Ce gând rău, mamă? Nu mai am niciunul..

-Mamă?

-Da, fata mamii?

-Să-mi spui dacă ți-e grădina în floare și dacă e ștevia crescută…

-E, mamă! Hai, îți face mama povești noi, iar tu le vei transforma în fluturi  colorați. Vrei?

-Vreau, mamă!

Azi nu mai sunt bătrână, azi așez pietre, sărut stânci, sărut mâna mamei mele și trimit fluturi și ramuri de corcoduș înflorit către voi! Nu mă întrebați de ce azi. Așa simt…

Mărgăritare versificate

Argint viu

Gândul nopţii adormite,
Prins de – un bulgăre de humă,
Stă pitit în umbre mute,
Adunând argint de lună
Tristă, ca-n revistă.

 

Vise calde zboară-n lume
Din culcuşuri, pe hoţeşte,
Coborând în râu cu spume
Patima se răcoreşte,
Sub argint aurit, de gând potolit.

 

Mă adorm, din nou, pe seară,
Coborând pe un fir de plumb,
Din pătrimea norocoasă
Mi-am croit un coif şi-un scut.
Argintate cu nisip din ape.

 

Mi-am pus platoşă de stele,
Mi-am scris numele pe-un pliu,
Pe un umăr de nuiele,
Strecurat-am argint viu,
De pe streșini de cer, giuvaer.

 

Talisman de vrăjitoare
Şi vreo trei cuvinte-n plus.
Nimic n-o să mă doboare!-
Socoteam că-i de ajuns,
Să nu cer, tribut stingher.

 

Duhul nopţii un urlet scoase,
Iar în somn părea că-i viu,
Dar coşmarul dispăruse
Iute, ca argintul viu,
Cât să cern, vise ghem.

 

Lumea-mi cade din luceferi
Se agață argintat
Iar din scrieri efemere
Pare că m-am inspirat
El titan, eu amalgam.

 

Nicio vorba de prin noapte
N-are gură, dar ecoul
Sună-n răsărit cu șoapte,
Făcând iute pe eroul
Cu argint împodobit.

 

„Argint viu” mi-e teoremă –
Dispar vise-n dimineti!
Lăsând uneori dilemă:
Au fost premoniții? Vești?
Sau doar fum,  gând nebun?

 

As dormi prin baldachine
Sau tinuta-n brate calde,
Asa stiu că n-o să vină
Coșmar sec, purtat prin noapte.
Prefer vise imprecise.

 

Te salut, lume! Noapte bună!