Vreo două vorbe

Ei bine, am dormit somn adânc. Adânc și neprielnic. Veștile rele au circulat, din martie încoace, cam una pe săptămână. Cât să nu-mi pierd antrenamentul. Când suna telefonul, recunosc,  mă feream de el mai tare decât aș face-o când văd un șerpișor, de ăla auriu, trecând aproape de pragul casei. Apropo de asta, în spatele casei mele am găsit patru „piei” uscate de șarpe, care chiar dacă erau mici, tot m-au tulburat peste măsură. Nu știam că și mititeii ăștia își leapădă cojoacele. Dar oare unde s-or fi pitit, mai apoi? Brrr…
O vreme am anulat telefonul. Îl făcusem responsabil pe Mihai cu studiatul apelurilor pierdute. Nu-mi trebuiau alte șocuri, dar le primeam și dacă doream și dacă nu. M-am izolat, ascuns, de parcă dacă-mi băgam capul în nisip, lumea nu continua să se năruie in jurul meu. Am devenit atât de sensibilă, încât i-am ocolit și pe cei cu care aveam o legătură permanentă.
Apoi, am intrat în altă etapă. Nu mai voiam, parcă, să tulbur clipele cuminți cu care mă acopeream, uneori. La întrebarea simplă „ce faci, cum ești azi?” nu-mi doream a răspunde nici măcar cu „bine, mulțumesc!”. Speram să treacă doar și să rămân spectator, om din umbră, pasagerul din dreapta în mașina de ocazie în care mă urcam fără ca șoferul să mă observe. Voiam să particip tăcută la tot ce se întâmpla, dar să nu scot o vorbă. Mi-era teamă că oftaturile mele se vor auzi prea tare, că se va simți ușoara depresie instalată fără voia mea, că dacă nu comentez subiectele, ele vor înceta să mă doară. Mă agățam doar de oamenii veseli, furam de la ei o doză bună de optimism și speram să-mi iasă în cale lucruri inedite. Mereu am apreciat lucrurile…altfel, cu zvac, curaj și originalitate. Mă inspiră, deși blocajele le am din inversul lor. Așa că trec pe…ocolitoare. Fac viraje mari, intru în depășiri, conduc cu gândul situații spre…nicăieri. N-am popas, dar mi-aș dori unul tihnit.
Uneori, primesc sugestii binevoitoare, cu ce ar trebui să fac. Da, acel trebuie care  îmi îndepărtează omul și mai tare. Bunele intenții sunt de apreciat, dar nu fac parte din planul meu. Sunt vremuri de ducă. Se simte forfotă călătoare. Mulți se pregătesc de vacanță. Eu îmi autoimpun vacanțe. Forțate, fără soț, căței, telefoane și informație multă. O izolare dulce care să mă remonteze. Nu-mi intersectez drumurile cu ale altora. Fiecare cu vacanța lui, parcă spune mintea mea obosită. Sunt convinsă că, după, voi fi suficient de liniștită cât să pot avea una adevărată. Acum, sunt ca la sanatoriu: cu greieri mulți, lăcuste verzi imense, brazi vâjâietori și liniște asurzitoare. Cad cuvintele în mintea mea ca niște soldați împușcați de gloanțe oarbe. Se ridică amețite și se înșiră haotic.
save
Vouă vă plac perdelele? Am o prietenă, care, câtă vreme a locuit la bloc, nu și-a pus perdele; nu le suporta. Voia lumina. Multă. Cand s-a mutat la casă și-a „poavazat” ferestrele, doar pentru că nu se aranja camera fără. Ea spunea că își poate juca piesele de teatru liniștită, caci i se pare că are cortina la îndemână. Mie îmi plac perdelele de pânză cu broderii de bumbac. Nu am. Am văzut, luni, o doamnă care lucra la ceva asemănător. Mi se părea ceva extraordinar. Ea spunea, însă, că așa fuge de răul lumii, găsind bucurie în ceva care îi face plăcere. Atunci mi-am confirmat că pot fugi cât vreau eu, că tot de mine dau, în final.
Așa că mai bine încep cu ceva care mă deconectează și împrumut cuvintele alea căzute, mai devreme, casăpite de gloanțe oarbe și aștern, fără noimă, câteva rânduri. Să nu-mi mai trimiteți vești rele, da? Telefonul l-am anulat, gunoiul l-am ascuns sub preș, nenorocirile să se spele, că și-așa a plouat cam mult.  Doamne, cât noroi am mai strâns din curte, venit  de pe dealul meu, după ploi! Cât să faci mișcare pentru un an întreg și să dormi, apoi, uitând de orice grijă. Numai eu nu am reușit să capitulez. Așa că, am venit să vă las niște gânduri proaspete. Știu, nu or să vă placă, dar altele n-am. Dar am planuri noi și mă țin de ele. Am bifat câteva, miraculos.  Până voi vedea cât mă ține, vă zic …să NU fiți cuminți, dar să vă fie cuminte viața!