- duzina de cuvinte
Soarele încearcă să prindă putere şi sub razele lui delicate, dar cu fiece secundă mai puternice, orice lucru şi fiinţă din jur pare mai caldă şi mai dornică de odihnă. Motanul alb se întinde cât e de lung pe foişor spre disperarea Zarei, câinele lup, care se vaită şi se chinuie să găsească locul liber de evadare. Ce l-ar mai înşfăca ea şi l-ar face să-şi ceară iertare pentru toate amăgirile alea prin care o face să treacă zilnic! Nu poate să facă nimic şi singurul lucru ce-i rămâne e să latre şi să scheaune a durere şi jale. Lui Tan nici că-i pasă, de data asta, simţindu-l pe Mihai ca aliat. Cu ţigara în colţul gurii şi cu un ferăstrău mic în mâna dreaptă, al meu soţ se scutură de tot ce-i este nepotrivit armoniei sale depline. Priveşte amuzat către cainele lup, febleţea sa cea mare, ca imediat faţa să i se schimbe într-o încruntare scurtă. ”Probabil a dat de un obstacol”, gândesc eu în timp ce el taie cu râvnă un placaj colorat.
Fumul ţigării cu miros de cireşe îl opreste puţin din furia lucrului. Mi-e drag să-l privesc făcând lucruri la care nu se pricepe nativ, dar pe care le face mai bine decat un meserias, tocmai punându-şi ambiţia, mintea şi puterea sa de bărbat să facă tot ce nu ar fi crezut vreodată că va face. Îmi prinde privirea şi-mi trimite un zâmbet mare cât casa, în timp ce soarbe din cafeaua aproape rece, aratându-mi mândru isprava lui de meşter. Aprob reuşita ştiind că mai are ceva etape de finalizat. Pe hol, pe un scaun, cămaşa lui albastră devină ispită pentru unul din căţeii pe care îi vedeam adormiţi. Aşa credeam eu şi asa părea judecând după liniştea nefirească spartă doar de mişcările hotărâte ale bărbatului meu. O ridic şi-mi ascund faţa în ea de parcă i-aş fi dat o îmbrăţişare omului meu drag. Ce ciudat, e la o aruncătură de băţ de mine iar eu mă încurc în gesturi adolescentine; realizez asta şi trec să-mi iau îmbrăţişarea reală. Mă cuprinde aroma de cireşe amare a ţigării şi dulceaţa dovleacului copt din plăcinta pe care tocmai a mâncat-o şi mă simt în siguranţă, mă simt locuind în casa iubirii şi realizez că fricile alea ce merg la pas cu mine de mai bine de 40 de ani, dispar toate in bratele lui.
Îl ajut sa batem cateva cuie; mâinile noastre se ating simplu, într-o muncă normală, firească, aproape banală, într-o zi comună de sambătă după amiaza. Doar ochii noştri ştiu că nu-i aşa, că această zi ar fi putut fi un rod al fanteziei noastre cu 10 ani în urmă, că bătăile inimii lui mi le-aş fi închipuit doar în vise călătoare şi că greutatea acestei zile stă într-o amintire copleşitoare deşi, cum spuneam, părea a fi o zi simplă din cele 3229 de zile petrecute împreună în aceşti ani. Am scăzut din ele zilele când am stat departe forţaţi de împrejurări: când mi-am făcut operaţia la picior, când cu glezna mea ruptă sau cele vreo 5 zile în care nu l-am putut însoţi în diverse drumuri, spre socrii, de exemplu. Bineînţeles că am fi putut turna şi noi o penibilă reclamă la telefonie şi în acea perioadă ţinând cont de nenumăratul timp petrecut telefonic, gata de a ne împărtăşi orice lucru nou la care nu participam direct.
Hotărât lucru, pentru noi viaţa în doi chiar înseamnă ceva cu normă întreagă, ceva care a venit brusc dar a devenit vital pentru fiecare din noi, ceva care ne-a dat dreptul la fericire simplă fără fiţe şi vise irealizabile, cu dorinţe cuminţi şi recunoştinţă zilnică. Capacul arată mulţumitor. Pecetluim lucrul făcut într-un sărut scurt şi ne spunem încet: ”Ţi-aduci aminte? Acum mă îndrăgosteam de tine!” Cum să nu-mi amintesc? Pe mine, dacă mă trezeşti din somn sau din orice activitate importantă şi mă intrebi care a fost cea mai fericită şi mai specială zi din viata mea, nu voi spune nici de casatorie, nici de nu stiu ce reuşite; voi spune că cea mai frumoasă zi este, a fost şi va fi ziua de 5 iulie 2005 prin toată semnificaţia, ineditul şi farmecul ei. Ziua când mi-am întâlnit alesul ce nu ştiam că-mi va fi ales, dar el a stiut, simtit şi făcut orice i-a stat în putinţă să realizeze acest lucru. Au trecut 9 ani de atunci, iar mie tot îmi vor suna în urechi cuvintele lui rostite la doar patru ore după ce drumurile ni s-au intersectat: ” Eu mă voi însura cu tine!”. Mulţumesc dragul meu, pentru cele 3229 de zile fericite şi pentru tot ce va urma în viaţa noastră şi îţi spun simplu că sunt mândră să mă pot numi soţia ta.
Pentru voi care e ziua cea mai specială? Cred că deja bănuiesc câteva răspunsuri, pentru că ştiu că ziua aducerii unui copil pe lume face ca toate celelalte sa palească in insemnătatea lor. Deh, …aici..sunt de-a dreptul repetentă, dar compensez cum pot. O zi bună să aveţi şi intraţi pe pagina psi să vedeţi şi alte duzine de cuvinte, unde de fapt am înscris şi povestea unei zile obişnuite devenită specială datorită nouă. Mulţumesc.