Trezesc ce-i stins, în colț de poezie

Se stinge timpul, minută cu minută,
pe acoperiș se tropotește ud,
pisica mea pândește o vrăbiuță,
în stâncă supărările-mi ascund.

Pădurea-și scutură, încet, lumina,
sclipesc speranțe și adorm duiosî
te simt în palme, când mă ții de mână,
nu e frumos frumosul ce-i frumos.

Prin mine trec emoții care plâng,
și-n lumea simplă e existenței mele,
tu îmi ridici iubirea din amurg,
și-n noapte-mi faci, zâmbind, șirag de stele.

Cu așa puteri, ce mi-ar rămâne mie?
Trezesc ce-i stins, în colț de poezie

Gândul zilei – 5 octombrie 2017 (melci)

Indiferent de cum viețuim, e imposibil să nu lăsăm urme. Uneori transparente, alteori înnegrite de funinginea sufletului.

melci
urme de…melci, melci codobelci

 

Gândul meu azi, însă, se trage de la melci.
Nu-mi plac melcii. Lasă dâre transparente, lucioase, care se înnegresc deseori. Îmi mănâncă plantele, se cațără mai rapid decât credem noi, pe uși și pervaze, pe albul casei și nu mă încălzește cu nimic că sunt buni de mâncat sau sunt elixir de tinerețe prin industria cosmetică. Nu-mi plac deloc.
 Uneori, sunt ca ei. Trăiesc într-o cochilie de melc, una calduroasă, comodă, pe masura mea. Ies, explorez, îmi întind cornițele, iar dacă nu sunt lăsată să exist în elementul meu, mă retrag de zici ca n-am fost decât o fata morgana. Și așa cum ei lasă dâre ciudate, e posibil sa le las și eu pe ale mele. Și da, nu toate rămân transparente…..  și …nici pe mine nu mă plac unii. Nici n-ar fi sănătos!
Să lăsați doar urme cu folos!