Tanti Ana….

Tanti Ana a murit aşa cum a trăit – de frică, nesiguranţă şi neîncredere în oameni. Acum, fie vorba între noi, mulţi avem „bolile’’ acestor vremuri. Paranoia a devenit chiar ceva la moda fără de care, parcă, nu mai poţi trăi şi de care ai vrea să scapi, dar nu scapă ea de tine. Când i-am văzut prima dată buletinul era prin 2009. Era să-l scap, de îndată ce i-am văzut scris acolo, 1 octombrie 1920. Mă blocasem. Nici nu puteam calcula. Nu credeam că fiinţa asta, gârbovită ce-i drept dar de-o coerenţă extraordinară, poate avea atâţia ani. Ea mă privea cu superioritatea ce i-o dădeau, clar, cei 89 de ani, de atunci. „Ce-i, nu crezi?”, mă întreba ea dojenitor. „Păi, normal, dacă domnul Moldovan n-are decât 69, e firesc să te miri, duduiţă!’’
Domnul Moldovan era bărbat’său; nea Petrică, aşa cum îl ştiau toţi. Nu părea cu mult mai tânăr decât ea, dar se pare că bătrâna avea dreptate. Din păcate era destul de bolnav, dar nu-l credea nimeni pentru că era prea falnic şi prea arătos, încât se credea că stă doar la adăpost de gura babei.  A murit după o insuficienţă respiratorie  în urma unei operaţii. Ar mai fi trăit mult şi bine, zic unii, dar tanti Ana nu a putut suporta pe nimeni, în preajmă, să-l îngrijească. Avea o manie –  dacă-i omoară cineva, le otrăveşte mâncarea, apa, le fură banii, şi le vinde casa? Ei ce se fac?
Era la sfârşitul lui ianuarie 2012 când doar câţiva oameni au fost acolo în ultima lui zi pe pământ. „Săracii! N-au! Au zis cu toţii. De unde sa aibă? Copii nu, mai  sunt și pensionari de prea multă vreme. Asta e! Biata tanti Ana, ce se face ea singură?!
Dar băbuţa noastră, de 92 de ani acum, nu voia să schimbe nicio regulă. Voia să-i fie săpată grădina, voia să nu i se gătească, dar să mănânce ceva totuşi; să fie din când în când ajutată, dar să stea în casa ei. Dar dacă nu avea pe nimeni, greu să găseşti pe cineva amator!
Era tanti Ana a noastră atât de lucidă şi clară la minte că ştia mai repede decât cel ce-i făcea cumpărăturile cât costă şi cât trebuie să mai primească înapoi. Avea şi ea o slăbiciune- pisicul vecinilor. Niciodată nu ţinuseră soţii Moldovan vreun animal, în afară de vreun porc sau găină. Câine, pisică? Nu, Doamne fereşte! Păi, mâncarea lor? Costa! Aşa că dragostea ei era oarecum bizară pentru ceilalţi vecini. O auzeai cum striga:„ Iar ai venit? Pezevenghiule! Hai, hai, Gheorghiţă, hai să-ţi dea mama sa mănânci ceva bun!’’Şi pisicul se unduia şi alinta, şi stătea cu ea toată ziulica. El torcând, iar ea citind psalmi la lumina geamului.
Toată vara a udat tanti Ana gradina, să se facă, să fie. Ba, mai lua şi sapa uneori, dar fără rost. Nu mai putea femeia. Stătea, apoi, singurică pe bancă. Acum n-am să vă spun câte certuri şi nemulţumiri avea băbuţa cu toată lumea ce încerca sa o ajute. Era veşnic „furată şi oropsită’’. Toţi aveau gânduri ascunse, iar ea scotea nişte răutaţi greu de suportat. Avea o simpatie pentru vecinul din dreapta casei:„ E un domn!, zicea ea. Păcat că-i tot timpul plecat!” La el a apelat şi când s-a îmbolnăvit, iar când au luat-o cu salvarea, doar în el a avut încredere să-i lase cheia să încuie. Doar atât!
Nu a murit în vara aia bătrâna noastră. Doctorii de pe salvare au spus că nu-i bolnavă decât de bătrâneţe, în rest era sănătoasă tun. Avea o răceală şi tocmai asta a speriat-o pe tanti Ana şi a făcut-o să plece din căsuţa ei,  pentru a trece iarna, la Huşi, la o nepoată. Nu s-a adaptat. Se revolta, se certa cu toţi, mânca doar noaptea, pe ascuns, visa la căsuţă şi la pisicul Gheorghiţă. Tocmea maşini să o readucă acasă, dar nimic, nici chiar vremea nu a ajutat-o defel. Viscolele şi troienele i-au luat orice speranţă. Intrase în 2013 cu mare supărare.
Cu toate astea, într-un 2 februarie, auzim că tanti Ana s-a dus la nea Petrică. Gata. Murise în somn, oarecum de inimă rea si de dor şi, ca un făcut, avea să fie înmormântată departe de tot ce iubise ea mai mult. Ii găsiseră un fişic de bani în rufele murdare. Cam cincizeci……de milioane, în bani vechi….numai buni de făcut înmormântarea cu ei.
A trecut puţină vreme. Pisicul Gheorghiţă încă o caută pe mama lui adoptivă. Nu înţelege de ce nu se mai deschide niciodată uşa aia verde. Miaună şi priveşte în gol. Cei ce-au rămas după tanti Ana, ca moştenitori legali, s-au pricopsit cumva. În afară de căsuţa cu gradină au descoperit ascunşi cam patru sute de milioane. Bănet, frate! Ce păcat! Sau ce bine, pentru ei! Dar oare cum ar fi fost dacă ar fi trăit tanti Ana a noastră împărăteşte cu ajutorul lor, în căsuţa ei şi, poate,  acum ar fi fost zărita, încă, prin grădină?
Din  păcate, nu a ştiut cum să facă asta. A adunat ban pe ban dintr-o obişnuinţă seacă. Degeaba. Nici măcar pentru alţii. Nu a lăsat nimic de bună voie. Totul a fost aşa la repezeală, dintr-o ură viscerală faţă de neamul lui Nea Petrică. Într-un fel, dreptate pentru ei s-a făcut. Nu s-au iubit în viaţă unul pe celălalt. Uite cum şi după moarte, Dumnezeu i-a aşezat în colţuri diferite de lume. Trist!
  Timpuri, oameni, poveşti. Ce a rămas în urmă? Un pisic mieunând a jale şi dor şi o poveste pe aici. Plus un gând inevitabil: „N-au! Auzi? N-au! Săracii! De unde să aibă?”
Of, Doamne!
Un gând bun îţi trimitem, tanti Ana! Pentru eternitate!