Tu vrei să placi, eu vreau să plâng

Orice ai face, eu nu te plac,
Eu sunt pădure, tu ești copac,
Tu ești o ploaie calduță de vară
Eu un torent ce dă pe afară,
Tu ești cuvânt cu iasomie,
Eu literă ascunsă-ntr-o mie
De triluri șoptite, știut-neștiut,
Dintr-o poveste cu miros de demult.
Tu mă iriți spunându-mi de tine,
Eu cad pe gânduri speriată de sine.
Tu ești un cer și o noapte împreună
Eu sunt doar nori după furtună,
Tu vrei să placi, eu vreau să plâng
Și să m-ascund într-un cuvânt,
Să uit de faptul că ești și că vrei,
Deși în suflet îmi rămân doar scântei
Ce-aprind idei fără capăt și rost,
Că nu te-as place, dar te știu pe de rost
Și în oglindă mă văd, zâmbind, uneori,
Ascunzând azi un vers, mâine alte comori.
Nu, nu te plac, te alung și te rog
Sa nu-mi fi ropot, să nu vii deloc,
Să mă lași între pietre cu urmă de zgură,
Să nu-mi mai pui vorbe rele în gură
Să nu-mi fi umbră, mai bine aripă
De gând trecut printr-un haos de-o clipă;
Să uit că te-am vrut ca mirul pe tâmple,
Neștiind ce greu e să ți se întâmple
Să nu te plac. Instinctiv, visceral.
Să trec, când te simt, pe celălalt mal
De disperare și necuprins.
Nu te plac, recunosc, căci ești ultimul vis
Pierdut prin neguri de vreme mocnită
Mă iartă, te rog, tinerețe adormită!