Am avut o săptămână imprevizibila. Noroc ca a inceput alta, poate mai linistita. Tuturor ni se pare, când ne uram de sănătate, că vorbim așa, stereotip, banal. Deh, cuvinte! Ei, bine, o durere de cap, o răceală sau ceva ce te lovește din senin și ai vrea ca acest cuvânt – sănătate – să fie unul plin și vindecator.
Nu vreau încă să mă bucur, dar lucrurile par a se reaseza. Lăsând toate astea deoparte, nu eram eu suficient de tulburată, că sâmbătă, dimineață, aud o bubuitura zdravănă care mă face să sar din „fotoliul meu terapeutic” și să ajung în curte, instantaneu.
Ce se întâmplase – puiul mierlei, care nu mai pare pui ci mierloi în toată firea, s-a lăsat orbit de singura raza de soare din ziua aia și nevazand fereastra s-a lovit de geam. Nu suport accidentele de acest gen. Am ieșit, am adunat-o, deși părea deja dusă, am încercat cum m-am priceput sa o fac sa nu renunțe, mititica. I-am dat apa, am ținut-o în mâini, iar când am simțit că își înfige gheruțele in carnea mea, am asezat-o într-un ghiveci sa se liniștească. Imi doream sa o ajut, dar nu voiam că tocmai eu sa o agit, cumva. Si, surpriza, nu doar că s-a liniștit, dar și-a revenit cu totul și și-a luat zborul.
Ei bine, a doua zi, (veți crede că sunt nebuna de va zic asta) când am ieșit în curte, mierloiul mă cântă și mă ciripea și se așeza de pe un copac pe altul și îmi strigă pe limba lui el știe ce, dar mare bucurie mi-a făcut. Și nu, nu era alta pasare. Le știu pe toate, pe cele din pădurea noastră. M-am simțit minunat, și, daca stau bine și mă gândesc, chiar nu știu de când nu am mai primit un concert doar pentru mine.
Lucruri mici, dar extraordinare, pe care nu le-aș înlocui cu nimic. Fain, nu?
