În formaţie completă… din nou!

-Iubire, îmi promiţi ceva?
-Orice!
-Chiar orice?
-Da!
-Dacă Zoe nu mai vine acasă, promiţi că nu mai luăm niciun căţel?

Se gândeşte un minut şi apoi zice cu jumătate de glas: Promit! Da, Zoe vine sigur!

Ok!

Asta a fost cam  la o săptămână după ce Zoe s-a făcut nevăzută. În primele zile am căutat-o în pădure, am luat la pas fiecare cartier învecinat, am avut parte de susţinere enormă a grupurilor cu animale găsite sau pierdute; de încurajare şi distribuire din partea bloggerilor şi a prietenilor de pe facebook. Am vorbit cu vecini, am căutat, căutat şi iar căutat. Greşelile se ţineau lanţ de noi. Bine, greşelile erau de dinainte, de când Zoe nu fusese nici sterilizată, nici bănuţ nu avea, dar în fine. Afişe am pus târziu; vecinii au ştiut abia după două zile, când ea fusese deja zărită, dar..na…dacă suntem stradă de cuci şi câinii sunt nerecunoscuţi ca locatari.

 După vreo 5 zile, primim primul telefon cum că a fost zărită pe drumul Poienii cu un husky. Caută acul în carul cu fân. Nimic. Mihai bătea drumul adăposturilor, trecea prin pet-shop-uri, prin cabinete veterinare. Era de neoprit. Ne-am mirat de multitudinea de căţei ciobăneşti germani, aparent liberi, de prin cartiere. Unul era semnalat lângă gară, altul în Noua, unul era pe lângă maternitate. Altul la mall, încă unul lângă o fabrică, unul la blocurile noi de locuinţe din Bartolomeu, unul lângă un Liedl, iar unul cu o ureche bleagă ne-a scos din casă în miez de noapte, undeva în Răcădău (pentru cei ce nu cunosc Braşovul, sunt puncte total diferite in diverse cartiere ale oraşului). Jumătate din ei erau cu zgărdiţe la gât şi neprietenoşi. Abia de reuşeam să-i zărim cum trebuie. Zoe a noastră nicăieri.

 Într-o altă zi, sună un bărbat, care cu o dicţie îngrozitor de greoaie, cu o exprimare şi mai şi, ne-a trimis în apropierea casei noastre, într-o poveste care suna cam aşa: „Am văzut afişul vostru şi mi-am amintit că un prieten mi-a povestit cum un  vecin de-al lui a găsit o căţea lup, a luat-o şi a dus-o la ţară.” Greu a aflat Mihai numele vecinului prietenului imaginarului personaj de la telefon. S-a dovedit că oamenii luaseră o căţea gestantă şi că pista era total falsă. Dar până să ajungă la omul cu pricina, Mihai al meu a sunat un pacient, care pacientul a vorbit cu un cârciumar, care cârciumar îl ştia pe povestitor şi ultimul în listă era cel cu acea căţea gestantă. Alte telefoane îl trimiteau prin Scheii vechi ai Braşovului, în momente total nepotrivite. Oameni inimoşi care mergeau pană unde îşi aminteau că au văzut un anunţ. Nimic, nimic. Orice căutare nu ducea nicăieri. Penultima a fost intr-o duminică, cineva semnalând-o lângă Teatrul Dramatic. Am văzut un maidanez frumos dar care nu semăna a ciobănesc german deloc; iar ultima… când s-a dovedit a fi un metis, dar pe care nu l-am văzut personal. În fine, tot speram că mai apare de undeva.

Ca  lucru negativ în această poveste sta o întâmplare care mă duce cu gândul la escrocii ăia ce simt fiecare slăbiciune a omului. Exact la o săptămână de la pierderea lui Zoe, caci cele mai multe lucruri atunci s-au aglomerat, când durerea era cea mai profundă, un telefon ne recomanda ca mare expert în găsit de câini, un domn sărit de 60 de ani (de fapt s-a recomandat singur). Şi-a dat întâlnire cu soţul meu, strategic, în faţa Primăriei Noi, şi, înarmat cu nişte dosare îl roagă să facă o cerere către Direcţia de ecarisaj şi… puii mei că nu mai ştiu. Oficial…cică. Îi cere 60 ron pentru înregistrarea cererii, cere 50 ron pentru motorina necesară căutării; îl pune pe Mihai să-l ducă până la nu ştiu ce supermarket, şi se programează, tot strategic, la cabinet că cică ar avea nevoie de serviciile lui. Ce credeţi, a dat Mihai bănuţii? Exact! M-am luat de cap când am auzit povestea. Bineînţeles că bon de înregistrare nu a primit, chitanţă deloc, şi omul nu a mai raspuns la telefon nici măcar o dată în 3 săptămâni. Cum să simţi omul în disperarea lui? Uite-aşa, simplu!

Acum, dacă cel care a găsit-o pe Zoe ne-o mai înapoiază vreodată…norocul nostru; dar până atunci Dumnezeu mi-a indreptat privirea pe un anunţ care semnala găsirea unei frumoase căţele lup prin Ghimbav. Vă amintiţi dialogul de la începutul articolului. Ce-am zis? Că nu mai iau căţel, da? Ce credeţi că am făcut eu? Am scris în trei secunde ….”o luăm noi„. Serios?, întreba fata posesoare a şase uriaşi în propria curte. Exact, zic. Doar că nu ştiam cum să facem. I-am reprogramat pacienţii soţului, cei după ora 18, şi la 19 era la cabinetul veterinar, unde avea să se facă şi controlul câinelui dar şi întâlnirea dintre el şi lupoaică. Ce credeti că s-a întâmplat? Câinele, cum l-a văzut pe Mihai, i-a sărit cu labele pe umeri, exact cum făcea Zoe. Era dragoste la prima vedere, cu tot arsenalul. Emoţii pline ale lui Mihai, şi limbuţe vesele de căţel pe mâinile lui. În jumătate de oră era acasă, după deparazitare şi curăţenie în urechiuşe.

Are 2 ani şi jumătate. Zoe are 2 ani şi 8 luni? Cum sună?  În timp ce eram acasă şi anunţam familia dar şi fb-ul de marea noastră întâmplare, mă gândeam că ce bine ar fi să o cheme Zara. Sună soţul să-mi spună ce prietenoasă e, că stă frumos şi firesc în maşină şi că răspunde la numele de Zara. Poftim? Noi nu vorbisem unul cu celalalt. Ce mai, magia coincidenţelor continua. Ajunşi acasă nu conteneam să ne miram de asemănarea cu Zoe, chiar dacă cea din urma era imensă. Culorile, urechile, aluniţele, comportamentul ad-hoc: rea cu ceilalţi câini, cu pisicile, şi niciun lătrat la trecătorul de pe drum. Scâncea după Mihai când l-a văzut depărtându-se, se juca cu mine, exact ca cealaltă, şi n-o plăcea deloc pe Izi-Gigilic. A mâncat, s-a jucat, a stat la picioarele biroului, și a  adormit, pe prag, afară, precum un pui.

Ca amănunt hazliu, am legat-o în locul maidanezei, preţ de o clipă.  Menţionez că legatul nu face parte din tratamentul nostru faţă de câini, ci doar avem puncte pentru siguranţa vizitatorilor sau pentru vreun moment delicat. După ce am mutat-o pe Zara,  Izi-Gigilic nu s-a mişcat 10 minute din loc, cu lăbuţa ridicată, semn că e cuminte şi locul ăla e doar al ei. Acum avem ceva bătaie de cap. Cu număr complet de animale, cu reguli noi, ne îndreptăm spre o nouă aventură,  cu victoria întâmplării punctuale asupra tristeţii şi griului vietii. Optimismul lui Mihai lovea din nou. Nu m-aş mira ca  Zoe să găsească drumul spre casă. Până atunci: Bun venit, Zara!

 Regele a „fugit”, trăiască regele!  Aşa şi la noi!

 

ps. Zoe nu a mai fost gasita niciodata, din august 2013, si nici nu as fi gandit ca datorita ei noi vom deveni extrem de sensibili cu fiecare caine ce pribegea. De trei alti caini a fost nevoie pentru a fi inlocuita, caci in octombrie 2013 mai intra la noi Bobita, in ianuarie 2014 Alma-rotweillerita, si in ianuarie 2015 Lupu Baiatu. Cu el am inchis cercul, dar am facut ca vorbele de la inceputul textului sa nu mai para atat de amuzante.

Meciul Tîrnovenii-Toto tomberonezul

Ei, acum o să spuneţi ce e atât de senzaţional în găsirea unui căţel? Păi, e plin net-ul de anunţuri de căţei pierduţi, găsiţi, abandonaţi, care mai de care cu  poveste plină de emoţie şi adevăr. De ce ar fi asta mai deosebită decât alta ? Şi totuşi e! Pentru că e a mea!
În fiecare casă sunt împărţite sarcinile – cine găteşte, calcă sau spală rufe. Altul spală curtea, căţeii, şi, bineînţeles, maşina. Ca la ţară. Doar că ca nu dă nimeni ouă, lapte, carne, ci primim doar zâmbete, pupici şi drăgălăşenii, şi de la om, şi de la animal. Tocmai din această cauză, Mihai crede ca l-am găsit pe Toto datorită stării mele uşor „paranormale” să nu-i zicem anormale, că deh..vorbim frumos unul cu altul și despre altul. Altfel nu-şi explică cum, deodată, în acea zi, am sugerat că ar fi cazul să ducem maşina la spălătorie. Eu, care nici nu văd, nici nu aud despre această atribuţiune ce nu-mi aparţine defel. De data asta, era vizibil murdară, drumul lung dus şi întors de Baia Mare nu o făcuse pe biata maşina să mai arate aşa cum trebuie.
Tocmai ce făcusem un giratoriu, după ce dusesem la bun sfârşit operaţiunea „spălătoria”, că mă trezesc spunându-i lui Mihai cam aşa:
Auzi, iubire? Eu cred că am văzut un căţel de rasă, singur, pierdut şi derutat!
-Adică, tu, în câteva secunde, ai avut timp să vezi un căţel de rasă, oarecum, pierdut? Şi tragi concluzii? Eşti paranormală, cumva? Că mă tot bate un gând de azi dimineaţă de când ai vrut la şamponat maşini!
-Măi, nu sunt! Dar căţelul era frumos foc, să ştii!
 -Atunci, zi repede! Întorc sau nu?, spuse posesorul a trei mâţe şi doi câini, deja existenţi în ogradă.
– Întoarcem!, zic
Parcăm. Ne uităm în jur. Hop, vedem mititelul! Frumos cu adevărat! Şi murdărel, cu ochi maro, cu guriţa strâmbă a mirare, lăţos şi cu dinţii la vedere, dar neameninţători. Nu l-a putut prinde. Ceva l-a oprit pe  Mihai să-şi expună mâinile- fie vorba între noi, ele ne asigură traiul de zi cu zi-  riscului şi imprevizibilului, fie el şi în faţa unui mititel căţel maro. Acum, de când îl cunoaştem, ştim că am procedat corect. Totolică al nostru fiind un căţel destul de nervos în situaţii necunoscute.
Nu ne-a aşteptat să devenim mai îndrăzneţi. A zbughit-o, frumuşelul, în autogară. Noi după el, ca apucaţii.  Fugea căţelul, fugeam şi noi; mergea maroniul în zig-zag, în zig-zag făceam şi noi paşii. La un moment dat a dispărut. Nu mai era nicăieri. Sub ochii noştri, convinşi că nu are unde să se facă nevăzut. Uşor de prins, la cât era de mic, am gândit la început. Na, belea!  Dintr-o dată colţul cu pricina devenise Triunghiul Bermudelor. Hopa! Şi căţelul era paranormal!
Era acolo, în autogară, un zid misterios. Cum ajungea la el zulufatul, cum dispărea ca prin farmec, spre stupoarea noastră, care ne aşteptam să-l găsim dincolo de el. Dar nimic. Zici că se evapora. Doua ore l-am căutat în toate locurile posibile. Nimic. Găsisem şi deja pierdusem căţelul. Bâzâiam şi pendulam pe acolo ca nebuna. Mare supărare!
Trebuie să vă spun că locul în care jivina noastră ne-a momit, ca fata morgana, era rău famat. Punct de întâlnire al navetiştilor, dar şi al peştilor şi prostituatelor din zonă. Acum nu vreau să-mi fac un deserviciu, sugerând oareşce, dar nici prea bine nu arăta imaginea a doi nebuni de oameni, care nu mergeau alături, ci se plimbau aiurea prin autogară.  Colac peste pupăză, pantalonii mei scurţi,  purtaţi cu cizme de vară, lăsau loc de interpretare şi imaginaţie.
După  alte două ore ne-am întors. Tot pentru căţel! Înarmaţi cu o lesă, zgărdiţă şi musai nişte şuncă prăjită pentru momeală. L-am găsit iar! Greu! Dar l-am găsit! Dar nici măcar  bunuţul din mâna noastră nu l-a îndreptat spre noi de bună voie. Venea încet, spre bucuria noastră, ca o păcăleală, ghicindu-ne, parcă intenţiile pe care, se pare, nu le prea agrea în clipa aia. Când vroiam să-l înhăţăm, fugea ca nebunul prin autogara ceea, până unde credeţi ? Aţi ghicit! Până la zidul misterios!  Şi iar dispărea! Dumnezeu ştie unde, că noi nu am aflat nici până în ziua de azi.
A doua zi am luat-o de la capăt: venit, căutat căţel, găsit căţel, fugit, dispărut şi gata. Misiune zero. Le-am aprins imaginaţia oamenilor ce nu pricepeau ce-s cu zănaticii ăia plimbăreţi. Am cules, în schimb, informaţii despre zulufat de la babele iubitoare de căţei. Aşa am aflat că acesta era în tandreţuri zdravene cu o „urecheată” gestantă dar loială şi că o păzeşte câte 4 ore, după care dispare iar. Bucuroşi, nevoie mare că nu-i al nimănui, revenim lunea, de acum. Nimerim fix în meciul Dinamo-Braşov, cu suporteri, poliţişti şi babe compătimitoare. De data asta, incredibil, tot cartierul era informat că suntem în căutare de căţel maro. Până şi poliţia. Semn că veştile circulă repede. Destul de înspăimântător gând!
Şi iar a apărut, şi iar l-am pierdut. Super-epuizant. Ba, mai mult în agitaţia creată de zgomotul meciului şi deja-vu-ul  ce-l avea căţelul, cu doi ciudaţi  ce tot încercau să-l înhaţe, şi-a însuşit o stare nouă de autoapărare. Cum ne vedea, fugea ca din puşcă. Asta era să-l coste şi viaţa pentru că, într-un astfel de moment, numai ce-l zărim pe frumuşel fix în stradă, în faţa unei maşini. Gândul nostru de moment a fost că ne punem cu soarta şi că el e menit să stea acolo. Era prea mult. Prea dureros şi dezamăgitor.
Cu toate astea, o idee salvatoare a venit dinspre cea mai tânără dintre doamnele blocului: „Lăsaţi lesa şi numărul de telefon şi vă dau eu căţelul curând!”, ne-a zis ea cu un glas plin de siguranţă. Şi curând a fost. În două ore, pe ceas, ne-am luat în primire trofeul, sub privirile poliţiştilor care deja ne reperaseră în salvatori de căţei. Câţiva suporteri aplaudau admirativ. Pe noi. Nu meciul. Acesta nu ştiu ce rezultat a avut, dar meciul căţel-Tîrnoveni s-a încheiat cu victoria greu încercată a Tîrnovenilor. Plecam acasă fericiţi. Noi. Nu şi zulufatul speriat, dar teribil de blând.
Aici începea o altă aventură pentru el. Izi, maidaneza, nu l-a acceptat din prima, pentru că iubăreţul nostru se şi amorezase. În direct.  Doar că nu-i era suficientă apropierea ci voia ceva acţiune. Doar el. Noi, restul, în frunte cu Gigilic, eram de cu totul altă părere. O seară doar s-a învârtit în jurul miresicii lui. A doua zi l-a luat în primire  un nenea veterinarul care l-a transformat urgent, din sultan cu urecheate şi gigilici, într-un eunuc sadea. Că arăta deplorabil, cu blăniţa îmbâcsită ce a căzut repede la cosmetizarea oferită la cabinet, nici nu mai spun. Toţi purecii, ghemotoacele şi mizeriile au dispărut lăsând loc pentru un nou look de căţeluş caraghios de care ne-am îndrăgostit iremediabil.
Dar sentimentele  faţă de prinţesa noastră neagră, de două ori decât el ca mărime, i-au rămas. Acum se iubesc sincer, iar Toto  tomberonezul, care şi-a ales numele în mai puţin de o oră, a ajuns mascota casei. Jucărie vie!  Cum spuneam pe aici, la ce zgomot face uneori, mai ales la hârjoneală, îl mai numim şi ‘’tazmanianul’’.

 

Uneori mai trec cu maşina prin zona autogării. Mă trezesc zâmbind şi privind zidul numit de noi, ‘’Triunghiul Bermudelor’’. Oare unde dispărea zulufatul nostru? El ştie! Doar că nu vrea să ne spună şi nouă. Stă şi îi roade urechea, de vreo juma’ de oră, lui Izi, zisă şi Gigilic. Şi roade, roade şi….iar roade….