• partea a doua:

Ceaunul sfârâia pe pirostrii, în spatele căsuței. Boss nu se trezise, Ghinda parcă fusese vis, iar coșul cu pește zici că nu ar fi fost dus aseară la cherhana. Era plin din nou, semn că fratele lui, Giani, tot îi poartă de grijă și a adus aici din prada lui de dimineață. Turiști nu știa să aibă, dar un borș de pește ar fi fost cerut de oricine. Se apucă să curețe șalăul și nu i se părea deloc o blasfemie să facă ciorba din așa pește curat și bun. Noi știm ca făcea asta pentru Ghinda, dar n-o să-i spunem și lui, lăsându-l să curețe și să grijască tot ce era necesar.

Lemnele erau mărunțite din vreme, grădina din spatele căsuței avea strat frumos de leuștean și ierburi aromate, deci lăsăm omul să-și vânture gândurile prin zeama ce avea să devină vedeta zilei. Nu m-ar fi mirat să înceapă toți să suspine după ce vor gusta mâncarea făcută de Mateo, ca în filmul acela unde lumea mânca și plângea sau râdea și mânca, în functie de toanele bucătarului. Bucătarul nostru avea oftaturi lungi în privire și gânduri ghinde. Deh, poate vor trece, poate nu.

Boss părea încă tânăr, chiar dacă avea o așa Ghindă mare și arătoasă. Făcuse box în tinerețe și ceva sporturi de apă, de care se lăsase când a pierdut-o pe mama Ghindei, în ape. Lumea spunea că, mult timp, a căutat-o prin deltă, că se vedea, mai mereu, un vârf de lotcă, printre hățișuri, bântuind chiar și noaptea, iar strigătul lui părea de lup ce nu-și concepea viața fără lupoaica lui. Se căsătoriseră de mici și se aventuraseră prin aceste canale ale Dunării, ea fiind bibliotecară iar el ghid turistic, inginer, când își amintea de profesia lui, și profesor de sport pentru cei mici, o vreme. Bucureșteni amândoi, au lăsat ușor zgomotul mahalalelor și periferiei Giuleștene și se înstrăinaseră cumva de lume.

Ciudat, nu  i-a purtat pică Dunării și nici ura nu și-a distribuit-o egal sau spre cea care i-a furat iubirea. S-a înstrăinat de sine, în schimb, și asta lumii îi păru mai grav decat rămânerea într-o osândă a Deltei. Nicio femeie nu i-a mai cucerit inima. Poate doar patul, dar și acolo tot povești clandestine și ușurele circulau. Faptul că pe Ghinda a trimis-o la București nu e, așadar, o surpriză prea mare. Era singurul lucru pe care-l putea face pentru o fată ce trebuia să intre în clasa întâi. A crescut-o Florina, soră-sa, și a făcut-o chiar bine, deși faptul că nu mai trecuse prin Sulina nu era chiar o normalitate. Dar a fost alegerea Ghindei.

Florina scrisese o cărticică mică despre Elvira și Anton, Boss adică. Era mai mult un tribut adus vieții, căci mereu îi fusese recunoscătoare lui Dumnezeu că a putut-o îngriji pe Ghinda, dar nu voia ca ea să nu-și cunoască vreodată poveștile de sânge. Carte e mult spus, era, mai degrabă, un jurnal pe care fata îl citi asumat și din dorință proprie, nu pe furiș sau pe furate ca un clișeu de film. După ce o citi, își făcu bagajul și plecă la taică-său. Pe Mateo îl știa de la București, când venise cu Boss să o vadă, în diverse momente, dar nu și-l amintea atât de…bărbat. Îl știa  un flăcăiandru subțire și cu ochi ca marea când plânge, verzui mai mult.

Ghinda studiase artele și cânta la chitară dumnezeiește, desi cu glasul mai niciodată. Se folosea de cuvinte puține pentru a socializa, dar de foarte multe gesturi largi, în schimb, de parcă toată viața ei se transformase într-o scenă de teatru în care avea de dat o reprezentație, mai mereu. Era neobosită.

La cimitir nu zăbovi prea mult. Își promisese să revină să picteze toate acele povești de piatră ce încă dăinuiau peste timp, dar acum știa că avea altceva de făcut, iar în gândul ei nu încăpea nici măcar tulburarea pe care o simțise dimineață când își atinse mâinile de ale lui Mateo, pe ceșcuța albastră. Voia la far, voia să meargă cu EL și să-i spună, în față, varianta lui și mai voia să-i poată spune măcar o dată ..TATA.

Dar nu știa dacă va reuși asta.

Boss se trezi, într-un târziu. Nu privea în jur, salută în barbă, oarecum, deloc somnoros sau morocănos, dar cumva evitând contactul cu ochii lui Mateo, care iar l-ar fi dojenit. N-o văzu pe Ghinda și nici aceasta nu își semnală prezența, cumva. Luă două guri de cafea și mirosi borșul ăla ce era aproape gata:

–Să pui masa că plecăm!, spuse el ferm și nimeni nu știa dacă își ignora fata sau chiar nu o remarcase;

-Doi ciudați!, gândi Mateo. La așa tată, așa fiică!

Aseză, totuși, borșul în trei farfurii, aduse pâine și ardei și niste icre de prin figider, rămase de aseară. Mirosea a leuștean și rădăcinoase, de parcă se mutase gradina în farfuriile lor.

Mâncară  pe muțește și nu se priviră deloc în ochi, asta cu excepția lui Mateo care, parcă, era un girofar și un măsurător de frecvențe tată-fiică. Nimic. Nicio tresărire la niciunul.

Se ridicară toți trei și se îndreptară spre barcă. Ghinda ezită, dar Boss o întrebă scurt:

–Nu de asta ai venit? Hai..

Drumul spre farul vechi era scurt, vreo doi kilometri de țărm, dar Boss nu îl făcu pe acela turistic. O plimbă ca pe turiștii lui, simțindu-i freamătul din nări și nerăbdarea. O subjugă totuși definitiv, parcă într-un ritual știut care nu ar fi dat greș deloc, cu fiecare frumusețe întâlnită, cu fiecare salcie și fiecare tăiere de apă, prin brațele Dunării. Zăbovi la vărsarea în mare parcă spre a-și desăvârși acțiunea, deși, dacă l-ai fi cunoscut mai bine, ai fi văzut, că sub ochelarii ăia, gen aviator, se ascundea o privire îngrijorată, și o trecere a ei, mai mereu, în dinapoia umerilor, parcă să se asigure că nu o va pierde și pe ea. Era Mateo acolo, dar nu era suficient. Mateo oricum era tulburat tot, mai ales când ”stejarul” cel mic îl tot atingea, ca din greșeală, pe mâna-i aspră și fierbinte de bărbat muncit. Farul cel vechi nu mai părea atât de impresionant cum și-l amintea ea.

Lăsaseră barca în siguranță și se sprijiniră toți trei de el parcă într-un oftat comun, dar cu esențe diferite.

-Aici a pierit mama?

-Aici!

-Si a fost așa cum s-a spus, că ceața a furat-o și s-a depărtat de tine, că a căzut în Dunăre?

-Nu, nu a fost așa! Am căutat-o toți multă vreme, dar nicăieri nu-i ieșea trupul la suprafață. Parcă intrase în pământ, sau se deschiseseră fundurile fluviului, dar ea era de negăsit. Am urlat, am plâns, am jelit-o, mi-am închipuit tot felul de legende, că prinseseră viață și mi-o transformaseră în lebădă sau nufăr, dar adevărul a ieșit la suprafață mult mai dureros și nefiresc. Absurd, absurd. Un accident stupid și nebănuit. A fost găsită chiar lângă far, într-o porțiune care părea consolidată, dar care, în noaptea aia cedase. Acolo a alunecat mama ta și s-a agățat în niște fiare. A avut un sfârșit ciudat, așa între pământ și ape, exact cum trăisem. Eu eram în far, făceam poze pentru o revistă și un reportaj la care țineam mult. Nu am auzit-o. O fi strigat, n-o fi strigat, Dumnezeu știe? Dar asta e adevărul! A găsit-o nea Costică, zidarul. Nu mai trăiește nici el, Dumnezeu să-l odihnească! Vrei să vezi locul?

-Nu, TATA, –răspunse Ghinda-, hai să mergem, avem multe de recuperat, iar povestea e completă! Acum sunt aici, dacă vrei să o vezi pe mama priveste-mă pe mine. Sună fals, desuet, aiurea..asta e, altă realitate n-avem! E musai să ne mulțumim cu ea și să ne vedem de viață. Ar fi momentul!

Priviră toti spre far ca pentru a-și lua, în sfarsit, la revedere. Ghinda rosti o rugăciune, ”un iartă-mă, mamă”, își  șterse o lacrimă și zâmbi amar, dar împăcată, catre cei doi bărbați. Farul părea străin și lipsit de magie, ca un bătrân care știa că interesul pentru el, în acea zi, se sfârșea sub ochii celor trei oameni.

În spatele bărcii, spuma valurilor părea ca un voal de mireasă, ca o trenă de fată tânără, ca o poveste cu a fost odată dar care continuă și azi, ca un veștmânt de femeie tânără și pierdută prin ape. Se spijină voit de Mateo, parcă a-i confirma ceea ce bănuiau amândoi de dimineață, că și ghindele au nevoie de iubiri mature, că le plac genovezii și că nicăieri nu s-ar fi simțit mai în siguranță.

De o vreme, căsuța lui Boss are mușcate și obloane colorate, are un șevalet pe terasă, iar seara se aude cântec de chitară clasică. De o vreme, Boss privește marea, când e în ceață, tot cu felinarul aprins, cu o cană de ceai alături și cu pipa în gură, dar nu o mai privește singur ci cu ghinde nevorbitoare, dar cântătoare, cu ghinde iubitoare  care știu să ierte și să aline. De o vreme terasa lui se numește Don Mateo.

Legenda spune că uneori ghindele pot subjuga stejarii mari, dar pot să subjuge și marea, iar asta chiar pare de necrezut…

Eu aș crede, însă. Cunosc o astfel de Ghindă.