Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Binele tuturor

-Ce faci?
-Scriu despre binele tuturor…

-Ah, despre acela care există dar lipseşte cu desăvârşire, nu?

-Cam aşa ceva! Oare îmi iese? Nu am nici o idee. Îmi vin în cap lucruri amestecate…

-Păi, atunci spune cum zici tu că e spre binele tuturor să mergem duminica la masă la maică-mea!

-Ei, nu-i tocmai subiectul potrivit, dar dacă tot ai adus vorba să ştii că aşa e! E spre binele tuturor din familia noastră să facem asta! Altfel nu ne mai spală nicio apă! Şi nici sponsorizările nu mai vin!

-Tocmai ce ai direcţionat binele tuturor pe un segment – familia noastră!

-Sigur!  Bine că îţi direcţionezi tu atenţia spre detalii! Nimic nu-ţi scapă!

-Nu! Ţi-am zis că nu există binele tuturor! E un şablon! Binele tuturor, dar pe segmente.

-Ştii teoria mea că lumea trăieşte din şabloane, nu? Dacă îi spui ce nu vrea să audă, hop…ieşi din şablonul lui, şi gata conflictul!

– Hai, lasă, că nu mă ajuţi! Sau mai ştii?

Binele tuturor nu există. Ce rost are să demonstrăm că sunt segmente, că expresia este un şablon, că binele meu poate fi doar al meu sau de grup, că atâta timp cât nimic nu mai e neînsoţit de material, deşi toţi ne dorim să fim îmbogăţiţi  spiritual,  conceptul devine o idee filozofică ? Care „noi ne dorim”? Câţi facem parte din acest grup pentru care iubirea aproapelui, oricum ar fi el-aproapele, devine parte din binele tuturor? Şi unde testăm sinceritatea cuvintelor?  Şi îţi mai iubeşti omul dacă dă de necaz şi nu te mai însoţeşte pe drumul comun? Când binele nostru are nuanţe de gri, te oboseşte, îţi aduce probleme, nu cauţi un altul să propovăduiască cu tine binele tuturor?  Şi ăsta e doar un exemplu. Venit în context.

Dar de „binele tuturor” cu forţa aţi auzit?

Normal! Ni se face bine cu forţa mereu. De câte ori nu mi-au rezolvat alții lucrurile crezând ca aceea era cea mai bună soluție pentru mine. Fără să se țină cont de ce vreau, ce-mi place cu adevărat, unde mă potrivesc. Era spre „binele tuturor” să fac așa și nu altfel. De câte ori nu am rămas în relații doar pentru că era spre binele nu știu cui sa nu faci din povestea ta un foileton de care să afle toata lumea. Mereu a fost așa. Acum e doar cu mai mult curaj, lumea pare mai deschisă, însă mulți purtăm încă stigmatul anilor trăiți înainte de  ’89 când era spre binele nostru să nu scoatem cuvinte din gură că altfel ajungeai într-un întuneric forţat, cu zăbrele, la propriu. Pentru că în întuneric erai oricum. Și ne trezim încorsetați încă într-un bulgăre de bine din care te chinui să ieși la fiecare rostogolire. Știu, însă, că în tăvălugul lucrurilor obișnuite viața mi-a arătat forma ei de bunătate și fiecare zi trăita de după revoluție, pentru mine, a purtat stema libertății de a vorbi, de a te exprima, de a-ți striga fără teamă convingerile. Ah, că te părăsesc vreo doi pentru asta sau că ești luat drept nebunul de serviciu, și ce dacă! Tu simți cum respiri …eliberarea perpetuă.

Binele nostru prin cuvinte…libere. Ce privilegiu despre care mulți nu cunosc nimic.  Cei născuţi după ’89 ştiu doar la nivel teoretic tot calvarul pe care îl trăiam atunci, fără libertate de mişcare, fără căldură, mâncare, fără net, radiouri, televiziuni, spectacole libere, nimic.

Indiferent cât de greu o vom duce acum, avem ceva care formează binele comun, care circulă indiferent de problemele individuale – cuvântul, vorbele, libera exprimare. Fiecare cum poate, pe tarlaua lui, dar fără frică și fără grija uitatului peste umăr.  Cenzura tot există, dar e altfel, parcă mai puțin periculoasă. Tu iți asumi vorbele, credințele, putințele, viziunea, iar dacă nu aștepti confirmări și aplauze poți oricând accepta punctul, căci până în acel moment ai reușit să golești o parte din tine care mocnea a tăciune fără să poată deveni foc vreodată.

Binele e tot pe segmente, dar adunat devine binele tuturor. Simbolul libertăţii ar putea fi măcar ideea că, în vremuri calde sau tumultoase, în agonii sau extaz, fiecare putem lăsa semnul cuvântului eliberat din închisori de gând, spus, rostit, scris, adunat în forme diferite care sigur intrigă pe unii și relaxează pe alții, care ne adună, ne risipesc, ne sfâșie sau ne alină ca, în final,..să bănuim, pentru o clipă, ce bucurie simplă avem cu toții, împreună.

 Binele tuturor nu se vede, nu se simte, nu e palpabil, dar e mereu pe buzele noastre ca un liant eteric, ca o parolă primită pentru a desfereca idei și concepte generale.

Si chiar dacă nu-l simtim la fel, nu-l conștientizăm în aceiasi parametri, mi-aș dori să nu fie doar o expresie de evitat. Nu de altceva, dar sunt prea multe cele pe care le ocolesc …deja. Eu vă doresc să primiți tot binele lumii și să-l dăruiți mai departe ca pe o ștafetă fără de sfârșit. Nu vă împiedicați de punct, puneți virgula chiar forțat și veți vedea că locul în care veți da drumul cuvintelor va fi cel potrivit, căci nimic nu e veșnic, iar uitarea intervine cât să facă loc altor și altor litere. Bine ar fi ca cei care le vor folosi să facă din ele adevăruri de neuitat.

binele tuturor

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Masterchef cu Vadim!


Aseară m-am uitat la Masterchef, ca tot poporul care recunoaşte că se uită. Că mai e o parte de popor care nu serveşte această făcătura gastronomică. Deh, diferite motive. Ştiu şi io acuma? O fi ca la manele, habar nu am. Acum că m-am uitat, nu era nimicuţa rău, dar mi-a rămas în cap, oameni buni! A rămas acolo şi şi-o făcut loc toată noaptea în căpşorul meu. S-o lăţit cât o clătită neunsă pe tot creieraşul subsemnatei, de nu a mai lăsat să se întâmple  nimic altceva. Niciun alt gând, nicio altă idee. Masterchef şi atât…..
 De mă credeţi, de nu mă credeţi, am visat o grămadă. Eram, care va să zică, într-o magazie maaaaare, şi goală!  Nu tu crătiţi, nu tu oale, cuptoare şi plite! Nimic! Parcă eram trează, oarecum, şi-mi spuneam în gând:„Cred că am venit să fac figuraţie, ceva, în public!”  Da’ de unde! Că numa’ ce-mi aud eu numele în vis. Cică să mă prezint cu preparatul la jurizat. „Ce preparat, măiculiţă Doamne? Eu n-am gătit nimic, ca să spun aşa! Ce vor ăştia de la mine?’’ Da’ nici una, nici alta, că mă văd în vis, îndreptându-mă  ţanţoşă cu o farfurie spre juriul din visul meu.
Ei, amu să vă ţineţi! Cine era în juriul meu? La Tv? Soacră mea, bărbat’ meu şi Vadim. Da, da …Vadim. „Ce caută ăştia aici?, mă gândesc niţel. Aha, nu visez! Îs la mine acasă! Păi, şi Vadim? Cu el ce-i?’’
Dar nu apuc să gândesc prea mult, ca o aud pe soacra mea în visul meu:
„-Eu nu jurizez nimic, da?! M-aţi adus cu forţa! Mitocanilor! Nu mă manipulaţi voi pe mine! Asta şi-aşa îi dă prea multă mâncare lu’ fii miu, de-l îndoapă ca pe curcani. Acu’ mai vrea şi Masterchef? Nu vreau să ştiu nimic mai mult! Buna ziua!’’
În viaţa de toate zilele fix alea sunt vorbele soacră mii, aşa că nu m-am mirat când mi-au sunat în urechi, în plus are convingeri clare despre orice, mai ales despre politică, iar dacă îi sugerezi ceva, strigă clar că nu se vrea manipulată. Bine, are și obsesia siluetei perfecte, ceea ce mă asază pe mine, ca noră, pe lista cu „așa nu”.

Na, lipsă un jurat, zic. Da, las’, o fi mai bine!”, gândesc iar eu. Când îl aud şi pe barbat’ meu în visul propriu şi personal:

„-Eu nici atât nu pot juriza! Iubiţica mea face cea mai bună mâncare, şi destulă, să te saturi, nu aşa cum mâzgăliţi voi farfuria! Plec şi eu! Restul concurenţilor nu mă interesează, iar aici nu pot fi imparţial. Buna ziua! Iu și farfuria că e pentru mine!”
 Tot cuvinte cunoscute. „La aşa mamă, aşa fiu!”, îmi trece repede prin minte, da’ repede, că numa’ ce mă ia în primire Vadim, cu logoreea lui inconfundabilă:
„-Apăi, tovărăşică! Te-o lăsat bărbat’ tău, soacră ta şi acu’ vii la mine? Să ce? Să te jurizez eu? Da’ unde vă credeţi, domnule, de aveţi aşa tupeu? La cantina partidului lui Ceauşescu, de m-aţi găsit doar pe mine?’’
Hai da, de! Ce comparaţie?! Mă gândesc că a încurcat epocile, ca mine cu visurile de noapte, sau în fine, ce ştiu eu ce altă prostie, când aud iar:
„-Da, mămăliga se pune, e galben auriu! Merge! Merge şi roşul ăsta de la tocăniţă, dar n-am albastru. Nu-i albastru – nu e tricolor! Nu e tricolor, nu e temă! Puteai pune pe o farfurie albastră, ceva! Gata! Acasă! Acasă! Tovarăşa, aţi auzit?’’
Şi cum stăteam eu aşa cu farfuria în mână, numai ce aud imnul şi văd stema României la televizor -„Trei culori cunosc pe lume….’’

Hopa, na că asta nu mai era de joacă. Eram la Masterchef! Dar la Masterchef pe vremea lui Ceauşescu. Nu ştiu dacă m-am trezit din cauza lui Vadim, a soacră-mii, sau a lui Ceauşescu, dar am început să pup fiecare lucru ce-l întâlneam în cale, de fericire că nu a fost decât un vis. Pentru că oricât de mult blamăm aceste vremuri, eu încă nu le-am uitat pe celelalte. Şi vă spun cu mâna pe inimă, au fost infinit mai urâte. Dar asta e doar părerea mea.

 

negresa