Punct și de la capăt

Punct și de la capăt, ar fi o idee de început perpetuu, dar suntem mult prea ocupați să continuăm, să mergem pe drumul cu ecou sau fără, doar pentru că ne e comod și ușor.
 Însă, când descoperi că strigi atunci când taci, nu te mira prea tare! Ai făcut-o și ieri, când pe pietrele albe cu dureri scrijelite de vreme ți-ai adunat pașii într-un mers a întoarcere. Auzisei o taină pe care ți-o doreai scoasă din tine ca pe o căpușă rătăcită pe brațul stâng. Îți-era frică, în schimb, să nu rămână în tine vreun ecou așa cum ar putea rămâne capul gânganiei urâcioase. Te-ar fi imbolnăvit de neputință. Să taci sau să spui, să strigi sau să devii mut pe vecie. Vorbele curgeau în zgomote necunoscute și te bucurai că nu-ți amintești de tulburarea de ieri. Nu știai, însă, că tainele sunt prinse în tine prin legământ cu viața.
De câte ori aud o veste proastă nu mai am, pe loc, nicio reacție. Era o vreme când urlam, indiferent cât de apropiat sau nu era cel despre care se vorbea. Urlam căci nu asimilam informația, nu o puteam include într-un loc al nenorocirilor inevitabile. Nu eram obișnuită cu asta și nici nu credeam că va veni un timp al obișnuinței. Credeam că astfel de lucruri sunt rare și mereu…pentru alții. Acum, ascult, plec privirea, mi se încleștează maxilarele, mi se face inima cât un purice, zic sec în gând „altul la rând” și aștept să treacă. Și cad în muțenie. De multe ori când se vorbește de Apocalipsă, de lipsa confortului cu care ne-am obișnuit atât de tare, când ne învârtim  prin lumea asta dependenți de gusturi, mirosuri, gadgeturi și prostii trecătoare, nu pot să nu mă gândesc la ce aș face în acest caz. Soțul meu vine mereu cu soluții; mă vede vreo Xena războinică, gata să lupte pentru hrană și căldură, pentru supraviețuire tainică. Nici vorbă de așa ceva; îl las să creadă asta, deși îi șoptesc cu glas de catifea străvezie, mai, mai să nu se audă…„eu mă așez într-un colț și aștept să-mi treacă sau să treacă totul”. Nu trec. Nu-i nimic, mă trec eu. Mi-ar fi suficient.
Totdeauna am făcut diferențe între a spune sloganuri, de a fi în șabloane cunoscute, de a trăi după reguli și repere teoretice, și viața cu tumultul, plus imprevizibilul ei. De asta nu pot folosi cuvântul „niciodată” cu ușurință. Nici măcar nu știu de ce a fost inventat acest cuvânt căci este greu de definit și ușor de încălcat. De fapt și „totdeauna” e un cuvânt greu. În ultima vreme am ceva cu unele cuvinte: „uneori”, „curând”, „trebuie”, „niciodată”, „totdeauna”, „șablon”, „clișeu” și „strigăt”.
 Și azi  încerc să revin cu strigăte de cuvinte, mai domoale, mai așezate, uimite de tot ce se întâmplă, cu tristețe, cu emoție, cu speranță și cu licăr de lumânare fumegândă.  Se aude strigătul plânsului. Strigătul celor care speră, strigătul vieții, strigăt de îngeri ridicați prea repede la cer. Oare să ne fie, după atâția ani, glasul viu? Oare Dumnezeu va lăsa peste noi câte o pană de speranță? Oare  nu vor fi în zadar frământările noastre, din nou? Oare tributul morții să ne fie uitat și strigătul de pasăre Phoenix mut? Oare când vom viețui fără teamă? Oare de ce să nu ne clădim viața doar pe ziduri trainice și nu pe ruine de vieți sfărâmate, de iluzii, de dezamăgiri venite pe neașteptate? Oare cum se descurcă în momente cumpănă optimiștii acestei lumi? Cum să scad din  privilegiul traiului lin, dramele celor din jur? Să rămân senin, doar pentru că nu e vorba despre mine? Să trăiesc fără „drobul de sare” înțeleg, dar nu pot trăi fără să nu simt cât de greu poți face față celor pentru care nu existi decat dacă faci față luptelor moderne ale acestei vieti. Trist, suntem abandonati rapid, de ai îndrăzneala să nu te dezici de ce ești, de ce crezi, in ce crezi. Esti aratat cu degetul, de parcă ceri cuiva sa te urmeze și nu doar sa respecte alegerea ta.
Tinerii acestei generații sunt desăvârșiți. Îi privesc și deși mi-aș fi dorit să mă regăsesc în chipurile lor eu nu mă văd. Și nu-mi pare rău. Mă bucur chiar, pentru că ei vor fi mai buni, mai dârzi, mai curajoși, mai deștepți, mai educați și mai plini de conținut decât am fost noi. Și așa cred că trebuie să fie. Sper doar să nu-și robotizeze emoțiile. Să le poată deosebi de cele induse de situații, de oameni care se pot folosi de tinerețea lor în scopuri mai puțin fericite.
Am rugăciune și candelă aprinsă. E nevoie. Ca într-o duminică din casa bătrânească, unde sub icoană fumegă uleiul încins din focul credinței.  Și da, cred în forța noastră, cred în tinerețe și în puterea de a ne vindeca. Și mai cred în lumina cuvintelor. Zilele trecute am citit o replică:

„-Nu cred în Dumnezeu!

-Nu-i nimic, el crede în tine!”

Sunt sigură că Dumnezeu chiar crede în noi, indiferent de ceea ce vor ochii noștri să vadă, inimile sa simtă și sufletele revoltate să nege. Vor nega o vreme cei cârcotași. Dar nu vor nega tainele existenței noastre. E prea mult Dumnezeu în fiecare. Nu trebuie să fiți de acord cu mine. E  doar ceea ce simt și vad, și nu mă dezic, oricâtă durere prind în mine.

 

Viața nu e doar strigăt, dar nici muțenie; nu e doar luptă, dar nici resemnare, nu e amar dar nici dulce. Insa, traim, existam, vietuim, cu sens pentru fiecare clipă de mâine. Și-mi alung tristețile, într-un surâs cu speranță, căci vreau să cred și să nu mă dezic de ce sunt. Am făcut-o, cândva….

 

De aveti in jur un om care are nevoie de un cuvant bun, oferiti-l azi. Maine..e doar un maine. Punct și de la capăt.