Doar un poem. Și atât

eu7

Habar n-am de ce mă simt atât de învinsă, uneori,
De ce las să mă legene vorbe arse cu smoală,
De ce mă uit către cuiburi părăsite de Dumnezeu
Si de ce îmi plâng neputințele în gânduri care tac.
De ce mi-e frică de zgomotul lor și nu știu
Cum să mă-ntorc în mine însămi,
Așa cum știam s-o fac odată, pe vremuri,
Când vorbele erau cuvinte și cuvintele vorbe,
Si nu se amesteca scrisul cu graiul,
Nici litera cu sunetul,
Zădărnicind comploturi de nepotrivire
În inimi reci, în suflete obișnuite,
În treceri fără tumult,
Când se separau, firesc,
Apa și uleiul, grâul și neghina.

Fă-mă, Doamne, neghină!
Lasă grâul celuilalt, dă-i lui bogăția!
Mie dă-mi doar, sprijin, un alt fir de neghină
Si-o binecuvantare!
Habar n-am de ce mă simt învinsă, uneori,
Cand din neghina sufletului meu
Am scos atâta iubire.
Mă iartă!

neghina

 

Dincolo de mine

Credinţă n-am suficientă,
Nici psalmi nu știu. Crezu-i „de ajuns”;
Agăţ în lacrimi o Lumină
Şi-o prind în palmele cu vină,
Ce-au stăruit, fără să știu,
Pe chipul viu.
 
Doar dincolo de mine e mult soare,
Doar dincolo de mine e speranţă.
 
Nu ştiu s-adun nimic,
Nu pot să învăţ,
Uitatele poeme, rânduite
Să aducă linişte sau spor,
Să-mi pună-n inimă o punte
Doar recitind
Pe albastru-i strop.
 
Am renăscut din călimară,
Am recitit din amintiri,
Am adunat din întâmplare,
Din basme vechi, din povești mii,
Si din ceaslovul de pe soba
Copilariei dintre vii,
O rugăciune ca o apă
Ce curge-n mine-mbogățind
Și un răspuns, și o mirare,
Și un final, și-un început,
Pe veci …rodind.
 
Să-mi fie viața o fântână
Cu apă rece, apă bună,
În rostul drumului săpată
Și așezată chiar la poartă,
Să pot s-adap și alte inimi,
Să bea din ea chiar și străinii,
Iar cumpăna să fie ușoară,
Să scoți găleata și c-o sfoară,
Sa bei oricând, chiar ne-nsetat,
Din darul binecuvantat
sursa: pinterest