Meciul Tîrnovenii-Toto tomberonezul

Ei, acum o să spuneţi ce e atât de senzaţional în găsirea unui căţel? Păi, e plin net-ul de anunţuri de căţei pierduţi, găsiţi, abandonaţi, care mai de care cu  poveste plină de emoţie şi adevăr. De ce ar fi asta mai deosebită decât alta ? Şi totuşi e! Pentru că e a mea!
În fiecare casă sunt împărţite sarcinile – cine găteşte, calcă sau spală rufe. Altul spală curtea, căţeii, şi, bineînţeles, maşina. Ca la ţară. Doar că ca nu dă nimeni ouă, lapte, carne, ci primim doar zâmbete, pupici şi drăgălăşenii, şi de la om, şi de la animal. Tocmai din această cauză, Mihai crede ca l-am găsit pe Toto datorită stării mele uşor „paranormale” să nu-i zicem anormale, că deh..vorbim frumos unul cu altul și despre altul. Altfel nu-şi explică cum, deodată, în acea zi, am sugerat că ar fi cazul să ducem maşina la spălătorie. Eu, care nici nu văd, nici nu aud despre această atribuţiune ce nu-mi aparţine defel. De data asta, era vizibil murdară, drumul lung dus şi întors de Baia Mare nu o făcuse pe biata maşina să mai arate aşa cum trebuie.
Tocmai ce făcusem un giratoriu, după ce dusesem la bun sfârşit operaţiunea „spălătoria”, că mă trezesc spunându-i lui Mihai cam aşa:
Auzi, iubire? Eu cred că am văzut un căţel de rasă, singur, pierdut şi derutat!
-Adică, tu, în câteva secunde, ai avut timp să vezi un căţel de rasă, oarecum, pierdut? Şi tragi concluzii? Eşti paranormală, cumva? Că mă tot bate un gând de azi dimineaţă de când ai vrut la şamponat maşini!
-Măi, nu sunt! Dar căţelul era frumos foc, să ştii!
 -Atunci, zi repede! Întorc sau nu?, spuse posesorul a trei mâţe şi doi câini, deja existenţi în ogradă.
– Întoarcem!, zic
Parcăm. Ne uităm în jur. Hop, vedem mititelul! Frumos cu adevărat! Şi murdărel, cu ochi maro, cu guriţa strâmbă a mirare, lăţos şi cu dinţii la vedere, dar neameninţători. Nu l-a putut prinde. Ceva l-a oprit pe  Mihai să-şi expună mâinile- fie vorba între noi, ele ne asigură traiul de zi cu zi-  riscului şi imprevizibilului, fie el şi în faţa unui mititel căţel maro. Acum, de când îl cunoaştem, ştim că am procedat corect. Totolică al nostru fiind un căţel destul de nervos în situaţii necunoscute.
Nu ne-a aşteptat să devenim mai îndrăzneţi. A zbughit-o, frumuşelul, în autogară. Noi după el, ca apucaţii.  Fugea căţelul, fugeam şi noi; mergea maroniul în zig-zag, în zig-zag făceam şi noi paşii. La un moment dat a dispărut. Nu mai era nicăieri. Sub ochii noştri, convinşi că nu are unde să se facă nevăzut. Uşor de prins, la cât era de mic, am gândit la început. Na, belea!  Dintr-o dată colţul cu pricina devenise Triunghiul Bermudelor. Hopa! Şi căţelul era paranormal!
Era acolo, în autogară, un zid misterios. Cum ajungea la el zulufatul, cum dispărea ca prin farmec, spre stupoarea noastră, care ne aşteptam să-l găsim dincolo de el. Dar nimic. Zici că se evapora. Doua ore l-am căutat în toate locurile posibile. Nimic. Găsisem şi deja pierdusem căţelul. Bâzâiam şi pendulam pe acolo ca nebuna. Mare supărare!
Trebuie să vă spun că locul în care jivina noastră ne-a momit, ca fata morgana, era rău famat. Punct de întâlnire al navetiştilor, dar şi al peştilor şi prostituatelor din zonă. Acum nu vreau să-mi fac un deserviciu, sugerând oareşce, dar nici prea bine nu arăta imaginea a doi nebuni de oameni, care nu mergeau alături, ci se plimbau aiurea prin autogară.  Colac peste pupăză, pantalonii mei scurţi,  purtaţi cu cizme de vară, lăsau loc de interpretare şi imaginaţie.
După  alte două ore ne-am întors. Tot pentru căţel! Înarmaţi cu o lesă, zgărdiţă şi musai nişte şuncă prăjită pentru momeală. L-am găsit iar! Greu! Dar l-am găsit! Dar nici măcar  bunuţul din mâna noastră nu l-a îndreptat spre noi de bună voie. Venea încet, spre bucuria noastră, ca o păcăleală, ghicindu-ne, parcă intenţiile pe care, se pare, nu le prea agrea în clipa aia. Când vroiam să-l înhăţăm, fugea ca nebunul prin autogara ceea, până unde credeţi ? Aţi ghicit! Până la zidul misterios!  Şi iar dispărea! Dumnezeu ştie unde, că noi nu am aflat nici până în ziua de azi.
A doua zi am luat-o de la capăt: venit, căutat căţel, găsit căţel, fugit, dispărut şi gata. Misiune zero. Le-am aprins imaginaţia oamenilor ce nu pricepeau ce-s cu zănaticii ăia plimbăreţi. Am cules, în schimb, informaţii despre zulufat de la babele iubitoare de căţei. Aşa am aflat că acesta era în tandreţuri zdravene cu o „urecheată” gestantă dar loială şi că o păzeşte câte 4 ore, după care dispare iar. Bucuroşi, nevoie mare că nu-i al nimănui, revenim lunea, de acum. Nimerim fix în meciul Dinamo-Braşov, cu suporteri, poliţişti şi babe compătimitoare. De data asta, incredibil, tot cartierul era informat că suntem în căutare de căţel maro. Până şi poliţia. Semn că veştile circulă repede. Destul de înspăimântător gând!
Şi iar a apărut, şi iar l-am pierdut. Super-epuizant. Ba, mai mult în agitaţia creată de zgomotul meciului şi deja-vu-ul  ce-l avea căţelul, cu doi ciudaţi  ce tot încercau să-l înhaţe, şi-a însuşit o stare nouă de autoapărare. Cum ne vedea, fugea ca din puşcă. Asta era să-l coste şi viaţa pentru că, într-un astfel de moment, numai ce-l zărim pe frumuşel fix în stradă, în faţa unei maşini. Gândul nostru de moment a fost că ne punem cu soarta şi că el e menit să stea acolo. Era prea mult. Prea dureros şi dezamăgitor.
Cu toate astea, o idee salvatoare a venit dinspre cea mai tânără dintre doamnele blocului: „Lăsaţi lesa şi numărul de telefon şi vă dau eu căţelul curând!”, ne-a zis ea cu un glas plin de siguranţă. Şi curând a fost. În două ore, pe ceas, ne-am luat în primire trofeul, sub privirile poliţiştilor care deja ne reperaseră în salvatori de căţei. Câţiva suporteri aplaudau admirativ. Pe noi. Nu meciul. Acesta nu ştiu ce rezultat a avut, dar meciul căţel-Tîrnoveni s-a încheiat cu victoria greu încercată a Tîrnovenilor. Plecam acasă fericiţi. Noi. Nu şi zulufatul speriat, dar teribil de blând.
Aici începea o altă aventură pentru el. Izi, maidaneza, nu l-a acceptat din prima, pentru că iubăreţul nostru se şi amorezase. În direct.  Doar că nu-i era suficientă apropierea ci voia ceva acţiune. Doar el. Noi, restul, în frunte cu Gigilic, eram de cu totul altă părere. O seară doar s-a învârtit în jurul miresicii lui. A doua zi l-a luat în primire  un nenea veterinarul care l-a transformat urgent, din sultan cu urecheate şi gigilici, într-un eunuc sadea. Că arăta deplorabil, cu blăniţa îmbâcsită ce a căzut repede la cosmetizarea oferită la cabinet, nici nu mai spun. Toţi purecii, ghemotoacele şi mizeriile au dispărut lăsând loc pentru un nou look de căţeluş caraghios de care ne-am îndrăgostit iremediabil.
Dar sentimentele  faţă de prinţesa noastră neagră, de două ori decât el ca mărime, i-au rămas. Acum se iubesc sincer, iar Toto  tomberonezul, care şi-a ales numele în mai puţin de o oră, a ajuns mascota casei. Jucărie vie!  Cum spuneam pe aici, la ce zgomot face uneori, mai ales la hârjoneală, îl mai numim şi ‘’tazmanianul’’.

 

Uneori mai trec cu maşina prin zona autogării. Mă trezesc zâmbind şi privind zidul numit de noi, ‘’Triunghiul Bermudelor’’. Oare unde dispărea zulufatul nostru? El ştie! Doar că nu vrea să ne spună şi nouă. Stă şi îi roade urechea, de vreo juma’ de oră, lui Izi, zisă şi Gigilic. Şi roade, roade şi….iar roade….

Toto, diavolul tazmanian

Astăzi, căţelul meu TOTO a plâns o grămadă din momentul în care am ieşit pe poartă. Nu era prima oară când ne trântea spectacol gratuit, dar cred ca se tânguia prea tare pentru că i-a angrenat şi pe ceilalţi doi, pe  Zoe stăpâna pădurii, zisă şi Lady Boss, datorita supremaţiei pe care o are în menajeria noastră privată şi pe Izi, maidaneza, câinele cel mai devotat pe care l-am văzut eu vreodată. Era un show demn de cascadorii râsului. Doar vecinii cred că nu gândeau chiar ca mine, dar, în fine, nu-s prea mulţi în zonă.  O pereche de bătrânei simpatici, care ştiu că e singurul lucru  gălăgios în curtea noastră şi ne iartă de fiecare dată.
Toto, de la Crăciun încoace, are tratament ”preferenţial”. Da, nu prea e de bine ce spun, dar staţi că vă explic imediat. Avem o tradiţie în familie, ca în fiecare an, în Ajunul Crăciunului, să mergem la prietenii noştri  Dan  şi Olga.
 Ei fac bradul exact ca în revistele de specialitate, adună câţiva meseni şi ne bucurăm cu toţii de venirea sărbătorilor, uşor vinovaţi, ce-i drept, mai ales la cât putem mânca, în seara respectivă. E un fel de îmbinare a bilanţului de peste an cu faptul că în următoarele zile toţi stăm cu familiile proprii, aşa că nu lipsim decât motivat, eventual.
Nu are rost să detaliez despre seara respectivă. Parcă voiam să vă povestesc despre Toto, dar fiecare poate să-şi dea seama că fiind petrecere,  nu prea ne gândeam să ne întoarcem rapid acasă. Şi totuşi,  pe la 21.30, mă ridic brusc  şi zic: ”Acasă. Hai, acasă!” Am avut noroc să nu insiste nimeni să rămânem.
Oameni civilizaţi, de altfel, ca aş fi fost destul de încurcată să le spun ce ‘simt’. Da, simţeam că ceva nu e în ordine, că e vorba de un pericol. Oricum presimţire rea,  frate! Lui Mihai am reuşit să-i spun cumva, pe un ton liniştit, că n-am cum să-i explic, dar vreau acasă; să rămână în starea lui de mirare dar  să ajungă cât mai repede posibil.
Şi ajungem! Parcăm. Eu o zbughesc din maşină cu o viteză supărătoare pentru soţul meu pe care reuşisem să-l îngrijorez suficient. Nu fac câţiva paşi, când detectez un lătrat cunoscut prea aproape de locul de unde veneam. Îl aud pe barbatu’ meu spunând sec:„Aha, a evadat Toto. După lătrat, el e!” Acum, parcă nu mai eram normală, nu mai eram mama Omida, ştiind ce cazemată aveam la împrejmuiri. Mi se părea  greu să evadeze o mâţă, darămite un căţel. Spuneam întruna:” Nu cred, nu cred, e imposibil!”
Numai că imposibilul devenise posibil, graţie acestui câine, pe care eu îl alint „diavolul tazmanian”. Asta pentru că are o gură  iiiiiiiiiimensă pentru un căţel atât de mic. Şi face nişte zgomote de râşniţă stricată care reuşesc sigur să te scoată din sărite, la un moment dat. Da, Toto al nostru evadase; era uuuuud rău, murdar şi uşor rănit la maxilar. I-a sărit cu o viteză uimitoare direct în braţe soţului meu. Erau fericiţi amândoi. Unul că ne vedea, celălalt pentru că avusesem dreptate şi eram acasă.
Ce se întâmplase – neobişnuit să plecăm seara amândoi şi după o experienţă neplăcută în care îl lăsasem singur două zile, Toto al nostru a crezut ca iar uitam de el și-l abandonăm. Şi-a început să rupă cu dinţii lui puternici tot plexiglasul de la poarta de fier forjat. Cum să te gândeşti la aşa ceva? Noi nu, dar el. Norocul lui şi al nostru a fost că e oarecum dependent de căţeluşa noastră, Izi, care, credem noi, l-a ţinut în zonă, lătrând ca disperata. De asta era ”băieţelul” nostru rănit. Păi la cât plexiglas a ros, nici nu era de mirare.
O clipă ne-am gândit la vecini: „Mamă ce concert de Crăciun inedit au avut parte!”O alta la cei doi câini care nu conteneau să se lingă şi să se dezmierde unul pe celalalt şi, o clipă, la noi. Dar mai ales la simţurile mele.
Asta era! Cineva acolo sus a avut grijă să avem un Crăciun complet, fără supărări şi griji în plus. Am uitat să vă spun că, Toto nu are vechime în ograda noastră şi era tot timpul fascinat de haita de câini vagabonzi ce trece pe stradă. Uite, totuşi, că n-a plecat cu ei. A rămas acasă cu noi, chiar dacă, acum, are regim preferenţial când  nu suntem cu totii. Am învățat să avem încredere în el și să-l lăsăm în casă, așa nu ni se mai rupea sufletul să-l vedem legat pentru că niște oameni nepregătiți pentru căței mititei nu au avut vreme ca până in iarnă să refacă poarta.
Merită încredere pentru că am avut parte de cel mai frumos cadou de Crăciun, în formaţie completă, doar cu bucurie şi lacrimi de fericire. Mulţumesc, Toto!
ps. Am refăcut poarta şi acum toata lumea, şi cea lătrătoare şi cea cuvântătoare, are parte de sigurantă şi linişte; doar numărul animalelor s-a schimbat între timp, iar Zoe nu mai e de ceva vreme, dar uite asa cu aceste povestioare am şi eu semne despre evenimente simple din viata mea peste care altfel s-ar asterne uitarea mai usor.