Mărgăritar-catchy · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Când urletul îmi era tăcere

Un articol, alt articol, două citate, uite și vreo două scrieri motivaționale, multi îți spun cum să bei apa, când să plângi, de ce să plângi, de ce să n-o faci, pe unde să nu te apuce amocul; mai vin doi experți, trei psihologi, cinci profesori. Fiecare povestește, cum știe mai bine, ce să faci dacă pe cel de lângă tine îl ia depresia sau ce crezi tu că pare depresie, cum să depistezi că are ce n-are sau că n-are ce are.

Fantastic. Dar ce te faci când tu, acasă, chiar duci o  astfel de povară? Când deschizi ușa apartamentului – da, stiu, bine ca ai ce deschide – și cauți pisica; ți-aduci aminte că și-a luat lumea în cap de singurătate, mai rău decât ți-ai lua-o tu; cauți un semn care să te facă să reziști, să nu pui capul pe pernă mai repede decât trebuie, ca mai apoi să te trezești în mijlocul nopții numărând de câte ori ai dat greș în viața asta, de câte ori nu ți s-a legat nimic și de câte ori ai trăit din surogatele altora?!

Nu ai computer, nu ai facebook, televiziunea prin cablu îți servește fericire la pahar sub formă de siropuri de filme în care tot mai vezi ceva happy end, deși tu habar nu ai ce înseamnă ăla. Pe jos zac trei reviste. Toate îți zic:„Fugi, trăieste, îndrăznește, acceptă ce ți se oferă, ia, dă, lasă vina deoparte, scopul scuză mijloacele și o grămadă de bălării asemănătoare”. Mai suni câte un om, simți cât e de agasat de prezența ta, chiar și așa eterică. Uiți ca ai vrut să întrebi ceva; te strecori, înapoi, în angoasele tale. Ai tăi dau din umeri: „Ce să-i fac, mamă! Nu-i lipsește nimic. Serviciu are, frumoasă e, curtată la fel, tânără, deșteaptă. N-am ce să-i fac!”

Știi că spun asta și eviți să auzi aceeași replică. De fapt pe cei pe care îi eviți, cel mai mult, sunt exact cei din familia ta. Simți cum se eschiveaza fiecare. Esti …(mai mult pe catchy)

***

Nu-i nimic. Trăiesc eu și cu asta, pentru că, măcar eu știu că cel mai mare călău și judecător deopotrivă nu-ți poate fi decât conștiința. Ea e cea care îți dă deseori peste nas, mai ales când viața pare bună cu tine și te saltă puțin mai sus. Nu e cazul sa o lasi sa-și facă tot rolul, poate doar intr-atat cat sa nu te avânți prea în înalt. Si a pluti e tot o formă de zbor. Mai lin și mai asumat.

 Sa fiți iubiti și atenti la cei din jur. Va jur, depresia mea nu se vedea, o depistau doar cei ce erau căutători de umbre slabe, din vremea cand eram tăcută în mijlocul lumii, dar urlet in interiorul meu.

25  01 2016

depresie

26 de gânduri despre „Când urletul îmi era tăcere

  1. În astfel de momente există întrebări pe care nu ai voie să ți le pui, și întrebări la care nu ai voie să răspunzi. Chiar dacă cei de lângă tine încearcă să-ți fie aproape, fără propriul ajutor nu-ți vei putea reveni. Dacă îți vei cere ție însuţi un sfat, vei observa că gândești clar dar că ai tendința să procedezi mai puţin limpede decât gândești. Să nu te judeci prea aspru, nu tot ce se întâmplă e din vina ta, dar nici să te ascunzi în adâncul ființei, înainte de a coborî în suflet ar trebui să verifici scara. Se spune că „la marile răscruci nu judecata conduce, ci întâmplarea”. Dacă ai trecut prin astfel de stări, Adriana, și nu te-ai cufundat în abis, înseamnă că Dumnezeu ți-a fost alături și nu te-a lăsat să te rătăcești. Alta era lucrarea Lui, aveai de îndeplinit altă menire, îți pregătise și cealaltă parte a drumului, mult mai lină și mai frumoasă.

    1. DA, ai ințeles perfect, iar concluziile de acum mi-s clare. Inca nu mi-e clar, dar nici nu mai caut sa vad asta, cum, atunci, nu reușesti sa vezi ca totul are o rezolvare. Nici macar nu-ți pui intrebarile pe care le ai acum, cand te simti ca si ceilalti….din afara. Cand esti implicat ai alte intrebari și multe par fara raspuns. Sper insa ca cei ce au vreo astfel de probemă sa aiba norocul sa fie ajutati, sa nu se distrugă cu buna stiinta. Cunosc deja prea multe cazuri. Eu am fost la un pas de asta, iar acum imi da mana sa vorbesc desi inca mai port cu mine frici care nu arata deloc credinta de care vorbesc. Se zice ca daca-l primesti pe Dumnezeu nu iți mai e frica de nimic. Semn ca mai am de inteles lucruri.

  2. Ai deschis așa o fereastră largă spre sufletul tău… cred că toți avem momente de cădere, când culorile se sting ușor în cenușiu. Și atunci parcă nu putem să spunem decât „de ce eu?”
    Dragostea celor apropiați, în special a omului de lângă tine, ne dă acel echilibru fragil care se poate rupe oricând din nou. Cred că trebuie să apreciem ceea ce avem, să găsim în noi această putere indiferent de capcanele vieții. Și pe copilul din noi. Bucuria ingenuă de lucrurile simple. Știu că sună ca o teorie răsuflată, căci toți suntem așa de bun de dat sfaturi. Eu am învățat în anumite momente că fiecare zi trebuie trăită separat. Așa, pe bucăți. Fără proiecții în viitor. Azi e ziua mea, plouă sau e soare, nu contează… Și a doua zi la fel… și tot așa.
    Iar ce e greu și urât pus într-un sertar și rătăcită puțin cheia. Doar azi. 🙂 Pentru că azi, indiferent că plouă sau e soare, că mi-e frig sau cald, azi e ziua mea. Fiecare zi care conține o dimineață e ziua mea. Deci azi… e ziua mea. 🙂

    1. Ei, acum când deja adaug ..asta cu iubirea celui de langa mine, cred ca nici macar nu aveam timp sa las sa intre vreo picatura de neliniște, nemaivorbind de stari care au ars celule intregi și au instalat tristeti aparent iremediabile. Acum pot sa-mi zic multe, adunând și scazând, dar, spre deosebire de atunci, acum il simt mai tare pe Dumnezeu in mine și, poate, stiu și eu, aceea a fost semnul prin care trebuia sa-l aflu, nu imi dau seama bine. Dar asa cum in vremurile acelea indepartate nimic nu prevestea dezastrul, asa nu mi-am inchipuit ca altii ce eu îi stiam puternici sa intre de bunăvoie in chinul acela, tot nesustinuti, tot neînțelesi.

      DA, acum îmi spun multe în care cred, dar de multe ori nu mi le spun eu ci iubirea pe care am primit-o neconditionat. Sper insa la astfel de rezolvari și pentru cel care mi-a inspirat aducerea aminte. Zi buna si faina!

  3. Nu sunt foarte mulți cei care întâi au străbătut meandrele adânci ale vieții, înainte de a ajunge la liniște. Iar dintre cei care străbat acele meandre, puțini pot realiza, ATUNCI, că toată puterea și salvarea se află în ei înșiși. Trecerea de la gândul lucid la faptă nu este facil totdeauna, căci mai mereu ai în față mai multe posibile variante, iar cea bună aduce adesea întâi anumite dureri pe care ai vrea să le ocolești. Și cred că cel mai greu este să poți ajunge să înțelegi să te ierți pe tine însuți, să ajungi să înțelegi că undeva se ascunde datul sorții, că ai un anume țel de împlinit, la care nu poți ajunge altfel. Aș rezuma: a te cunoaște pe tine însuți, pentru a putea apoi să-i înțelegi pe ceilalți. Când ajungi la un anumit nivel în cunoașterea ta, restul parcă vine de la sine. Dar asta este doar o părere personală, care poate că nu este aplicabilă și altora.

    1. Sunt total de acord. Cu diferența că atunci, când păcatul umbrelor se aseaza pe tine intunecându-ți faptele și gândirea, multe acțiuni capătă semn de povară. Povară ești pentru cei din jur, povara ți-s vorbele spuse, poveri devin și unele lucruri pe care le faci de parcă nu esti tu. Iar daca ai norocul sa vindeci ceea ce crezi tu ca vindeci, in realitate mergand și pe alte segmente de care attunci nu esti constient și poate de aia esti și trimis la specialisti, atunci vei reuși sa vezi ce ai de facut. Acum pot face diferenta la cei din jur intre o tristete banală și o depresie instalata și cel mai tare mă sperie ca tocmai cei implicati nu vad pericolul. Par toane fără sens. Culmea e ca eu vad ca sunt bombe cu ceas, dar n-am nicio putere. Si de asta aleg sa scriu, pentru că nu puțini mă văd pe mine cea cu zambet cat casa in alegeri mistuitoare, in intamplari fara sens. Si atunci le amintesc. Mai știi..

      1. Când porți pe umeri povara și tu însuți ești povară pentru cei din jur, privești cu teama de a nu deveni povară și mai mare, de aceea acționezi în felul în care o faci, căutând „răul cel mai mic”, nedându-ți seama că acel rău este de fapt cel mare. Uneori chiar vezi drumul cel drept, dar tot teama aceea ciudată te depărtează de el, pentru că și acolo este durere și povară. De aceea nu am văzut sau nu am ales atunci calea cea bună.
        Știi ce îmi pare ciudat? Că am avut vreo două momente în viață, când vedeam că drumul nu este cel bun, vedeam și calea adevărată, dar picioarele mele continuau să meargă pe poteca greșită, parcă în ciudă. Acum îmi spun că acele momente „mi-au fost sortite”, că acolo era un ceva ce aveam de învățat și că aceasta a fost dorința divină, să străbat partea mea de Golgota.
        Azi vedem cu ochi limpezi totul, pentru că încă mai avem în minte cele prin care noi înșine am trecut. Vedem la cei din jur semnele acelor zbateri interioare, intuim întrebările care scormonesc mintea din fața noastră. Recunoaștem toate semnele, dar realizăm că singurul ajutor este acela de a susține pe cel în nevoie pentru a-i da răgazul să vadă și el cu adevărat. Uneori nici măcar această susținere nu știm cum ar fi mai bine să o acordăm, pentru că eu spre exemplu, refuzam orice venea din afara mea. Poate că ține de personalitatea mea lucrul ăsta, dorința de a rezolva totul prin forțe proprii.
        Tu măcar poți scrie despre, dar eu nu am această abilitate, de a-mi descrie „citeț” toate trăirile și stările de atunci.

    1. E o poveste cu vechime scrisă pentru un om care acum ma vede fericita, implinita, veselă, cu dor de scris, de trăit, de făcut, implicata in proiecte noi, cu 6 căței care nu imi dau timp sa am balansuri de gand, d-apăi de stare. Si ca sa nu uite ca toate acestea le am ACUM, i-am scris aici despre mine cea de ATUNCI.

      Multumesc pentru urări, semn și vizită. Zi bună și senină!

  4. încearcă (de poși) să citești anatomia depresiei. recunosc că mie mi-a fost imposibil.
    și mai știi tu că eu am o vorbă: oamenii care par puternici își cară în spinare cele mai grele cruci.
    acceptă, iartă și te bucură de ceea ce ai. ultima parte știu că ți-e mai mult decât crez și fel de a fi. dar eu cred (dacă greșesc sau sunt prea băgăcioasă) eu cred că mai ai de acceptat și de iertat.
    depresia nu este o boală de care te vindeci, știm amândouă că da…. cel puțin nu ușor. dar să recunoști și să scrii despre ea este parte din acceptare.

    1. Subiectul e teribil de ofertant, iar dacă sapi adânc în suflet mi-ar ieși material cât pentru 10 articole în care nu m-aș repeta cu nimic. Când bucuriile, de care alții ar tremura la gândul că le-ar putea avea și nu le au, nu îți mai sunt suficiente, când îți structurezi priorități care nu par a deveni prietenoase cu tine, ba chiar te ocolesc prin alegeri nu tocmai chibzuite, când stima de sine e scăzută și te vezi deformat, când nu știi despre tine lucruri dar nici nu porți în tine fărâma aceea că ai putea afla, când multe și mărunte dau năvală, prima stare care se instalează e apatia. Tu te comporti aparent normal, cu exceptia faptului că nimic nu iți face plăcere, iar cele spuse in prima parte a articolului incep a se zari și ghici, venind la pachet cu tot dezacordul părtilor participante care nu înțeleg cum, când și de ce. Am ales să scriu din nou despre asta, dintr-o disperare a sufletului, vazand ca netrebnica asta de stare a pus stapanire pe un om pe care nu l-as fi crezut capabil sa o lase sa intre in el. Mi-am pierdut, definitiv, prin alegeri dramatice, două cunoștințe, și le pun doar pe ele la socoteala care, acum când scriu, pare că mai adauga cifre și chipuri. Eu m-am salvat atunci, dar exact cum spui, nu am vrut să uit acele momente niciodată pentru că atunci, cu adevărat, am câștigat lupta cu viața. Acum e parfum, acum trăim dând din coate și având aliati din iubire și cu iubire. Atunci, după ce tăvălug vin acțiuni și stări pe care dacă le-ai bănui cât de mult vor merge cu tine la pas și după, cred că te-ai gândi de zece ori înainte de a spune sau face. Dar ce a fost de iertat, am iertat, ce a fost de concluzionat la fel și tot la fel mă voi speria vâzand cazuri in care ceilalti membri ai familiei unde exista o astfel de problemă se comporta de parca respectivul e ciumat și face doar probleme din prea mult bine. De asta am spus ca și a pluti e o formă de zbor, pentru că nu toți au norocul acesta deși sper ca multi sa aiba fâlfâitul de aripi …cadou nesperat. Mulțumesc pentru semn. Te imbratisez cu tot dragul.

      1. fiecare dintre noi ne purtăm propriile himere în suflete. unii le pot spune, alții le ascund chiar și de ei înșiși. e greu… dar e viață.
        acuma… reacțiile oamenilor în fața depresiei sunt varii: unii se sperie și fug, alții rămân, dar au atitudini de struț, tu însăți ai spus (și știu și eu) depresia este o boală perfidă, omul este versatil, iar naturile profund interiorizate se prăbușesc în tăcere.
        eu pândesc un prieten care mi-a spus că nu va cădea. dar știu că o va face… și pândesc ca o candelă: jumătate luminând, jumătate urlând a neputință. dar voi fi acolo cu plasturi, cu uterea mea mică, cu toată inima.
        trec oricum pe la tine, trec pe la mai puțini acum și nu prea las semne. boala asta însă… mi-e prieten vechi.

  5. Se spune că persoanele care au suferit sunt mai bune, sau macar se straduiesc ( ocolesc încearca) să fie așa. Cunoscând ce înseamnă durerea, faptul de a se simți nebăgați în seamă, lipsiți de importanță, marginalizați, după depășirea acestei stări, ajută necondiționat, se implică întot felul de activități caritabile. Așa se zice?!? Nu știu dacă are vreun sens ceea ce am scris eu aici… Poate da, poate nu, poate depinde de persoana care citește. 🙂

    1. Hmmm, sens are. Chiar mult, dar in acelasi timp e o muzica frumoasa pentru urechi sensibile. Am disperat și m-am ridicat, am făcut greseli pentru care nu m-am iertat nici azi, am simțit decăderea dar cel mai mult am iubit sentimentul de siguranta, nu darurile fizice și materiale care veneau odată cu linistea de după. Mi s-au intamplat toate acestea si am reușit sa ma iert, sa invat sa traiesc cu vina mea, cu viata mea trecuta, cu oamenii lăsati acolo, cu amintiri, cu dezastre, cu toate. Ce am facut in zilele noastre? M-am reașezat pe drum, am ocolit oamenii pentru care nu sunt decat o amintire urata, am ocolit tot ce scotea raul din mine, am cautat sa invat lucruri noi, experiente noi, sa inteleg ideile altora, crezurile mele sa vad daca se impletesc cu cele ale sotului, de exemplu. Si…am avut și puțin noroc, de ce nu? Prin bunătatea lui, prin credinta lui, prin iubirea si devotamentul sau m-am vazut cum ma vedea el, desi imi stie si cele mai urate amănunte. Depresia? Nu plecase cand l-am cunoscut pe Mihai ci a pierdut din forta datorita lui, disparand total. Asa pot face și lucruri bune, caritabile chiar, dar eu oricum primisem nesperat de mult, asa ca e ușor sa vezi lucrurile altfel. Cred ca trecem prin multe și..alegem. Puteam sa nu mă schimb niciodata. Inca gresesc, inca aleg gresit uneori, dar mă adun mai repede fara sa mai las sa se instaleze in mine sentimente găunoase. In viata asta, acum, fac lucruri care-mi plac, dar tare rau a fost cand nu simteam decat ca sunt o umbra. Multumesc, Dana. Subiectul e …fără sfârșit pentru mine. Prea m-a stapanit multa vreme.

  6. … se spun multe, se dau sfaturi și mai multe, așa cum ai zis și tu, dar numai fiecare dintre noi știe în ce ape adânci și tulvuri, sau nu, se scaldă. Eu mă bucur mult că te-am cunoscut așa cum ești acum, cu un drum drept pe care ai ales să mergi, braț la braț cu un suflet geamăn, iar dacă umbre din trecut mai apar uneori, sunt sigură că le cei face fată, fără a le da prea mare importanță, pierzându-și astfel din putere. 🙂

    1. ..cu fiecare zi …faci parte din mine. Esti mai puternica, mai plina de forta, mai clara, expresiva și stiu ca și tu ai aport in ceea ce sunt și sunt mândra de asta. Tu esti fata mea curcubeu, și cred ca ai mare dreptate in tot ce spui. Multumesc.

  7. Abia azi am ajuns aici, am citit TOT si… ti-as spune si eu ceva dar ce sa mai adaug?
    Un singur lucru poate: vindecarea vine in ziua in care incetezi sa te detesti, cand inveti sa te iubesti asa cum esti, cand iti pui sufletul in mana Domnului si Il lasi pe El sa te mangaie! Cine nu iarta nu este iertat si cea mai imposibila dintre neiertari este cea de sine! Iubeste-te, fara sa te divinizezi, ci doar… iubeste-te iartandu-te!
    Sper ca o faci deja! Cu drag!

    1. Da, Cita. E o scriere in completare a celor ce s-au spus luna asta. Am vrut sa fie clar celor care cred ca sunt privilegiata cu tot felul de lucruri frumoase acum, ca nimic nu a venit pe drum lin, ci a venit cu zbatere, cautare, durere, greseala și impăcare. Sunt bine acum, dar am sa recunosc ca, uneori, mai privesc peste umăr cu teamă. Si da, mă iert ca sa pot fi intreaga pentru cei ce mă iubesc si au nevoie de mine! Sa fii bine, Cita!

      1. Ineleg mai bine decat crezi! Stii, pe blogul meu „Darul din urma” am scris intr-o zi despre marele pacat am invidiei. De ce este pacat sa invidiezi? Pentru ca te opresti la suprafata, pentru ca vezi doar o parte a adevarului, pentru ca nu stii ce sta in spatele fiecarei fericiri! In viata totul se plateste si orice fericire are umbra ei si plata ei!
        Nu spun decat ceea ce am trait! Am fost invidiata pentru viata mea dar azi nimeni nu m-ar invidia pentru cele doua cancere nici pentru chimioterapii nici pentru alte si alte suferinte!
        Mi-esti draga!

  8. Sinceritatea ta ma copleseste, Adriana. Stilul tau este atat de real si adevarat incat am senzatia ca ma pot oglindi in el. Mi-as dori sa pot scrie ce simt, ce cred, ce sper, dar simt ca ceva nu ma lasa. Poate ca va trebui sa mai astept pana cand va veni timpul potrivit sa scriu, sa ma deschid asa precum o faci tu. Oricum ma regasesc mult in cuvintele asternute de tine, ma pot oglindi ca in apa unui lac pe care lebedele isi canta ultimul cantec. Nu stiu, asta simt in acest moment. Suferinta ma copleseste, neputinta ma face sa ma simt vinovata ca nu pot mai mult, nestiinta ma determina sa nu fac ce trebuie pentru ca nu stiu ce sa fac. Da, sunt la o rascruce de drumuri si va trebui sa aleg calea. Nu ma pot opri, nu-mi pot permite acest lucru dupa cata cale am starbatut pana aici. Constiinta mi-e limpede, am facut tot ce am putut omeneste, acum il las pe Dumnezeu sa hotarasca. Timpul incepe sa curga incet spre limita intre cele doua lumi. Fiecare din noi are un liber arbitru si nimeni nu poate hotari in locul nostru.

    1. Cred ca mi-e cel mai greu sa iți dau ție vreun sfat. Nu acum. Să-ți fiu alături, da; să te susțin în tot ce faci…cu drag, dar să mă așez o clipă in locul tau n-as putea. Treci prin cele mai dificile decizii și numai clipa le va așeza pe făgaș cât de cât potrivit. De un lucru te asigur: nu lăsa sa se duca tot ce ai construit cu mintea și sufletul. Știu cum e să nu-ți mai găsești rostul, numărând anii pe care îi aduni în buchetul vietii. Asa ca sunt aici, in cuvinte sau nu. Telefonul lui Mihai e mereu activ. Daca ai nevoie de mine îi spui lui. Eu am luat o pauza de fb. Mihai mi-a pus parola, sa nu pot intra. Hahaha…

Va multumesc pentru vizită si semn, dar inainte de a lasa un comentariu, va rog sa cititi politica de confidentialitate a blogului, si va reamintesc ca oricand va puteti dezabona de la comentarii sau de la continutul acestui blog