Ochii lui Dumnezeu

Ochii lui Dumnezeu

 

 

ochii lui dumnezeu

OCHII LUI DUMNEZEU:

De trei zile pe blogul Vienelei tronează o fotografie, care fotografie a fost facută acum ceva vreme de Matilda şi pusă pe unul din blogurile ei. Cum-necum, ce s-a gândit Vienela? Ia să pornim noi o joacă de la fotografia asta.

 Ştiţi momentul ăla în care te dai un pas înapoi ca sa vezi mai bine o imagine? Ei, da’ mai bine citiţi voi aici toată tărăşenia, căci acum despre mine voiam a scrie. Despre mine şi visul de-a scrisul. Am unele momente în care ideile îmi vin de-a valma şi aş tot tasta în neştire, orice, cu logică, fără, cu sens sau pură imaginaţie. Cine mă opreşte? Ştiu şi eu? Altele. Aseară, însă, am visat că scriam articolul inspirat de fotografie şi am vrut să mă trezesc chiar, să-l creionez aici, dar puterea somnului a fost mult mai mare. Nu ştiu ce visaţi voi, dar al meu a fost ideal:

”-Ce zici, desenăm şi noi un copac?, întreb cu glas scăzut pe băiatul bălai din vecini;

-Iar? Am mai desenat şi altădată, parcă n-am chef! N-ai şi tu o idee mai originală? Uff, ce bate vântul de se ciufulesc toate găinile de afară!, spune oarecum preocupat privind prin geamlâcul bucătăriei;

-Păi, oricum trebuie sa stau cu tine până vin ai tăi, hai să ne jucăm ceva!

-Noi doi?Hmm, mai bine facem altceva!Ce ziceai că desenăm?

-Uite asta!, şi îi bag sub nas fotografia de mai sus;

-Ia uite ce de Ochi a lui Dumnezeu, în rămurele!

-Cum adică Ochi ai lui Dumnezeu?

-Păi, mamaia mea îmi spune tot timpul, de când eram eu mic, mic, că păsările astea mititele sunt ochii lui Dumnezeu pe pământ; că văd tot ce se întâmplă aici şi apoi zboară sus, sus de tot şi îi spun fiecare amănunt! Şi el e fericit sau supărat, depinde de noi, doar!

Înlemnesc puţin a mirare, dar îmi reiau tonul autoritar:

-Acum ce aştepti, de ai înţepenit cu creionul în mână?

-Of, nimic nu ştii; acum aştept să crească rădăcinile copacului, căci nu există copac fără rădăcini nici în poză! Ele nu se văd, dar sunt acolo! Când mă urc eu în pom, ele mă ţin şi pe mine; uite aici ţin ”ochişorii”, vezi?

-Aha!, îngăim eu, privind nedumerită cum din trei mişcări a trasat nişte linii pe coala cea până mai adineauri albă ca  sufletul lui curat;

-Acum ce mai coci? De ce te-ai dus cu linia dintr-un capăt în altul şi ai mai adăugat câteva răzleţe? Că ăsta arată a pom doar dacă beau o ţuică de a lui tac’-tu, cumva!

-Păi, nu mi-ai arătat tu o fotografie cu un pom golaş, cu ramuri răsfirate? Aşa am făcut şi eu, nu vezi?

– Nu, nu cred, sunt doar linii ameţite, atât!

-Hmm, …avem rădăcinile ce nu se văd, da?

-Da!

-Avem pamântul şi cerul, da?

-Da!

-Păi, pomul nu creşte în pământ?

-Ba da!

-Şi nu ajunge la cer? Nu am unit eu cerul cu pământul prin linia mea? Că aşa văd eu!

-Ăăăă, ştiu şi eu? Da nu-i pui şi tu nişte frunze ceva, măcar? Poate aşa mai seamănă a copac!

-Nu, şi nici păsări în pom nu pun pentru că s-au dus toate la Doamne-Doamne să-i spună cum mă baţi tu pe mine la cap şi nu mă laşi să mă uit la desene!”

 

Nu ştiu cum s-a terminat visul meu, dar ştiu că băiatul avea dreptate; nu totdeauna ce se vede e ceea ce pare şi nici ceea ce nu se vede nu înseamnă că n-are contur şi sens, dar ştiu că şi o simplă fotografie poate face mintea şi sufletul să creeze poveşti.
Privesc pădurea şi jur că cerul se uneşte cu pământul în mii de linii răzleţe, ca într-un desen de geometrie naturală. E sumbră şi goală şi nu pot sa nu îmi închipui, pentru o clipă, că mii de ochi ai lui Dumnezeu au zburat către El să-i şoptească cât de preocupaţi suntem de noi înşine. Poate e timpul să mai simţim şi noi cum ne cresc rădăcini şi cum mâinile noastre ating nepermisul, nevăzutul, neştiutul în rugăciuni de gând. Sau poate e doar timpul poveştilor. Pe a mea v-am lăsat-o azi provocată fiind de Vienela și de  niște păsărele ce par ochii  lui Dumnezeu.