În fereastra sufletului am pus mușcate și petunii,

Deși la grădinărit nu mă pricep,

Ba uit să le ud, ba le inund cu emoții,

Ba se usucă în soarele ochilor indiscreți,

Iar de învățat despre binele lor

Nici acum nu am habar.

 

 

Totuși, mai mereu se găsește cineva

Să-mi dea îngrășământ potrivit,

Să le pliveasca cu grijă din grijă,

Să mi-aducă aminte ce frumoase sunt

Si cat de greu au înflorit în inimă.

 

 

Mușcatele deja curg colorat pe margini de suflet,

Iar eu nu vreau  să intinzi mâna si sa furi un fir,

Mai bine cere-mi.

Mi-a luat o viață să știu de ce zâmbesc roșu.

 

 

Parcă nu mai am timp să nasc alte povești,

Alte zâmbete, alte buruieni, chiar.

Din cele sădite, fereastra  sufletului meu

Ramane mereu deschisă și împodobită,

 

Curgând,

pe ziduri de trup,

flori-povestite!