Azi, ți-am vorbit, ție, despre niște nepriceperi;
Tu i-ai vorbit, ei, despre pauzele dintre cuvinte;
Eu ți-am zis tăceri,
Tu mi-ai spus despre sunete,
Eu ți-am dat subiect pentru cinci gânduri în plus;
Tu mi-ai oprit semnele de punctuație amanet;
Eu m-am plictisit și ți-am trimis toate cuvintele:
Fă tu ce știi cu ele,
Pe mine nu mă mai plac
S-au crispat când s-au vazut înșirate de-a valma!
Azi nu am putut să-ți vorbesc.
Tu turuiai întruna.
Era prea mult la tine și deloc la mine.
Nici n-ai observat.
Când?
Tu erai prea importantă;
Erai pionul decisiv;
Ascultai și-ți plăcea cum sună fiecare cuvânt.
Normal, le primisei pe toate prea ușor
Si universul tău era cel mai important.
Azi tac, dar nu mai am spectatori,
Tu vorbești altcuiva,
Eu nu-mi amintesc de ce vorbeam una cu alta.
Par cuvintele goale,
Ale mele seci, ale tale surde.
Punem de o muțenie colectivă.
Sau de un teatru absurd.
Azi te-am dezamăgit.
A câta oară, oare?
Ce mai contează!
Sunt doar o silabă nerostită,
Restul a fost doar în închipuirea ta,
Căci eu nu te-am mințit niciodată,
Ma crezi?
Da, îmi plac ambiguitățile;
Nu lasă loc supărării eterne:
Azi ești, mâine nu;
Azi ai trecut, mâine nu vei mai fi;
Mă vezi dar nu ști cine sunt.
Ce bine! M-ai uitat!
De-ar fi atât de ușor,
Aș fi invizibilă unora.
Eu încă încerc trucul,
Poate iese și a doua oară,
Iar dacă nu, poate devii  tu invizibilă.
E totuna, bag de seamă!
Azi scriu, tu citești,
Mâine poate fi invers.
Ce bine!
Și totuși, eram..pereche…
…cândva…
Mask-cercei2
*nu confundați autorul cu întâmplarea din text, e doar imaginație de duminică…cu broderie de gânduri obosite

18 gânduri despre “Măsti … pereche

  1. Într-o împerechere de mască și răspuns,
    De gând rostit pe față dar și de gând ascuns,
    Așterni întruchiparea acelei ce-ar fi fost
    De nu ar fi fost masca aceea făr’ de rost.

    Ar fi fost măști pereche, dar una parcă-și râde
    Iar alta parcă plânge ca-n fața unui gâde.
    O mască este albă, ca fața unui mim,
    Iar alta este neagră și de ea ne ferim.

    În spate le stau chipuri, dar fără de culoare,
    De nu le poți distinge nici dacă au paloare,
    Nici dacă au un zâmbet sau rictus supărat,
    Și nici măcar de sunt femeie sau bărbat.

    Purtăm câte o mască. Doar este bal mascat,
    Și-aici închipuirea nu este un păcat,
    Cum nu-i păcat nici fața dacă acoperim,
    Să nu lăsăm privirii lacrima ce-o strivim
    Între a noastre pleoape, roșite de durere,
    Sau zâmbetul senin, pornit din fericire.

    1. Azi nu vreau măsti diferite, nici negre, nici albe;
      Azi imi adun cuvintele sub fețe aparte
      Care-și spun povești ce păreau cam la fel,
      Sub reflectoare de soare, de lună sau de oțel;
      Masti ce-și vorbesc câteodata, dar se pierd, iar, pe sine,
      Masti ce ascund vorbele, și tot ce nu le convine,
      In sertare cu umbre și amintiri de estrada,
      De cand erau primadone și vorbeau de ofranda
      Dată simplu oricui, dar mai ales celui ce dorea
      Incă puțin din ce-nseamnă teatrul…de vorbe, din scrierea mea.

      Te salut cu drag și cu multumire pentru fiecare semn primit in tot timpul acesta ce pare din ce in ce mai..putin.

      1. La fel o fi povestea, dar masca o ascunde
        În tainițe de suflet, sau în profunde umbre,
        Ori, în sertar aparte, frumos împăturită,
        Să nu o vadă vremea și s-o facă cernită.

        Poveste de poveste se leagă-n fir de aur,
        Ce în curând aduce coroana cea de laur!
        Căci firul nu destramă, ci povestea-ntregește,
        Împodobind tezaur de cuvântări, regește.

        Puțin rămase timpul și-l drămui cum se poate,
        Tot ascunzând cuvinte ce mi le dau la spate,
        Cercând doar a citi, o vorbă ici-colea,
        Să-mi bucure viața, căci trece vremea mea.

      2. Vremea ta nu trece, prietene drag
        E o masca de vorbe ce-o las, azi, pe prag,
        S-o dăm noi de-a dura pe coline-nverzite
        Să adune cuvinte din poezii rătăcite
        Să spună de mine că-s mască desperecheată
        Dintr-un cercel amuzant unde eram atârnata
        Și cum caut, mereu, perechea-mi de muguri
        Să-i spun că alerg după rânduri și fluturi.
        Simt cum ne este timpul dușman, ca o mască
        Dar tu, prieten drag, dai și timpului clasă
        Prin popas ce ramane amintire citită
        De ochi dornici, chiar de au, uneori, doar o mască aurită.

      1. …bine ar fi sa nu treaca, dar nu am eu alinieri de planete mascate, mereu. Iar muza poeziei vine in tonuri diverse. Eu chiar mă bucur ca pot scrie. Orice. Cu nuante, fără, cu talc, fără, poveste obișnuita sau nu, totul devine psarte din mine și de vreun an de zile mă simt mai bine printre cuvintele mele care mi-au adus oameni noi, asa cum au departat alții, mai dornici de alte interactiuni.

    1. ..jur că nu m-a necăjit nimeni. Scriu eu cu „realități la tâmple”, dar azi nu e niciuna pe aici. Doar treceri. Și nici nu las pe cineva să mă supere, am atât de puțin timp pentru mine încât e cu soare și măști…din cercei desperecheați.`

  2. Avem nevoie și de măști, așa cum avem nevoie de metafore. E bine să uităm, altfel ni s-ar părea că ne repetăm la infinit. La astfel de gânduri m-ai îndemnat, Adriana. 🙂

    1. Hmmm, perfecte asocieri, Petru! Mi-am făcut, de o vreme, măști pentru lucrurile care nu-mi plac. Uneori le folosesc, alteori nu, lăsând uitarea sa indepărteze gandul.

Lasă un răspuns