Am mama perfectă. Am mama perfectă pentru că nu cunoaște acest cuvânt, pentru că viața i-a arătat că regulile mulțimii nu i se aplică. Am mama perfectă pentru că nu a folosit cuvântul „sacrificiu” niciodată. Pentru că m-a acceptat pe mine, imperfecta, cea cu stea în frunte când e vorba de greșeli, care s-ar uita în ochii celui mai mare dezaprobator al meu spunându-i cu privirea: „de parcă tu nu?!”. M-a făcut la 16 ani, din dragoste; dragoste de aia de copilă, bănuind împlinirea de după, dar neștiind nimic despre viață. Habar n-avea. A lăsat tot, tot, și s-a dus după omul cu ochi negri ca noaptea și părul cu inele de mătase. S-a topit. A curs în el și a rămas acolo, până la final. Finalul lui.
Azi i-a rupt iarba de pe mormânt, a aprins o candelă roșie ca dragostea ei, a fost mândră că au putut-o ține picioarele să facă asta. Și inima. Cu aceasta din urmă are ea o luptă de multă vreme. Și metaforic, dar și cu spasme care ne fac să îi amintim s-o lase mai moale cu grijile că ne ia imediat și pe noi jumătatea de veac, din urmă, și nu mai trebuie să ne poarte de grijă. Se încruntă și ne privește de sub ochelari de parcă ar spune sec: „Vorbesti prostii”.
Am o mamă perfectă pentru că rămâne mamă și nu ne lasă fără cuvinte de încurajare, fără de cele cu sprijin în litere, fără să uite că aprobările ei sunt doar nuanțe de iubire, că oricum și dacă tu ești în cel mai umil colț în care te-a pus viața ea îți așază ceva molcuț, să duci mai ușor totul. După ce trece furtuna, face din rugile ei piedestal pentru momentul ce a trecut, știindu-l de nedus, dar nu ți-ar spune vreodată oscilațiile sufletului.
Am o mamă ca toate mamele bune, calde care-mi răspunde cu „fata mamii” ca o parolă de neînvins. Știe ca numărul anilor e prea mic sa-mi fie doar mamă și îmi e și prietenă, și confidentă, și tată de o vreme. Mi-e album de amintiri, mi-e trecere prin neam și inca vad in ochii ei tot: vad bunicii, ma vad pe mine mică, pe sora mea, pe tata. Pe toti îi vad tineri, caci are grija sa puna zambet și licar acolo, dar și un strop de magie, unde eu credeam că nu e decat o enigmă. Ei nu-i plac enigmele, e carte deschisa, una de povesti, cu vorbe frumoase, in care as vrea sa mai scrie mult timp de acum încolo.
Am mama perfectă. Am mama perfectă pentru că nu cunoaște acest cuvânt, pentru că viața i-a arătat că regulile mulțimii nu i se aplică. Am mama perfectă pentru că nu a folosit cuvântul „sacrificiu” niciodată. Pentru că m-a acceptat pe mine, imperfecta, cea cu stea în frunte când e vorba de greșeli, care s-ar uita în ochii celui mai mare dezaprobator al meu spunându-i cu privirea: „de parcă tu nu?!”. M-a făcut la 16 ani, din dragoste; dragoste de aia de copilă, bănuind împlinirea de după, dar neștiind nimic despre viață. Habar n-avea. A lăsat tot, tot, și s-a dus după omul cu ochi negri ca noaptea și părul cu inele de mătase. S-a topit. A curs în el și a rămas acolo, până la final. Finalul lui.