Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ce frumoasă eşti…

Mi-am adunat cinci cârpe într-o valiză, trei eşarfe şi un costum de baie şi am privit surescitată la bănuţii din portofel. Oare îmi ajungeau? Biletele de cazare şi masă, de la un hotel aproape de Cap Aurora, erau plătite, la fel şi biletul de tren, doar dus. Pentru restul aveam banii număraţi. Soră-mea mă asigură că ne vom descurca noi cumva şi îmi spuse uşor ghiduşă: „Fără rochia roşie să nu te prind la mare, ai înţeles?”
Am picotit toată noaptea, cu trupurile sprijinite şi legănate de valsul roţilor de tren ce ne cântau armonios cântecul aventurii. Tinereţe, libertate şi mare. Trei coordonate perfecte. Pe atunci, nu era an să nu vizităm locuri ştiute şi neştiute, gândite în vis şi scoase la realitate de briza mării,  de stabilopozi şi de faleze ce ne topeau paşii în nisip. Dulcele gând de ducă nu avea decât aceeaşi destinaţie: covorul azuriu, plutitor şi nesfârşit al mării.

Hotelul era mai mult decât neaşteptat. O curte interioară, flori, lume ce fremăta, terase, coafor. O oază de răsfăţ pur. Cei câţiva ani de privatizare, de după revoluţie îşi spuneau cuvântul. Bucuroase ne-am îndreptat către sala de mese. Aveam meniu complet. Nu-mi aduc aminte de ce, ori am avut ceva bilete de sindicat, ori de la agenţie am primit o ofertă de nerefuzat, dar, recunosc, că plaja era atât de aproape încât drumul către masă nu putea să ne îngrădească timpul de zbenguială şi plajă. Nişte clopoţei de vânt îşi spuneau povestea lor simplă, de căutători de vise, printre minţile mesenilor. Aşa îl vedeau pe tânărul de la masa alăturată cum înghiţea cu greu din cotletul suculent. Mai suculentă era imaginea iubitei lui ce atrăgea toate privirile din restaurant. Gândul lui părea să spună:”Ce frumoasă eşti, iubita mea!”Clopoţeii de vânt dădeau drumul gândului într-un clinchet fin şi se pregăteau să adune altul. Pe terasă apăruse o familie cu un bebel pe jumătate adormit, ce gângurea suav. Purta o pălăriuţă de pai şi o fundă roşie ataşată. Primi un pupic fix pe creştet ce părea să spună: „Ce frumoasă eşti, pitica mea!” M-am scos din visare. Prima masă, prima îmbucătură, prima privire derutată. Nimeni nu părea să aibă vreo problemă. Doar eu şi felia mea de friptură. Am înghiţit cu greu şi cred că vraja clopoţeilor de pe terasă a dispărut, pentru că nu-mi auzeam nici gândurile mele, nici pe ale altora, ci doar o simplă constatare: carnea din farfurie avea un gust ciudat. Am plecat, rătăcind constatarea, dar aveam să o simt revenită, a doua zi, pe buza mea superioară şi aşa destul de voluminoasă, de la mama natură, într-un herpes dizgraţios, alb, umflat, cred şi de la soare, ce mă făcu să scot un ţipăt de disperare. Tot concediul meu părea compromis. Priveam în oglindă disperată, apropiindu-mi degetele de faţă. Asta era!

Puteţi crede că cele 10 zile îmi păreau prea mult într-o astfel de situaţie? M-am adunat totuşi şi două zile mai târziu, aveam să mă hotărăsc să îmbrac rochia roşie, ca într-o încercare de a echilibra ghinionul, cu norocul de a putea purta o minune de creaţie. Mi-am prins buclele cu o bentiţă fină, lăsându-le altfel libere şi am plecat în holul hotelului privind mai mult în jos, ferindu-mi faţa de privirea curioşilor. Aveam în minte două lucruri: ori atrag atenţia doar asupra rochiei, ori tot cu ajutorul ei omul îşi va da seama mai bine de hidoşenia de pe faţa mea. Soră mea întârzia. M-am ridicat şi m-am dus către oglinda din hol. Ce prostuţă era tinereţea mea: nu reuşea să vadă nimic dincolo de buba aia purulentă. Nu ştiu dacă clopoţeii de vânt au trimis gândurile mele celor din încăpere, dar, ca într-un miracol, am auzit în spatele meu, încet, şoptit şi tandru : „Herpesul acela trece! Curând! Dar frumuseţea ta, nu!”

Tânărul acela, Adrian se numea, mi-a salvat stima de sine şi concediul. Am rămas multă vreme amici, deşi Bucureştiul nu îmi era nici simpatic, nici la îndemână. Şi multă vreme niciun alt bărbat nu a mai putut concura cu tonul acela, spus într-un moment imperfect, devenit perfect pentru mine: „Ce frumoasă eşti, Adriana!”

Azi, „ce frumoasă eşti….” m-a dus cu gândul la această întâmplare.  Veţi găsi în tabel alte frumuseţi! Încercaţi!

24 de gânduri despre „Ce frumoasă eşti…

  1. să-ţi spun? să nu? bine, hai că spun…. eu am fost mireasă cu herpes. apărut cu două zile înainte de nuntă, l-am purtat pe el la înaintare, că am vrut sau nu, în ziua aceea care, zice-se este cea mai frumoasă din viaţă.
    sigur, nimeni nu a suflat în front: „vaaai, da ce te-ai rujat ca un clovn!” numai că eu am ştiut… tot timpul. chiar şi acum îl văd hlizindu-se în poze.

  2. frumusetea cuiva e data doar de ansamblu iar micile imperfeciuni nu fac altceva decat sa o accentueze. Frumoasa povestire. Cand esti tanar, vezi altfel lumea si fiecare detaliu se amplifica. Esti in cautarea identitatii si ai nevoie de aprecierea si recunoasterea celor din jur, ca pentru o confirmare. un cos, un herpes pot fi echivalente cu un dezastru. La varsta maturitatii vezi lucrurile altfel. Deja stii cine esti, cum esti, ce poti si nu ai nevoie neaparat de confirmarea celor din jur pentru a fi sigura ca esti frumoasa. Poate doar din cand in cand, de o remarca dn partea omului iubit si asta doar pentru a te asigura ca in ochii, sufletul si inima lui esti speciala.

  3. Adevarul e ca o astfel de chestie iesita pe fata iti poate distruge orice urma de chef. Si nu stiu cum se face dar apar in momentele cele mai nepotrivite posibil…. :). Ce pot sa spun altceva decat: Ce frumoasa poveste ai scris…

  4. Of, nu pot crede că te-ai îndoit fie și o singură dată de frumusețea ta. Nicio femeie pe care o cheamă Adriana, nu poate fi altfel, decât bună, și frumoasă. (Așa știu eu. Am o surioară inimoasă și frumoasă, cu acest domnesc și finuț nume.)

  5. …îmi mai spuseseşi, când am povestit de panariţiul ce mă făcea să stau cu degetul, ştiţi voi cum, cu 2 zile înainte de nuntă şi când mi-a prăjit ceapa Mihai in ulei, in loc să imi coacă o coajă de ceapă. Da, fără aceste întâmplări…unele lucruri ar trece …prea simplu. Dar chiar în ziua nunţii, măi psi? Eşti tare! Eu mă umflam de plâns. Eu am plâns că mi-au stricat buchetul…

  6. Când am văzut tema m-am gândit pe rând: la mama, la sora mea, la casa mea, la ţara noastră, la iarna perfectă din munţi, la multe, multe. Când colo, câştigător la puncte, gândul ce mi-a dat multe emoţii acum mulţi ani şi care, uite, nu a dispărut uşor din memorie. Mulţumesc!

  7. Ei, de ar fi încrederea de sine ceva indestructibil? Din păcate, am avut şi oameni în jur care credeau că manipulându-mi încrederea în mine…mi-ar mai scădea din corniţe. Greşit! Nu mai vorbim de faptul că frumos e orice om. Dar aici …am pus accent doar pe acele cuvinte ce vin ca un balsam pe suflet şi când ai cea mai mare nevoie!

  8. …aici subscriu sută la sută. Nu as fi reactionat asa acum, la maturitate, cand nu mai am nevoie de confirmări dar şi când …anii se scurg şi imperfecţiunile sunt mai vizibile, mai dese şi mai obişnuite. Tinereţea se vroia fără….pete. Acum…altele pot fi un capăt de ţară iar cuvintele speciale pot veni….in cu totul alt context.

  9. Uitandu-ma acum in spate, parca nu imi vine sa cred ca eu eram cea care refuza sa mearga la petreceri sau la vreo intalnire, daca nu mi se aranja parul asa cum doream sau daca imi aparea vreun cos pe care nu il puteam masca. Era o adevarata tragedie, aproape ca plangeam si nici o rochie din lumea asta nu ma putea convinge sa ies din casa. Cat de ciudata e mintea umana!

  10. Ce bine te inteleg 🙂 Si mie imi strica ziua un herpes. Noroc ca foarte rar se intampla sa ma pricopsesc cu vreunul. Dar mie nici macar o incurajare perfecta, ca aceea pe care ai primit-o tu, nu mi-ar schimba starea 🙁 Nici acum…

  11. Ştiu că sună urât, dar noi femeile suntem nebune! Nu ne vedem frumoase din cauza unei bubiţe, nu ne lăsăm admirate doar pentru că un „nimic” a apărut pe faţă, nu ne iubim, nu ne admirăm decât atunci când suntem perfecte şi, totuşi, nici atunci nu ne vedem perfecte. Poate ar trebui să ne iubim mai mult şi să nu ne gândim doar la părţile noastre „urâte”

  12. Herpesul mi se pare horror! Am suferit mult din cauza lui. Acum , cum spui tu, apar rar, foarte rar şi îl gestionez altfel, deşi doar o întâmplare majoră m-ar face să-l bag în seamă. Dar atunci, cuvintele acelui om mi-a salvat vacanţa care era fix la început.

  13. Când eram foarte slabă, nu mă vedeam suficient de slabă. Acum când kilogramele nu mă ajută …mi-aş dori să fiu ca atunci, aşa imperfectă cu mă vedeam. Na, că natura se răzbună pe ingratitudinea mea!

Lasă un răspuns