Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Mi-e lumea amestec

Rod și flori, în același pom.  Autoportret, îmi sugerează cineva drag.
Întotdeauna mi-am dorit să vorbesc despre toamnă în primăvară și despre primăvară ….. toamna. Mi se părea, așa, prea la îndemână să așez frunze gălbui, dovleac copt și coroane roșiatice de pomi  zgribuliți într-un timp în care omul  privește totul în ochi,  admiră față în față imaginea, de nu mai are nevoie de cuvinte și pentru asta. Când dai cu piciorul în frunze arămii, te gândești la cântece cu „A căzut o frunză-n calea ta” sau la poeme clasice și vei trece rapid peste texte care îți arată ceea ce vezi pe fereastră.

 

Păi nu mai bine trăiești asta cu fiecare por? Da, dar dacă ai schimba registrul? Parcă vorbind, când via țipă a mugur și coardă străvezie, de must și struguri, ai simți cum accelerezi pulsul naturii trimițând-o din hibernări lente în harfa verdelui crud. Sau când pui în ceaun, pe pirostrii, afară, în țărână,  când  curtea e golașă de iarbă ca un pui ciupit în aripă de ceilalți frați invidioși pe puful lui delicat, prune cărnoase ce se vor magiun, tu să vorbești de muguri și floare roz de cireș cu picuri de apă vie? Parcă altfel vizualizez totul. Cu dorință, cu nerăbdare, cu gând vinovat că nu te bucuri doar de parfumul anotimpului împământenit, deși totul te umple de fericire că ai mai ajuns să trăiesti încă o explozie de culori și că restul e doar o forțare de întreg fără de care nu poți fi altfel. Ai în ochi lumi care se întrepătrund și dorurile se alină și se completează natural. Se țese pânză naturală ca în tablourile acelea previzibile cu un ochi  care plânge și altul râde. Nu știi, însă, niciodată care e momentul fiecăruia.
Imaginația  coboară în nopți sfinte care, parcă, nu mai au anotimpuri, purtând doar o capă scânteietoare din care cad comete  și lumini de o șchioapă. Nu contează dacă e iarnă, toamnă, vară sau primăvară. Cerul poartă negură constantă și doar stelele îl împodobesc diferit. Strângi pe lângă tine fantasme și ești trist că nu ai fire de artist să pictezi lumea așa cum  o vezi întrepătrunsă. Lumânarea din geam pâlpâie  prea tare făcând ca muntele din zare să pară un țugui singuratic și golaș.   Așternuturile calde îți spun că e toamnă în toată regula. De ce simți însă aer de primăvară veselă? Acum doi ani soțul meu a plantat niște semințe într-un ghiveci. Ar fi trebuit să iasă în plină vară niște flori care ar fi semănat cu floarea soarelui, doar mai pitice. Au ieșit niște bețe, lungi, rahitice, pe care le-a bătut vântul o grămadă de timp. Miraculos, nu s-au uscat, dar nici nu au înflorit. Am uitat de ele, până când, crezând că sunt niște frunze galbene, prea galbene, căzute peste ghiveci, într-un 8 Noiembrie, au înflorit.  Atunci le-am dat altă semnificație. Acum știu că lumile se amestecă și picură în ele din căldura de o clipă a verii în plină iarnă, din galbenul de floare primăvăratică în toamnă plină, din fulgii diafani în iunie rătăcit. Mi-e lumea amestec și amestec mi-e lumea. Abis controlat și cerut.

 

sursa – renasterea.ro, pom undeva..prin Timisoara

Am iar o duzină de cuvinte și pe Eddie, reper săptămânal. Mulțumesc Eddie, dacă nu ai fi atât de constant, aș fi renunțat de tot, așa încerc să mă mai bucur de cele 12 cuvinte, încă o vreme.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Luna, fata Florii Soarelui

Își scutura pletele cu un gest teatral, cam nefiresc pentru locul în care ne aflam, căci doar crengile pomilor ce ar fi putut observa că nu se simte prea confortabil pe acea alee. Sub Tampa, la ora aceea, dinainte de prânz, doar vreo două doamne în vârstă, care se întorceau de la biserică și-și lăsau ofurile pe o bancă stingheră sau câțiva plimbăreți de căței, dacă se aflau. Noi doi printre aceștia, bineinteles, cu un Toto mult prea agitat și grăbit cât să-mi lase timp de contemplație și aprofundare. Toți eram suficient de preocupați de poveștile în derulare, ca să observăm tânăra domniță în întreaga sa splendoare. Dar ea nu știa. Își aranja cu gesturi mici, ce semănau  a ticuri drăgălașe, ochelarii imenși de pe figură și privea atentă în jur, pășind de parcă era la o paradă a modei, împingându-și ușor bazinul în față.
Eram la o depărtare considerabilă, dar dacă eu îi recunoscusem rapid figura adolescentină, nu i-a fost greu nici ei, probabil, să-mi observe prezența, însă am un radar perfect cât să simt că amnezia s-ar dori instalată decât vreun schimb aiurea de cuvinte seci. Și mi se pare firesc asta, mai ales când oamenii nu au nimic comun decât un moment ancorat în timp. De obicei, se trece ușor peste asta cu un salut sau o schitare al acestuia printr-un gest simplu, ca un zâmbet.   Nefirească,  era, însă, strădania sa de a părea preocupată.  Se oprește, brusc,  cu câțiva metri înainte de un eventual contact vizual, scoate din poșetă un telefon  și începe o convorbire suficientă să o facă să treacă repede pe lângă noi. Cu sprâncenele ridicate, cu buzele țuguiate a dispreț si cu o figură ce lăsa clar să i se observe neplăcerea, se depărtă, rapid, ca și când se teleportase greșit pe alee, iar, acum, trebuia să-și regăseasca drumul.
Pe Luna o întâlnisem când ea avea aproape 18 ani și eu vreo 22. Era o fată blondă, subțire, nu prea înaltuță dar nici scundă, veselă și frumoasă ca o floarea-soarelui. Se bucura de fiecare minut și inunda locul cu zâmbetele și râsul ei de fată tânără și fără griji. Avea la braț cel mai frumos băiat din cartier,  amândoi părând decupați dintr-o poveste romantică absolută. Își făceau planuri, se aruncau în vise șoptite, cu final în al cincilea rînd de nori. Și acolo au rămas, o vreme, ca mai târziu să le fie raftul la care nu au mai ajuns ușor.
Câștigase un concurs de Miss, ad-hoc, la o serbare de asta câmpenească, când, ca-ntr-o telenovelă incredibilă,  unuia dintre domnii din „juriu” i s-au aprins călcâiele după „Floarea soarelui” a noastra, cu nume tot de astru.
Dar fata mea nu vedea, nu auzea. Își plimba coroana din flori de primăvară târzie și-și dansa, încă, valsul tinereții sale nedefinite. Dar ce nevoie avea ea să se trezească?! Ochi albaștri de iubit avea, timp de petrecut iîn lume nouă era din plin; iar candoarea și inocența ei erau atât de nepătruns, încât nimeni nu s-ar fi așteptat la ce avea să urmeze.
De la petrecerea respectivă, trecuseră doar două săptămâni, când, în fața locului meu de munca de atunci, Luna a apărut îmbrățișata, de parcă trecuse cu totul în trupul acelui domn din stânga ei. Fâstâcită, oarecum, am zâmbit, forțat, înfrânându-mi uimirea, doar de dragul clinchetului ei din glas: ”Uite, mă mărit! Mă mărit! Peste o lună facem nunta! Vezi ce diamant minunat am primit? Nu ne feliciți, Adi?”
Domnul mă privea fix, mustrător și acid, de parcă îmi ghicea gândurile cu unde laser, magnetice sau ce mama naibii ar fi putut fi, căci eu nu am reușit să îngaim decât:” Sunt uimită! Să fie într-un ceas bun!” Nu mi-au iertat niciodată răceala din glas, deși eu nu aveam nimic împotriva lor, nici nu îmi permiteam să judec motivele și rapiditatea cu care și-au împreunat inimile. Viața oricum avea să-mi arate că exista oameni care după 4 ore te pot cere de sotie, insa atunci, nu puteam ignora ochii albaștri ai băiatului care părea istorie definitivă. Dar asta e, unul câștigă, altul pierde.
A fost ultima oară când am văzut-o pe Floarea Soarelui râzând cu poftă. Din acel moment a început să  împrumute din mimica bărbatului matur, care atunci avea vreo 32 de ani. Era un om frumos, fără dubii, înalt, cu un păr des ce-i scotea în evidența chipul aspru si bărbătos. Nu părea dur, dar dădea impresia unui tip intransigent, cu reguli  pe care le ghiceai că nu aveai voie să le încalci, cumva.
Târziu am aflat de la băiatul ce fusese în povestea cu „nu au dansat decât o vară”, că domnul Lunei îi facuse o vizită și-l „rugase”, prietenos,  să o lase liberă pe fată, să nu-i stea în cale, că el oricum o va lua, într-un fel sau altul, dar că n-are nevoie de drame și motive din afară care să-i umbrească intențiile.  Și cum între cei doi nu se consumase nimic fizic, maturul nostru se asigura că tot așa vor rămâne lucrurile si pe viitor: „Aproape că mi-a cerut-o de nevastă, Adriana!”, îmi spune el, cu o voce tristă și stinsă. De-ar fi fericită, pentru că e evident că noi nu ne-am iubit suficient de a cedat atât de repede!”
Cu timpul, m-am gândit că viața are modul ei de a trasa lucrurile, căci nici băiatul din povestea de o vară nu era cel mai serios și implicat tip pentru o relație cu o femeie. A bâșbâit mult prin tot felul de experiențe, însă niciodată nu l-am întrebat despre iubirea sa de o clipă.
Nu se știe cât de fericită e Luna, probabil că e sau că maturitatea i-a adus un fel de asprime și o mimică studiată,  dar știu că, de câte ori ni s-au intersectat drumurile, am văzut o femeie blazată, veșnic cu sprâncenele arcuite și cu privirea rece, cu o platoșă croșetată din preocupări presupuse,  dar cu efect perfect… a distanțare de oameni. Continua să rămâna tot atât de frumoasă, era o mamă răvășitoare ce nu lăsa timpul să-și facă de cap cu ea. Își etala ostentativ mașinile si nu contenea să ne convinga de cât de mult muncea pentru ele, desi niciuna dintre noi nu se arata interesata de astfel de amănunte.  În definitiv, merita mult mai mult,  deci tot ce avea erau lucruri absolut firești de care ne bucuram. Nici urmă, însă – chiar și-n momentele sale de trecere lină fără spectatori –   de zâmbetul Florii Soarelui, pe care o știam. Sau poate nu i-am mai fost noi niciodată lumină și bucurie.
Mai mult de 20 de ani au trecut de la întâlnirea mea cu Luna cea primavaratică, diafană ca un fir de păpădie, cu soare în păr și fericire pe față, iar în acea zi,  când a trecut ca un fum, mi-am prins bărbatul în brațe și i-am mulțumit în șoapte de dor și drag, că mă lasă să mă strecor prin lume liberă și fericită, că mă face să râd, mereu, și că darurile acestea îmi vor fi mereu diamante. Să pot fi eu însămi lânga el e promisiunea pe care mi-a respectat-o din prima clipă, cât să pot trece prin viață măcar cu senin în ochi.
Si, chiar dacă nu am păr bălai, mă simt, clar, o Floare a Soarelui cu zâmbete pe față, ce poartă-n inimă o poveste oarecare despre iubiri ce n-au fost dar ar fi putut fi sau sunt dar sunt cuibărite, discret, în misterul …lunii. Când dăinuie în timp și peste timp …restul sunt amănunte care nu fac altceva decât să arate imprevizibilul vieții și schimbările noastre. Adevărați suntem, însă, când rămânem singuri. Dacă atunci nu regreți nimic, atunci poți fi bucuros că drumul a fost așa și nu altfel. Luna și Soarele se pot întâlni în povești de viață, chiar dacă poartă numele de flori.