Atât

Aseară, cineva mi-a spus
Că sunt femeia fără trup,
Că sunt himeră și nălucă
Și că pun oamenii pe fugă –

Aleargă-n vise, și-n cuvinte,
Se poticnesc sau iau aminte.
Cică nu sunt, deloc, întreagă,
Că par bucată cu bucată;

Fata morgana, ori o ghindă,
Că prind nuanțe în oglindă,
Că fur din oameni zâmbet șui
Și din privire dor căprui;

Că mi se povestesc dorințe,
Că am la poartă cinci crăițe,
Și caprifoi cu a lui poveste,
Că par absentă, că n-am zestre,

C-atâta croșetez luciri,
Din patru ciunte amintiri;
Că par ca bradul de Crăciun,
Ghirlande-n cârlionți adun,

Că am veleități de artistă,
Pe la un teatru de revistă,
Că n-o să-mi ceară nimeni bis,
Că nu ma țin de ce-am promis;

Că nu-nțeleg cum mă ascultă,
Cățeii mei și-o pisicuță,
Că-i fac să tacă la comandă.
-Păi, sunt dresoare, premiantă!

C-o mângâiere fac o vrajă,
De-adorm și dacă stau de strajă!
Că par prea tristă. Ce să zic?
De mă cunoști, râd din nimic!

Mi-a zis, aseară, cineva,
Că sunt pe dincolo, și-așa,
Alunecoasă, aurie,
Că prea scriu multe pe hârtie;

Că-s dependentă de cafea,
Și pare vraiște-n viața mea.
Că nu mai sunt nici tinerică,
Și m-ar și tunde, la o adică.

Dar tot vorbind pe-neîntrebate,
I-am spus, și eu, vreo două șoapte:

Orice aș fi, nici nu contează!
Viața nu e mereu frumoasă!
Vorbesc în rime sau povești
Și clipa simplă o auresc!

Și pun, în orișice nimic,
Timbru și adresă pe un plic,
Pe care-l scriu să nu mă uit,
Pentru o vreme când mă mut

Pe-o scenă simplă, liniar;
Devin, încet, destinatar,
Când iar citesc c-a spus, cândva,
Un om, că sunt așa și așa.

Zâmbesc și atât!

Atât – e noul meu cuvânt!

Alint în rime, aș numi aceste rânduri! Să ne descrețim frunțile. Mai ales pe a mea, ca am nevoie, recunosc. Azi  a fost soare, și afara, și în suflet.

Atât.