Nu. Nu te sun. N-aș ști ce să-ți spun, n-aș ști de unde să încep, dar cel mai greu nu pot trece de acel „alo” ușor sarcastic, pe care-l ai mereu. Realizez că nu ai inflexiunea vocii dozată astfel doar pentru mine, doar că eu nu pot trece cu niciun cuvânt dincolo de ea. Nu, nu vreau să mă destăinui. Știu că o fac public mai bine decât într-o conversaţie comună. Poate părea paradoxal, dar am pierdut firul pe care-l primisem de la tine, cândva. Nu mai pot să trag din el alte ițe să împletesc povești. Te știu bine, te simt bine, eu sunt la vedere, deci nu trebuie să te mai îngrijoreze ceva, chiar dacă nu mereu ce scriu e echivalent cu ce trăiesc în prezent. Nu am cum să vreau să simt ezitări de… dezaprobări majore. Nu te mai ascunde, căci ştiu că e aşa. Am simţit de zeci de ori și..( vezi pe catchy)

Nu te sun, deşi în mine te sun zilnic, doar că tu nu-mi răspunzi…