Cu mamaia la discoteca

Când eram mică, una din expresiile pe care le uram cu foc era „pe vremea mea”. Nu puteam să mă fac şi eu că stau degeaba şi pe gânduri, că, hop, „pe vremea cuiva” nu era timp de asta, şi, vezi Doamne, se alerga încolo şi încoace pentru un blid de mâncare. Nu mă puteam şi eu un pic făli cu vreo rochie mai şuie, că, gata, „pe vremea altcuiva” nu existau decât două bucăţi -una de fiecare zi, şi alta de duminică iar asta nouă sigur nu corespundea vremilor. Începusem să mă cam obişnuiesc cu expresia asta, dar nu însemna că-mi şi plăcea. Nu-mi place nici acum.
Într-o zi, mi-am cumpărat singurică, din bănuţii câştigaţi de mine, o pereche de saboţi. Erau închişi în faţă, şi eram tare mândră de ei. Până am ajuns acasă. O ora s-a chinuit tata să înţeleagă cum vine asta – albastru în degrade. „Măi, tată, măi! Vezi că te-au înşelat ăia şi ţi-au dat pantofi uzaţi! Tu nu vezi ca nu au nicio culoare? Păi, pe vremea mea, culorile erau culori, nu degrade” , și mai scuipa un pic pe papucul meu, încercând cu o cârpă să uniformizeze culoarea. După ce s-a bunghit că aşa erau din fabrică, m-a înjurat dulce, bombănind în barbă: „Apăi, pe vremea mea nici papuci n-aveam! Nu m-am dus la horă să mă pup şi eu cu o fată că eram desculţ! Am ajuns cu o pereche de başcheţi la Braşov, şi ăia împrumutaţi!” , adevărat, tată, dar cred că bascheții ăia au avut ceva praf magic că tare te-au ajutat să găsești cărare spre succes și împlinire.
Orice făceam, aducea invariabilul, de mai sus, branduit deja. Aproape că voiam bătaie decât sa mai aud, o dată, această vorbă care te tăia până în fundul sufletului. Dar uite cum deviez eu de la o întâmplare, care dacă nu s-ar fi petrecut aievea, jur că o inventam eu, doar pentru amintirea de nepreţuit care mi-a rămas într-un cotlon ascuns şi de care nu pot vorbi fără să mă gâtui de emoţie. O întâmplare despre cât de aproape îți poate rămâne o fărâmă din trecerea ta prin viață și cum unii oameni s-au născut să îndrăznească, să biruie, să strălucească și să se cuibărească în sufletul tău mergând cu tine prin fiecare clipă petrecută pe pământ ca într-o taină doar de voi știută.
Crescusem. Aveam vreo 17 ani, şi nimic, nimic, nu-l făcea pe tata să accepte lucrul ăsta uşor. Fusese multă vreme plecat din ţară, iar şocul de a mă vedea aproape femeie nu-i dispărea deloc, din păcate. Nu mai vorbesc de toate conflictele neînţelese de mine, dar logice pentru el, care mă secătuiau şi mă ţineau departe de toate activităţile caracteristice vârstei mele. Acceptam, nu fără să mă revolt, orice hotărâre. Asta nu însemna că tristeţea nu era pe faţa mea ca o mască permanentă. Rezistam greu, dar din dragoste pentru el, îmi alungam de zece ori pe zi gândul meu, aparent egoist.
Tata avea nevoie de odihnă, aşa că ne-am refugiat, pentru o vară, cu toţii, în satul mamei mele. Ehehe! Ce vremuri! Toţi erau sănătoşi, în putere, familia reunită într-o formă cum rar se va mai întâmpla în timp. Doar eu mă topeam pe picioare de plictiseală şi de căldura aia mocnită, de sat uitat de lume, în câmpuri arse şi uscate. Vremea când plângeam până la Mizil, de dragul mămăiţei mele, trecuse şi lăsase loc doar unor frământări de adolescentă suferindă. Era suficient să mă privească tata, în starea mea de zi cu zi, că un nou incident stătea să înceapă. Mi-o căutam fără să fac nimic, propriu-zis.
La un moment dat, se aude în sat că, la Căminul Cultural, va fi seară dansantă. Habar n-aveam să dansez, deşi ani aveam destui. Mie nu-mi mai părea vreo tragedie, era rezultatul unei educații rigide, exact cum v-am povestit deunăzi, cand spuneam ca in apartamentul nostru de bloc muzica nu canta niciodata. Asa ca daca muzica nu e, de unde dans? Dansul acela posibil, însă, încolţise în capul meu ideea că n-ar fi rău să pot participa şi eu la un eveniment de acel gen, măcar de curiozitate. Degeaba încercam sa-l înduplec pe tata, să-i promit că doar pentru o vizionare, măcar, să mă lase, că nu mă amestec la dans cu „ţăranii” satului, că doar scenarii absurde îi treceau prin minte. Totul era până la închipuirea că nişte mâini străine s-ar putea încolăci peste mijlocul meu, într-o încercare bâţâitoare.
Nu mai insista!, spunea tata, din ce în ce mai nervos. Nu te duci, şi gata! Pe vremea mea, fetele tinere mergeau însoţite de femeia bătrână din casă şi erau bine supravegheate Unde să te las eu, printre oameni pe care nu-i cunosc? Si cine-mi garantează mie că vii teafără de acolo?”, de parcă m-aș fi dus la război nu la vreo discotecă sătească, însă el deja își imagina lupte corp la corp și săruturi furate, știrbindu-mi astfel ceea ce nici eu nu știam că am. Am oftat prelung și am început a foșni toată a neliniște dar atât cât să observ că  nici una, nici două, mamaia mea, care plângea în colţul basmalei ei înflorate, nici că mai aşteptă să înceapă alte comentarii, că numa ce o aud, ca  un miracol: „Ei, Iosifică, dacă e aşa mamă, merg eu cu ea! Dar o iau şi pe Sorina să vadă şi ea cum se distrează tineretul!”
Mama, care era simplu spectator, şi care cu ochii minţii vedea spectacolul gratuit oferit de bunică mea tineretului sătesc, a încercat zadarnic să ne oprească acţiunea. Mamaia şi-a pus şorţul nou, basmaua cea de duminică, şi-a luat toiagul nelipsit picioarelor sale neputincioase, pe noi de ambele braţe şi ne-am îndreptat spre Căminul Cultural.
În urma noastră lumea râdea ca la urs. Nu se mai văzuse aşa ceva, nici măcar cu fata popii, cea crescută după taine şi canoane. Eu, înaltă, slabă, ca o arătare de Braşov, prea plină de fusta ei de piele gri petrol, care şi acum ar face victime în lumea fashion prin culoarea deosebită ce o avea, – mai am costumul și acum, si inca in stare bună, din respect pentru efortul tatei de atunci – nesigură de acţiunea în care se afla, dar prea curioasă pentru a renunţa uşor la aceasta, păşeam printre pietrele uliţei făcându-mă că nu văd rumoarea creată. Doar sor’-mea, Sanda, ţopăia fericită că-şi va întâlni acolo suratele de joacă de pe stradă.
Deja zvonul circulase şi ajunsese înaintea noastră la Cămin, astfel încât atunci când uşa se deschise şi a apărut mamaia zâmbind ca o fetişcană, nimeni nu s-a mirat prea tare. Auoleu, dar abia acum începea aventura pentru mine. Cu un ghiont prea vizibil, de care m-am jenat prin natura lipsei de experienţă de viaţă dar și datorită aerelor mele  de domnișoară, mamaia mă împinse şi pe mine în grupul celor mari, fără să stea pe gânduri, aşa din instinct și dragoste, dornică să mă vadă distrându-mă și meritând toată tevatura aia, că doar nu venisem la muzeu. Toată lumea se risipi, însă, lăsându-mă primadonă, la concert, fără spectatori, de-mi venea să intru în pământ, nu alta. Nici măcar fetele de pe stradă nu se înghesuiau să mă salveze. Şi de ce ar fi făcut-o, când, de fapt, le adusesem duşmanul, fix la singura lor serbare comunală? Cât mai umblaseră ei după DJ- ul scump la vedere, mai rău ca soarele în timpul furtunii! Ehehe! Şi-acuma, na, belea…
Încet, încet, toţi se mutau afară din Căminul Cultural să se poată pupa şi strânge în braţe, liberi, fără să-i vadă tanti Ioana lui nea Nelu Colan. Eu nu îmi doream altceva decât să ne întoarcem, îmi ajunsese durerea aia crunta de stomac și bătăile de inimă care păreau ca vin din toate părtile corpului uitand de bruma de anatomie pe care o învățasem până atunci.  Sor’-mea bâţâia pe ritmuri disco, cu o Doiniţă şi o altă fată de vârsta ei și nici nu concepea să-i stric distracția abia descoperită. Mamaia zâmbea politicos tuturor. Doar de mine nu se apropia nimeni, de zici că se dăduse cu bomba cu neutroni, fix în jurul meu. Acum, când rememorez, mă lovesc de timpuri și vremuri, de percepții și de faptul ca totuși se mai schimba lucruri pe lumea asta. Realizez, ca in ciuda bățului din dotare, al șorțului de jupâneasă și al basmalei cochete, buna mea dragă nu avea nici 55 de ani, doar ca toți cei din jur o tratam de parcă împlinise suta și în ea zacea toată înțelepciunea lumii.
 M-a salvat, drăguţa – tot cu grija și istețimea sa de care toți beneficiam din plin – strigând într -un microfon că pentru ea asta e singura seară în care nu vede, nu aude şi nu pricepe, şi că n-au decât sa se pupe după boscheţi cât vor, dar s-o danseze şi pe nepoată-sa careva. Să mooooooor, nu altceva! Şi, ca să nu plâng instantaneu, m-am trezit într-un blues al vremii cu finul nostru cel mai mare. Salvată de clopoţel, cum s-ar spune, şi de  ruşinea abătută asupra mea de nicăieri. Naiba mă pusese să vreau la bal?
Nu mai ştiu amănunte. Am senzaţia că am plecat destul de repede, spre dezamăgirea soră-mii, care tocmai ce se băgase într-un joc de-a ascunselea. Tata s-a declarat mulţumit, mamaia şi-a ţinut promisiunea şi nu a spus nimănui care pe care a pupat; dar nu s-a mai mirat când unul, sau altul, anunţa vreo logodnă. Ea, deja, avea notate, în carnetul sufletului şi al minţii, toate datele. Cât despre mine, atunci am fost mulţumită, atât cât se putea, de toată seara cu pricina. Dansasem în sfârșit, habar nu aveam ce; văzusem lumea tânără a satului, seara disco, şi îmi fâţâisem şi fusta mea, cea de neegalat, printre lume, care nici că mai văzuseră aşa ceva până atunci, astfel încât orgoliile mele mărunte îmi băteau gongul celor mari care se apropiau. Nu mi-am mai dorit la dans. Ba, în timp, puţinele seri petrecute prin discotecile din împrejurimi mi-au lăsat gusturi amare… de nepotrivire.
Întâmplarea asta, în schimb, cu mamaia la discotecă, a devenit, peste vreme, una din amintirile mele de aur, iar dacă ar trebui să o mai trăiesc l-aş ruga pe Dumnezeu să nu o ocolească, pentru că, fără să ştiu, atunci, „pe vremea mea” am trăit lucruri din „vremea lor”. Şi… nu regret. Uite aşa azi, cu eroii vieţii mele, v-am mai adus o poveste, iar eu am încă un punct bifat cu SĂRUTUL MEU SĂRAT DE BĂRĂGAN, buna mea născută într-o zi de Sfânta Paraschiva și dusă într-un început de an, cândva, când viforul și zăpezile mi-au îngenunchiat copilăria și simbolul ei.
Te iubesc, mamaie! Dincolo de cuvinte şi întâmplări, până acolo de unde mă veghezi azi…

bunica

 19 iunie 2013

You may also like

8 comentarii

  1. Dupa criteriul meu un lucru bine scris, un articol sau o poveste este reusita, atunci cand eu sunt cu tine in poveste. Adica atunci cand reusesc cu ochii mintii sa vad ceea ce ai trait tu!!
    Creezi dependenta!!

    Caut tot mai mult si astept sa citesc mereu cate un rand din ceea ce scrii!
    Esti superba!

    1. Hai ca am scris cat o zi de post și nu mi-a luat comentariul. Pfui, cica sa te muti pe domeniu. Azi, cuvintele tale au venit ca un raspuns necerut. De ce? Eu vara nu scriu. Mi-e lene. Fac tot felul: ma plimb, stau in curte, citesc, etc. Totuși, am avut timp de rasfoit blogul și am realizat ca scriam mult mai relaxata cand nu ma luam in serios, cand nu ma gandeam ce va zice lumea. Asa ca de la finalul lui august, am luat o hotarare, sa scriu fara sa-mi bat capul, sa nu mai tin cont de tendinte, trenduri, vizualizari etc. Sa fac ce simt. Aing un om…excelent, dau chix…mai incercam. Si, de cand cu catchy am prins din nou curaj; mai desprăfuiesc si povesti vechi, scriu unele noi, dar toate le fac mai …simplu.

      De asta zic ca, azi, mi-ai oferit cel mai bun raspuns hotararii mele, semn ca e bine ce fac. Si-ți multumesc f tare. Te imbratisez.

  2. 🙂 Hai că mi te imaginez acolo, mai ales că am avut destule întămplări pe la cămine culturale cu seri dansante şi ştiu cum e! Şi sper că nu te superi, dar chiar m-a bufnit râsul.

    1. Sincer? Eram de tot rasul, iar daca acum nu ai fi zambit macar imaginanduti-o pe mamaie cu batul și ochii in patru, iar eu stinghera..cred ca ma apucam sa rescriu povestea, pentru ca multa vreme pentru toti a fost sursa de amuzament, cand ne aminteam.

  3. Mi s-a făcut dor de bunica și de casa bunicilor.
    Se purtau prin anii ’80 fustele evazate făcute din dantelă de bumbac alb din aceea cumpărată la metru. Se coseau cercuri din dantela si se obtinea o fusta cu volane. Se purta cu o jupă din atlas colorat pe dedesupt. Erau simplu de facut, reuseam eu si mama s-o coasem, fara ajutor de la croitoreasa. Problema era ca nu se mai gasea dantela se bumbac in comert, doar din cea sintetica, precum alea de furou. Bunica, de cate ori ma prindea la ea, ma ducea in camera unde intr-un dulap isi pregătise ținuta pentru propria inmormantare 🙁 „Când o să mor sa aveti tot ce va trebuie, hai sa-ti arat unde sunt” Si ma necajea cumplit cu grija asta a ei. Si avea bunica mea pantofi de lac, ciorapi cu jartea, furou fin, costum, basma. Așternut, pernuta pentru sicriu, inclusiv un rotocol maaare de dantela de bumbac alb care trebuia prins in pioneze pe marginea sicriului, ca un contur. . Mi-au sclipit beculetele si am inceput sa ma milogesc sa-mi dea mie dantela, ca vreau fusta, ca nu merge cea sintetică la fusta, trebuie bumbac ca să pară croșetată. „Lasă bunica, nu mori tu curând”, încercam eu negustoreste o tratativa. Îți cumpar de la Galați altă dantela , fină, la fel de lată dar sintetică, dă-mi mie rotocolul. „Da’ cate fuste ies din dantela asta”? „Mi-ajunge exact de o fustă, bunica” ziceam eu fracandu-mi mâinile. Nu se lăsa convinsă si pace, ba ca e prea îngustă cea sintetica, ba ca e urâtă. Am scos artileria grea atunci. „Hai, ca la sicriu cine se uită la dantelă, ca tot in pamant ajunge, cea sintetica e mai rezistentă”, i-am zis răutăcioasă. După îndelungi discuții mi-a facut hatârul. „Hai ia-o, dar sa nu-i spui verișoar’tei c-oasă vreaiși ea si nu mai am”! Draga de ea, ne iubea la fel pe toti nepoții, cum sa dea ceva numai unuia din noi?
    Var’mea nu stie nici acum! Doar eu si bunica știm ce fustă din dantela albă pe atlas verde am avut la primele mele petreceri! <3

    1. Mama a fost singura fiica, implicit eu cu sora mea nepoatele-printese. Tata a avut inca 6 frati, cu el 7. Suntem multi, pestriți și ne stim la …nivel teoretic, desi eu seman in neamul tatei. Parintii tatei au murit in 77, bunicul mai repede putin, parca. Nu mai stiu, eram mica.

      Pe astia care m-au crescut i-am idolatrizat. Faza cu sicriul, hainele, prosoapele si mai ales legamantul facut cu ea sa-i facem CA ACOLO, randuielile de după, mi-s vii și acum in minte.

      Lasand la o parte pozna ta de a-i lua dantela, tin sa spun ca iubesc dantela din bumbac, o ador. Erau niste lucruri, pe vremuri, care-mi incantau sufletul, furourile din panza fina, camasutele de noapte de zici ca erau la pension, perdelele din panza de canepa.

      Frumos ce-mi spui și inca o data iți zic ca ma bucur ca scriu. Eu nu mi-as fi amintit niciodata aceste lucruri. Si stii de ce? Pentru ca in viata de zi cu zi vorbesti de prezent. Eu doar in scris vorbesc de trecut, care-mi pare ca un abur și de asta ma bucura orice frantura eliberata de praf. Roxana, ai un dar minunat și o caldura care inunda suflete.

      Am scris fara ochelari, greu, dar cu toata inima si bucuria pe care o am cand descopar ca ti-ai rupt din timpul tau sa-mi lasi mie un semn aici. Multumesc, te imbratisez cu drag. Apropo, mai ai fusta? Eu o pastrez pe a mea, era un costum cu un taior ce-mi vine si azi…

    1. ..ehehe, multumesc! Cuvintele rostite de bunicii noștri parca purtau darurile lui Dumnezeu in ele. Erau alint sincer, autentic, nedaruit altcuiva.

      Imi plac cuvintele care ne-au fost daruite numai noua, fiecaruia in parte. Ce revelatie! MULTUMESC PENTRU TRECERE SI APRECIERI!

Lasă un răspuns