De n-ai fi tu…

Nu-mi simt nici tâmpla stângă și nici pulsul,
Aș fi-ncetat a scrie dacă era așa,
De n-ai fi tu să îmi salvezi surâsul,
Mi-aș pune ridul vieții să-mi țină lacrima.

Și să n-o lase-n pace, s-o prindă-n por de ghiață,
Să se usuce-n briza uitării la minut,
De n-ai fi tu să-mi dai șuvița de pe față,
Încremenit-aș sta ca-ntr-un obiect din lut.

În lume, ies, din mine, oceane de cuvinte,
S-au revărsat în fluxul nestăvilit, pe mal;
De n-ai fi tu, acolo, vâslind de luare aminte,
Aș naufragia pe-o insulă de amar.

Nu mă mai cert cu mine, trecut-am peste poate,
Mi-am tulburat și mintea, si suflet, și folos,
De n-ai fi tu să-mi mângâi pornirile-nnoptate,
Nu aș avea duminici, iar rostul mi-ar fi ros.

Și zdrențuit pe poale, strivit sub grea povară,
Sub un oftat stingher îndrăgostit de-un plâns,
De n-ai fi tu să-mi scuturi durerile de-o vară,
Aș cam uita de mine, de ce iubesc, de râs.

În dimineti cu fructe pe tava mântuirii,
Anafură îmi e cuvântul nerostit,
De n-ai fi tu să dai cărării al meu nume,
Mi-aș cam uita menirea, chiar de nu-mi e menit

Nici zborul, nici Înaltul, răbdarea nici atâta,
În pânze de păianjen m-așez la infinit,
De n-ai fi tu să-mi spui că sunt ca o cascadă,
Eu mi-aș seca izvoare și aș fi de neiubit.

Ce-ușor e să te scuturi de frunze și de pietre,
Când altul stă de șase și le așază-n trepte,
Punându-ți la picioare mortar și apă bună,
Și-ncet zidim, deodată, drum nou, doar împreună..