Cuvinte necenzurate

 Cel mai greu lucru care mi se pare mie, în scris, e cenzura gândurilor. Stai că nu pot scrie ce îmi trece prin minte că o supăr pe mama, pe sora mea, pe x-ulescu, pe vreun prieten drag sau ne-drag, că pot atinge subiecte inflamate deja sau pot da senzația, unor discuții purtate timid, de volbură de cuvinte care transmit mesaje subliminale. Și de ar fi asa, inspirația și declicul exista, căci nu ne putem desfășura decât plecând de la ceva sau cineva și doar întâmplător pot avea substrat comun.

Mi-aduc aminte cum m-am necăjit, de vreo câteva ori, crezând că ironia și subtilitatea unor vorbe îmi erau adresate, în afară de cele în care chiar îmi erau destinate, bineînțeles. Lovindu-mă de asta, spun răspicat că niciunul nu mai punem coada la prună, că tot ce s-a inventat în materie de cuvinte au făcut-o, perfect, mulți alții înaintea noastră și  că e imposibil să nu neregăsim în mesajul omului. Până la urmă inspirația de aici vine, de la ceea ce trăiești sau ai trăit, vorbit și simțit, trecând apoi ca un tăvălug, prin filtru propriu, fiecare fărâmă, sperând că nu pui presiune pe mintea vreunui apropiat.

Ce facem noi? Nudism. Plajă în piața publică, fără să tăiem bilete la intrare. Liber. Unii mai discret, păstrând bucăți de veștminte, unele dichisite, chiar prea curate, fără nicio scamă în plus sau minus, de te apucă invidia,  iar alții mai rău ca Adam și Eva, întrucât și hăinuțele tip frunză lipsesc, câteodată. Mi se pare greu să păstrezi individualismul consacrat de fiecare când suntem atât de vizibili, expuși și exuberanți, pe alocuri.

Am trăit în câteva săptămâni, cât n-am trăit într-un an. Cum a fost posibil? Prin cumul de emoții, neprevăzut, împlinire, dezamăgire, construcție, miracol, decădere, urcare, eliberare. Și mi-a fost bine. Un bine cu un cuțit răsucit în mine, dar nu-l pot numi altfel. Mi-am dat seama că nu sunt și nu vreau să fiu mereu aceeași, că pot descoperi despre mine lucruri la orice vârstă. Nu sunt foarte tânără, dar nici nu au bătut la poartă ani de trecere liniară.

Mi-aduc aminte de mine, cea care bâjbâiam în lumea asta ce mi se căsca grotesc și în care înotam  cu urme senzuale în inimă și pe trup. Mă lăsam ghidată de dorințe și fiecare clipă o treceam iute în capitolul neîmplinire, pentru că îmi aducea bucurii mărunte sau doar plăceri cât un surâs sau o pereche de botine pictate cu trandafiri, visul meu continuu. Nu  le-am găsit nici acum, pe ele, botinele perfecte, dar încă le caut ca pe  o dorință posibilă și vinovată. Prostii de femeie fără minte!

Acum sunt reclădită și din cărămizi șubrede, dar le-am făcut să se susțină între ele prin liant dumnezeiesc, care poartă numele soțului meu și nu numai. Am avut șansă. Una pe care n-am mai ratat-o. Am observat că, încă, pot pune cărămizi și, miraculos,  mai îmi sunt cuvintele prietene, căci le pierdusem pe drum și datorită faptului că mă întovărășisem cu nepotrivirea.

Am căutat adânc în mine și am răscolit resursele, am fost ajutată să le găsesc. Nu știu dacă a așterne ceva pe coala asta a virtualului înseamnă altceva decât o găselniță a descărcării de plin, dar dramatizez voit și spun că îmi place să creez confuzii, uneori, chiar dacă simplitatea lucrurilor nu vorbește decât de un grăunte de nisip care se decimează până devine invizibil. Asta îmi bântuie des prin cap să fac, precum mulți alți bloggeri dinaintea mea care sunt și acum înaintea tuturor prin ceea ce scriau, dar au ales să dispară.

Să devin invizibilă și astfel  ce scriu acum nu va mai fi amar, câteodată, în sufletul celor care simt că gustă din vorbele mele. M-am gândit și să-mi pun restul articolelor pe linie privată și să las la liber doar ce scriu în luna în curs. Nu știu dacă se poate asta, faptic. Poate vă întrebați de ce as face-o acum după ce am fost în sistem perfect, aparent? Pur și simplu. Cu un gând  ca un capac de protecție, de grijă, de răspundere sau pur și simplu pentru că asta mă bântuie de ceva vreme. M-am gândit și că oricum sunt invizibilă pentru mulți și atunci acest gând e un paradox. Nu e, vă asigur! Eu mi-am mai mutat o dată blogul de pe blogspot pe WP, iar cu tehnica pot spune că sunt așa de nepricepută încât nici nu știu să-mi închid comentariile acolo unde nu cred că omul ar avea sau ar trebui să spună ceva.

În Brașov, a bubuit lumea. A fost foc și fum, s-a auzit până la mine, acasă. Azi am trecut pe acolo, e negru și funingine, și oameni cu priviri spre cer. Dacă aici e așa, îmi închipui cum e la București. Va fi greu să depășim perioada asta, unii nici nu doresc acest lucru, de ce ar face-o? Există posibilitatea de a se schimba ceva. Doar că în mine mai curge încă amintirea „revoluției”. Aceeași senzatie cu imagini cu oameni morti și lume in strada, cu speranță și obținere de satisfacții imediate, de parcă cineva cu o foarfecă magică a decupat frântura aia de cenușă și zgomot. Parcă e un deja vue cu titlu de ziar, abia apărut, acum virtual, în care doar anul e altul și cuvintele „societate civilă„.

Când m-am târât pe jos, atunci, când am văzut strada de la Prefectură…plumbuită și cu gloanțele șuierând deasupra caldarâmului scoțând praf alb de neputință, nu m-am gândit nici la revoluții, nici la merite, nici la revoluționari cu statut și beneficii. Când am văzut camionul cu arme, colo, în întuneric de decembrie,  pe b-dul care acum se numește 15 noiembrie, de unde primeai dacă voiai armă cu buletinul, ca astăzi credite, când am văzut puștiul militar care avea caschetă de aia metalică, mort, când înainte tocmai mâncase un sendviș, lumea mea s-a năruit. Nu s-a construit.

După asta, la spitalul în care lucram, ne-am adunat cu toții și s-a propus, tot ca in sedințele de dinainte, de utc sau partid, să ne alegem conducătorii. M-au pus și pe mine, in FSN, că mă târâsem și încă tremuram la gândul ăsta, ca o răsplată parcă. M-am dus și am semnat spășită, din proprie inițiativă, convinsă că eu în afară de a le spune că am vrut să ies în stradă, căci așa credeam, nu merit și nu mă pricep la nimic. Unii s-au priceput și să își ia magazine, terenuri, titulaturi; noi, ăia mulți fără de care nu se putea face nimic, nici nu ne-am fi gândit la asta. Vi se pare cunoscut modul de operare? Mie da. Cu toate acestea, încă sper că lucrurile, acum, vor sta altfel, deși atunci era securitatea și Ceaușescu, iar acum ne bătem cu toții și până a ne bate între noi mai e un pas.

După cum vedeți, de o vreme, din mine vin cascade de cuvinte. Libere, încă. Necenzurate, încă. Fără direcție spre cineva anume chiar dacă se strecoară prin ele bucăți de conversații. Treceți peste. Nu pot să-mi separ gândurile. Eu scriu, precum vorbesc și uneori nu știu să zic stop. Și rar, mai revin asupra textului, așa că e posibil să gresesc in multe. Am înțeles, în schimb, că pentru unii contează asta, pentru alții nu.

Ca în Titanic Vals, spun simplu: „Nu mă citiți!” E mai simplu pentru toți, eu rămân cu vorbele, voi cu ideea că oricum vorbesc prostii de care nu are nimeni nevoie în afară de mine. Și nu vă cenzurați, e un drept obținut greu, așa cum am primit și altele odată cu acesta.Singura mea cenzură e că nu  mai primesc pe toată lumea în viața mea, chiar și numai conversațional. Nu merită zbuciumul. Am bâjbâit mult, încă voi bâjbâi, dar măcar acum mi-am alungat din fantome. Ar fi cazul să ne scuturăm de ele. Asa cum aș prefera sa nu mai fiu fantoma nimănui, oricum toți primim ce merităm. Și eu, și tu. Nedreptățile cele mari sunt cele colective, cuvânt blestemat, cuvânt înger, cuvânt cu speranță, cuvânt cu amintiri de cenușă.

Tavalug,scama,botine,sistem,foarfeca,tip,bilete,intuneric,operare,capac,comun,ziar, presiune, sunt cuvintele cu ajutorul cărora am adus din nou clocotul din mine. La Eddie, în tabel, veți găsi și alți participanți la duzina de cuvinte, din cadrul clubului celor 12 cuvinte.